Cultură

Limite spre infinit (autor, Crina Voinaghi)

image_printPrinteaza

Limite spre infinit

crina-voinaghi2Când s-a trezit, era deja iarnă. O iarnă întârziată, sosită asemenea unei tipe răsfăţate, puţin după începerea balului pentru ca toţi să o admire, să fie singură pe podium, cu toate privirile aţintite asupra ei. Bianca a fost vrăjită de apariţie, revoltată de întârziere – era totuşi 20 decembrie – lăsând să-i scape un uau sonor cu nasul lipit de geamul rece. Totul era alb şi nemişcat, învelit cu grijă în desertul ei preferat. Un desert scăpat de o gospodină uriaşă, nemuritoare, care nu mai are chef de gătit şi se uită la telenovele, împrăştiind totul în jur şi nepăsându-i. O soţie sau mamă de-a lui Jack de la capătul vrejului de fasole.

A mai băut un ceai şi a amânat cât a putut de mult căutatul mănuşilor care în mod sigur miroseau a naftalină şi pe care le păstra, superstiţioasă, pentru prima zăpadă. A deschis geamul, simţind nevoia de o ţigară şi temându-se să nu apară în cadrul uşii mama ei care de când se recăsătorise nu mai dormea bine şi se trezea la ore ciudate. Abia se luminase, era încă devreme şi se gândea cu plăcere că va chiuli de la şcoală. Mai avea două zile până la vacanţă dar nu-i păsa, oricum nu se întâmpla nimic interesant, aceleaşi lecţii care spărgeau rar monotonia. Normal că în zile obişnuite nu se putea trezi atât de devreme, abia se târa din pat la 7.30 după multiple ameninţări ale mamei ei şi cu groaza unei zile cotropite de comentarii, funcţii şi limite care tind spre infinit, marcate şi ele de ameninţarea bacului. Dar în acea dimineaţă mama ei fusese aproape mulţumită când o văzuse la 7.30 îmbrăcată aşa că plecă la birou, nu înainte de a-i critica blugii prea largi, puloverul vechi şi părul plin de zulufi. Mai observă nemulţumită şi că nu seamănă cu ea, pentru că ea e mereu atentă la aparenţe şi are mulţi prieteni.

După câteva ore, pe când era în trafic fără vreun scop anume, claxonând de mama focului, albul zăpezii şi posibila ei calitate de desert i se părură un vis doar. Îşi privea mănuşile fără degete ca pe nişte extratereştri ruşinaţi, surprinşi de luminile reflectoarelor. Streşinile se topeau curgând cu zgomot, albul devenise gri. Se circula infernal în acea zi de decembrie în orăşelul mic de provincie. Numărul maşinilor se dublase, apăruseră multe numere de Anglia, Franţa, Spania, toţi veniseră acasă cu o căruţă de bani să petreacă sărbătorile în familie, să mănânce, să bea şi să iubească cât pentru o jumătate bună de an. Dacia bătrână şi scârţâitoare i-o lăsase Tibi, fratele ei mai mare care urma să apară cu noua lui prietenă despre care ar fi pariat că e blondă pentru că ultima fusese roşcată iar înainte de asta avusese o brunetă.

Ajunsă în sensul giratoriu văzu reclama care trona undeva în dreapta, mare cât o vitrină, cu oameni în costume populare care zâmbeau sănătos. „Concert extraordinar de colinde” îi jucă o clipă prin faţa ochilor, lungindu-şi literele, apoi îngroşându-le. În dreapta, o căruţă cu lemne, trasă de doi cai slăbănogi cu burţi mari. Căruţaşul îi trage unuia dintre ei vreo două bice ca să-l motiveze. Un tip purtând o cuşmă trage cu sete dintr-un chiştoc pe marginea drumului şi mormăie tărăgănat, ca pentru sine: « Nu-l bate, mă ! »

Nu-i place Crăciunul, nu-şi aduce aminte să-i fi plăcut vreodată. Poate când era mică şi stătea la bunici cu Tibi. Atunci iarna sosea într-o dimineaţă cu miros de mere şi căldură. Dar între timp totul se schimbase. Bunica nu mai era, mama ei se recăsătorise iar Tibi îşi trăia viaţa prin oraşe mai mari, evitând să se însoare şi câştigând bine ca programator. Se întâlneau rar şi Biancăi îi era dor să-i împletească părul şi să-i spună prinţesă. Nimeni nu mai făcea asta. Era o piesă de mobilier, cam costisitoare, aşa cum observase noul ei tată vitreg şi nici măcar nu se îmbrăca bine, îşi cumpăra mereu şi inutil cărţi, risipind banii.

Corul de claxoane orăcăia insuportabil, ceva provocase un ambuteiaj, auzea caii cum bat nerăbdători din copite şi îşi lăsă oftând capul pe volan. Era cald şi la radio se auzea o colindă cu colaci şi cozonaci. Se trezise prea devreme iar seara citea până târziu, mai ales în ultima săptămână de când îl descoperise pe Amos Oz, sacrificând chiar orele de analiză cu limite infernale. Şi înainte de el fusese Houellebecq şi mai înainte Gelu Naum…

Tresări când auzi o bătaie în geamul maşinii.

– Nu cred că ne mişcăm prea repede de aici.
– Cum? zise ea repede, clipind des şi încercând să-şi dea seama cine îi vorbeşte.
– Un Audi a lovit două femei. E plin de portocale şi bomboane de la Carrefour. Probabil va dura ceva vreme până ajunge salvarea.

Era un tip înalt şi blond , de vreo 20 de ani şi cum se uita la el de jos în sus, prin geamul maşinii, avu impresia că l-a visat şi încercă să-şi aducă aminte. Se lăsă emoţionată două secunde apoi coborî din maşină.

– Merg să văd.
– Stai, vin cu tine, i-a zâmbit amintindu-i o senzaţie proaspăt coborâtă din vis.

O enerva să fie adolescentă, să viseze tipi blonzi pe care îi întâlnea a doua zi şi care o tulburau degeaba. Nu putea să înţeleagă, mai ales comentariile la română care o scoteau din minţi şi în plus îşi punea tot timpul întrebări la care nici profesorii nici colegii nu îi ofereau vreun răspuns.

A trecut pe lângă caii care se odihneau fornăind. Peste tot se vedeau şiruri de maşini de toate culorile care aşteptau să poată iar defila şi să reînceapă vânătoarea de oferte 2 plus 1 gratis. Bianca se strecură până pe trotuar unde puhoiul de lume îngheţase. Nu-l vedea pe tipul blond, dar ştia că e în spatele ei. Şi-a făcut loc printre oamenii nemişcaţi şi primul lucru pe care l-a văzut a fost geaca albastră de care ea râdea spunându-i că arată ca un puştan de 15 ani, nicidecum de 28. Umerii îi erau adunaţi şi tremura iar lângă el, nemişcată şi ea, stătea o blondă. Deci avusese dreptate. Nici urmă de sânge sau portocale sau doamne leşinate. S-a întors să-l ia la întrebări pe tipul blond dar nu era nimeni în spatele ei, doar trotuarul gol în aerul vâscos. A vrut să meargă la fratele ei dar îşi simţea gâtul amorţit şi o dureau urechile, cineva iar bătea într-un geam aproape de ea.

– Hai odată, ce dracu, mai stăm mult aici?

Varianta de mahala a tipului blond şi înalt dar cu vreo 10 ani mai bătrân se răstea la ea prin geamul ridicat al maşinii. Întinse mâna după telefonul mobil bombănind furioasă:

– Crezi că dispar promoţiile?
– Ce emoţii? Ia porneşte odată maşina,m-am săturat de ţara asta, fiecare face ce vrea!

Nu-l mai asculta. Înainta cu a-ntâia ţinând cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul la ureche. Privi îngrozită o portocală lângă bordură.

– Tibi, aţi ajuns? A, într-o oră. Auzi, tot geaca aia enervantă o ai? Aia albastră? Bine, să ai grijă cum conduci, vine iar Crăciunul şi se pare că tu eşti cel mai drag pentru mine… Da, bine, nu mă sentimentalizez… Nu, nu m-am dus la şcoală. Nu suport să fiu adolescentă, adăugă cu glas şoptit îndată ce auzi sunetul scurt care marca finalul conversaţiei şi oprind maşina în parcarea mare de la Kaufland, pe jumătate plină. Putea în sfârşit să fumeze o ţigară şi să uite de geci albastre, tipi blonzi, limite spre infinit şi femeile lui Amos Oz. Era călduţ, decembrie iar trădase. Îşi lăsă scaunul pe spate şi închise ochii trăgând din ţigară.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Nimic mai plăcut pentru o duminica de Decembrie decât o întâlnire cu adolescentza,traficul des, profesoara de franceza si Bianca si Tibi! …manusile fără degete ,ca niște extratereștri rusinati…! Ma bucur sa citesc din nou ceva proaspăt si alert ca un bunic încurajat de vin sau un motan trezit de apropierea primăverii ! Continuam la scoala…! Crăciun fericit si An nou cu bucurii si „reconversie”!

oferta-wise