Cultură Interviuri

Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (autor, Antonia Dubovici)

image_printPrinteaza

Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (interviu cu Ian Macilwain)

foto3-ianOmul este o ființă fasciantă. Un întreg univers al locuirii. Un tărâm în care granițele se desfac, se comprimă, alunecă și se zdrobesc. Nu poți măsura nimic. Profunzimea întrece orice măsurători.

Valea Stejarului, un apart foto profesionist, un om care poartă cu sine (zi de zi) povești uimitoare despre vieți care nu pot fi ocolite, ci doar trăite, iar într-o zi frumoasă de noiembrie, m-am gândit să colectez o mostră din aceste povești uimitoare realizând un interviu în aer liber pe o colină, lângă o bisericuță din lemn, lăsând de-o parte tehnica, metoda și folosindu-mă doar de poezie și intuiție.

Ian Macilwain a lucrat vreme de câteva decenii în calitate de medic psihiatru și este autor de cărți precum: „În căutarea de distilerii într-un sat din Maramureș: o odisee românească” (a cărei lansare a fost făcută și la Sighet), „Când aveam 19 ani”etc. Ian deține o bogată și fascinantă experiență profesională și, ocazional, revine pe plaiurile maramureșene să-și reîncarce bateriile, să facă fotografii, să scrie, să facă cercetări, să se bucure de frumusețea autentică și încă nealterată. Printre primele lucruri pe care le-am aflat despre Ian, a fost că la 11 ani a scris un eseu cu o temă simbolică destul de interesantă: “călătoria unui penny”. O analogie complexă cu viața de orice fel, întrucât nu poți bănui ce destinație, ce drum sau ce povești poate să adune și mai ales în jurul cui.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Ian a fost: de ce a ales profesia de medic psihiatru și nu orice altceva. Mi-a spus că provine dintr-o familie cu o puternică tradiție în de-ale medicinei, tatăl și mătușa au fost de profesie medici (mătușa lui medic de familie a interacționat cu medici și terapeuți celebri), așadar încă de la o vârstă fragedă, Ian declarându-se absolut captivat de natura umană și de lecturile (nu neapărat cele clasice, convenționale) privitoare la adâncurile ființei umane, unde nu poți pătrunde cu una cu două, ci numai realizând numeroase eforturi și răspunzând la serioase provocări.

Prin anii ’70, la 21 de ani a fost repartizat la o secție de oncologie, unde toate pacientele sufereau de cancer la sân. Nopțile și le petrecea la spital și dis de dimineața începea lucrul, în aceeași atmosferă- 6 zile/90 de ore pe săptămână, (prin anii ‘70 acest program de lucru era absolut obișnuit). Ian nu făcea decât să le asculte, zi de zi, pentru că, citez: “nimeni nu le asculta fiindcă le era frică, pentru că nimănui nu-i plac oamenii care sunt pe moarte, mai ales în spitale”, mai mult, oamenii se comportă ca și cum moartea ar fi ceva contagios. Iată o boală cu adevărat incurabilă: teama. Încearcă să o tratezi. Ian îmi explică faptul că acest comportament se declanșează deoarece omul tinde să evite ceea ce îi este frică. Nu și un om care ajută pe alții prin profesia pe care o practică, fiindcă acest om este prin excelență un demolator de bariere, un demolator de temeri. El nu evită sau fuge de problemă, ci o confruntă, o întâmpină ca pe un bun prieten, alegând strategia rezolutivă. În plus, îl învață și pe pacient să o confrunte, iar în acest scop, obține vindecarea, poate de multe ori nu neapărat fizică, dar cu siguranță psihologică și spirituală.

Având o înclinație naturală: ascultarea activă și empatie, și-a pus sufletul în profesia de medic psihiatru, fără să-și pună întrebări, pentru simplul fapt că psihiatria este o profesie plină de provocări.

Ian a început să lucreze ca practicant (pe la 20 de ani) într-o clinică din Anglia și, ca oricârui tânăr cu vise mari și forță de muncă, i s-au dat cazurile cele mai dificile, pacineți internați de zeci de ani diagnosticați cu schizofrenie, erau 20 de persoane considerate cazuri de „netratat”, în a căror dosare nu erau înregistrate schimbări pozitive dimpotrivă: pacienți a căror stare s-a plafonat sau chiar înrăutățit în timp. Mi-a povestit că a intrat într-o cameră de zi cu linoleum roșu pe jos, scaune metalice, iar pacienții stăteau în picioare cu ochii pierduți spre fereastră, nimeni nu vorbea cu nimeni, fiecare avea un monolog borborosind cuvinte de neînțeles, aproape în șoaptă. Pentru un tânăr practicant ceea ce Ian avea în fața ochilor era o imagine dezolantă, unde nici un milion de teorii nu te pot pregătit pentru izbirea de realitate, de adevărata confruntare cu cele mai dificile cazuri.

Toți erau tratați exclusiv medicamentos și în dosarele lor nu se înregistra nici măcar o îmbunătățire, în timp ce îmi povestea, îmi aduceam aminte de excelenta carte „One flew over the cuckoo’s nest” („Zbor deasupra unui cuib de cuci”). „Inaccesibil și tăcut”, acest lucru a citit Ian în dosarul unui pacient și s-a gândit că totul a fost o pierdere de timp până acum și că ar fi interesant să creezi circumstanțele pentru ca ceva să crească. Oricum nu avea nimic de pierdut, așa că primul lui gând a fost să adune toți pacineții în cerc și vă vadă ce se va întâmpla. Ian era foarte interesat de teoria atașamentului, cunoscându-l în carne și oase pe celebrul psihiatru John Bolwby, cu care a purtat numeroase discuții de-a lungul carierei.

Pacienții erau mutați dintr-un salon în altul ca niște saci de cartofi. Cam asta însemna o instituție, la vremea respectivă (cam asta înseamnă și astăzi în România, cel puțin). Ian ținea întâlnirea de grup, realizând cât de important este atașamentul pentru pacienți. Majoritatea dintre ei nu aveau niciun soi de interacțiune umană, erau împreună cu ceilalți și totodată teribil de singuri și în această singurătate nu era decât un imens spațiu gol, atât fizic cât și sufletesc.

Cu pacienții diagosticați cu diverse tulburări psihice trebuie lucrat în profunzime, iar în zilele noastre, la fel ca în trecut se pune prea puțin sau chiar deloc accentul pe empatie, pe o echipă interdisciplinară care să abordeze fiecare caz în toată unicitatea și individualitatea sa. La fiecare persoană, boala se manifestă altfel, întrucât fiecare ființă umană este un caz unic, particular.

Ian a lucrat cu numeroși pacineți, majoritatea care s-au confruntat cu experiențe traumatizante, afirmând că nu există un handbook pentru a trata așa ceva, pur și simplu îți pui întrebări despre viață și vezi cât de mult poți răspunde, iar cheia este interacțiunea.

Explicațiile pentru anumite boli sau tipuri de comportamente nu pot fi înțelese decât dacă te transpui în lumea pacientului, de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă și cum poate obține controlul asupra vieții sale. Mecansimul și cauzele problemelor cu care se confruntă oamenii sunt atât de complexe, încât treebuie să fii un fin observator și mai ales implicat, avantajul tău fiind acela că ești suficient de aproape de subiect să remarci anumite pattern-uri dar și suficent de departe să păstrezi acea obiectivitate, acea distanță terapeut-pacient, evident nu fără riscuri, încât există pericolul acelor proiecții, care pot afecta relația profesională conducând chiar la sindromul burnout.

În lucrul cu oamenii, ajungi să realizezi la un moment dat că fiecare om este un purtător irepetabil de povești iar tu nu trebuie decât să fii dornic să le asculți. Aici începe adevăratul ajutor.

Autor, Antonia Dubovici

sursă foto: Ian Macilwain

oferta-wise
oferta-wise