Există o „fotografie” pe care o purtăm cu toții în suflet. În ea se află bunicii noștri. O casă simplă, miros de pâine coaptă, o sobă caldă iarna, o bancă în fața porții vara și două brațe care știau să aline orice durere fără să spună prea multe cuvinte.
Eu am fost un copil privilegiat. Am avut nu una, ci trei perechi de bunici. Trei cămine în care m-am simțit iubită, ocrotită și liberă. Fiecare dintre ei m-a învățat ceva despre viață, despre muncă, despre bunătate și despre bucuria lucrurilor simple. Am primit de la ei dragoste, susținere, liniște și încrederea că lumea este un loc frumos.
Și astăzi, după atâția ani, încă mai caut gustul copilăriei. Încerc să refac în bucătăria mea prăjiturile bunicii, coc semințe de dovleac în cuptor și sper, de fiecare dată, să simt aroma de atunci. Dar oricât m-aș strădui, gustul acela nu se mai întoarce. Pentru că ingredientul care lipsește nu este din rețetă. Este iubirea cu care bunica făcea totul.
Vacanțele de vară nu însemnau hoteluri, telefoane sau parcuri de distracții. Însemnau viață. Mergeam cu bunica la fân, scoteam apă din fântână, hrăneam găinile, aveam grijă de cloșcă și de puii ei. Mâinile miroseau a pământ, iar hainele se umpleau de praf. Atunci nu știam că acele zile aveau să devină cele mai frumoase amintiri ale vieții mele. Astăzi înțeleg că, fără să-și dea seama, bunicii mă învățau responsabilitatea, răbdarea, respectul pentru muncă și iubirea pentru natură.
Lumea s-a schimbat. Și odată cu ea s-au schimbat și bunicii.
Copiii de astăzi cresc într-o lume fascinantă, plină de tehnologie. Telefonul mobil, internetul și jocurile video le ocupă o mare parte din timp și din atenție. Pentru bunici este tot mai greu să concureze cu un ecran care oferă mereu ceva nou și captivant.
Nu este vina copiilor. Ei s-au născut în această lume.
Dar uneori mă întreb dacă nu pierdem ceva ce nu vom mai putea recupera niciodată: bucuria unei după-amiezi petrecute împreună, fără grabă, fără notificări și fără telefoane, doar cu povești, râsete și priviri care se întâlnesc.
Poate că în copilăria noastră mergeam singuri până la magazin, alergam pe uliță până se lăsa întunericul și ne întorceam acasă doar când ne striga bunica de la poartă. Astăzi însă lumea este alta.
Trăim vremuri în care auzim zilnic despre războaie, despre violență, despre nesiguranță, despre o lume care pare din ce în ce mai grăbită și mai greu de înțeles. Părinții aleargă de dimineața până seara pentru a asigura familiei un trai decent. Între serviciu, facturi și grijile cotidiene, timpul pare că nu le mai ajunge. Nu pentru că își iubesc mai puțin copiii, ci pentru că viața le cere tot mai mult.
Și tocmai aici cred că rolul bunicilor devine mai important ca niciodată.
Bunicii au răbdarea pe care timpul le-a dăruit-o. Au înțelepciunea de a asculta fără să întrerupă și sensibilitatea de a observa ceea ce, uneori, ochii obosiți ai adulților nu mai reușesc să vadă. Un copil nu spune întotdeauna: „Sufăr.” Dar un bunic simte. Observă o privire tristă, o tăcere neobișnuită sau o îmbrățișare care durează puțin mai mult.
De multe ori, copilul își deschide sufletul mai ușor în fața bunicilor. Pentru că lângă ei nu simte presiunea performanței, a notelor sau a regulilor. Simte doar că este iubit necondiționat.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale bunicilor de astăzi: să fie locul sigur în care un copil își poate odihni sufletul.
Anul acesta am avut bucuria de a petrece aproape trei săptămâni de vacanță cu nepoții mei, un pic în oraș o săptămână la mare. Privindu-i cum alergau pe plajă, cum construiau castele de nisip și cum râdeau din toată inima, am înțeles încă o dată cât de specială este legătura dintre bunici și nepoți.
Se spune că dragostea de mamă este cea mai puternică iubire din lume. Și este adevărat. O mamă își sacrifică somnul, timpul, sănătatea și, uneori, propriile visuri pentru copiii ei.
Dar dragostea de bunică are o frumusețe aparte.
Este o iubire care nu mai poartă povara grijilor zilnice. Nu mai este apăsată de obligațiile serviciului, de întreținerea casei sau de responsabilitatea educației permanente. Ca bunică ai libertatea de a redeveni copil. Poți construi castele de nisip, poți râde fără motiv, poți inventa povești și poți transforma o simplă plimbare într-o aventură. Și poate tocmai această libertate face ca iubirea dintre bunici și nepoți să fie atât de profundă.
Eu locuiesc în Italia, iar nepoții mei cresc în România. O parte din viața lor o văd prin ecranul telefonului. Îi văd crescând, învățând cuvinte noi și schimbându-se de la o lună la alta. De aceea, atunci când îi am lângă mine, încerc să adun în câteva zile iubirea pe care alți bunici o împart în fiecare zi.
Iar dacă mă întrebați ce îmi doresc cel mai mult ca bunică, răspunsul este simplu. Nu îmi doresc să fiu bunica perfectă.
Îmi doresc să fiu bunica la care nepoții mei să vină fără teamă atunci când viața îi va răni. Să găsească în mine un aliat, un sprijin, un confident și un om care îi ascultă înainte de a-i judeca.
Îmi doresc ca, atunci când nu vor avea curajul să vorbească cu nimeni, să știe că ușa mea va fi întotdeauna deschisă. Că brațele mele vor fi mereu pregătite să-i cuprindă și că lângă mine vor găsi liniște, înțelegere, confort și siguranță.
Poate că nu ne vom aminti peste ani ce telefon am avut la zece ani sau ce joc ne ținea ore întregi în fața ecranului. Dar ne vom aminti mirosul prăjiturii scoase din cuptor de bunica, semințele de dovleac coapte în serile de toamnă, apa rece scoasă din fântână, râsetele din curte și mâna aceea caldă care ne cuprindea fără să întrebe nimic. Adevărata moștenire pe care o lasă bunicii nu se măsoară în bani sau în case. Se măsoară în amintiri.
Iar dacă, într-o zi, nepoții mei vor spune „La bunica puteam să fiu eu însumi. Puteam să plâng, să râd, să greșesc și să mă întorc de fiecare dată fără teamă, pentru că brațele ei erau întotdeauna deschise.” atunci voi ști că mi-am împlinit cea mai frumoasă misiune a vieții.
Pentru că, uneori, un copil nu are nevoie de răspunsuri perfecte.
Are nevoie doar de un bunic sau de o bunică care să-i spună, printr-o îmbrățișare: „Sunt aici. Și orice s-ar întâmpla, nu ești singur.”
Adriana Csurka
Corespondență din Italia
Foto: reproducere după o lucrare de Elisabeta Péter Űtö (ulei pe pânză).
Adaugă comentariu