Actualitate Cultură Diaspora

Lupii (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

  • Da, asa sunt poveștile spuse la gura sobei in iernile cu nopți lungi si geroase, cand nu cutezi sa lasi nici câinii afara! O îmbinare mestesugita dintre viata jivinelor fioroase ce cutreierau codrii Maramuresului si viata satului de la deal cu petrecerile tineretului, cu șezători si torsul lanei, cu colinzi si invartite morosenesti, cu povesti ce alungau somnul, bagand spaima în cei care le ascultau! Domnul profesor Gheorghe Bărcan, născut si copilărit la tara, este un bun cunoscător al graiului local, al obiceiurilor si tradițiilor desfășurate cu mare placere de către mai tinerii săteni, neuitînd să-și pună în centrul povestirii pataniile „vitejesti” ale tatălui său, de pe vremea când era tanar si nelipsit de la șezători! Povestea atacului haitei de lupi, într-o noapte geroasă, asupra tânărului, care era tatăl său, arată înțelepciunea si gândirea rapida cu care era înzestrat, învingând de unul singur o haită fioroase de lupi flămânzi, care abia așteptau sa-si infinga colții în carnea fragedă a tânărului plecat din sezatoare pentru a merge sa-si vada de oile sale. Si de aceasta data, omul iese învingător, animalul fioros da gres si nu are sorți de izbândă, deși fizic, întrecea cu mult puterea tânărului, mai ales că haită numara zeci de „luminite” in noapte ce luceau în lăcomie la puterea lunii si a cerului înstelat, în noaptea senină și geroasă!
    Graiul local nu-l uita nicicand domnul profesor, înșiră in povestire nestemate vechi, de neînțeles pentru multi dintre noi, dar explicate pe alocuri prin mici paranteze, sa ne stim desluși in vorba morosanului de pe Valea Izei!
    Are domnul profesor un har de-a îmbina într-o singură poveste mai multe acțiuni diferite si petrecute fiecare in alt loc, inserand laolaltă oameni, jivine, animale de casa, pentru a da un farmec specific celor scrise!
    Mi-a plăcut ce-am citit, m-am obișnuit deja cu firul întins în mai multe fraze care aduc in timpurile de astăzi vechiul vieții de la tara, în care domnul profesor se face părtaș, regretandu-l, mai ales că în prezent suntem lipsiti de mirificul in care pe vremuri, își ducea traiul taranul maramuresean!
    Felicitări si va mai asteptam cu noi povestiri, pana atunci numai sanatate si bine va doresc, putere de-a scrie si publica amintirile dumneavoastră! Respect si cinste din partea mea, un prieten care va prețuiește! S.O.Luscalov

  • Multumesc domnului S. O. Luscalov pentru frumosul comentariu facut, legand intr-un tot placut toata traditiile, obiceiurile si activitatile acelor locuri, a acelor oameni, de peste vremi, in convietuirea lor cu natura, cu lumea celor care nu cuvanta, in spiritul si limbajul oamenilor, a locurilor si a timpurilor, pentru un ansamblu prezentat in nestirbirea lui. Cu statornica pretuire si respect pritenesc, te imbratiseaza, Gh. Barcan

oferta-wise