Am venit spre tine MARĂ să-ți redeschidem poarta și să-ți dăm binețe. Un răspuns firav, cu un zâmbet pal ni s-a îngăduit să reintrăm, noi, cei de atunci, pe poarta Centrului Cultural sighetean, simțind o zăhăială, parcă. Cam așa a lăsat să se înțeleagă reintrarea, prin scris de data asta, a marelui Ansamblu MARA de odinioară, cel care aducea aici, în Sighetul vegheat de Solovan, în anul 1980, Premiul Europa pentru Arta Populară.
Înaintea orei prânzului din ziua cu pricina (20 octombrie a.c.), apăs sfios clanța ușii metalice să nu cumva să fac vreun zgomot ce ar putea deranja pe cineva. Se pare că nu prea am avut pe cine. Mă gândesc dacă nu cumva am nimerit într-o zi liberă, pentru că, în afară de un afiș pe poarta de intrare, n-am sesizat niciun semn că aici urma ca la ora 14:00 să se petreacă vreun eveniment, lansarea cărții „Pe firul MAREI”, o poveste a marelui Ansamblu folcloric MARA din anii de glorie, deceniul doi și un pic al existenței lui. Îndrăznesc să urc la etaj să văd sala în care, peste puțin timp, urma să aibă loc lansarea cărții. Mă izbește un aer rece și o lumină semiobscură. Cobor, bat la câteva uși, nici un răspuns, apoi apăs ceva clanțe. Toate închise. Zgomotul clanțelor îl scoate din biroul la care încă nu am ajuns, pe informaticianul Centrului Cultural. Apare de undeva și femeia de serviciu.
„Pe cine căutați?”
„Pe doamna manager”
„Este plecată, dar în ce problemă?”
Îi spun, și foarte amabil, se oferă să mă ajute la căratul cărților în sală. Sare și femeia de serviciu. Adaptăm temei cărții pozele de pe peretele din dreapta sălii. Părăsesc incinta și revin cu cca. 40 min. înaintea începerii lansării. Ajung în sala cu pricina, mă apuc să ordonez cărțile pe masa de „prezidiu”, cu coperta unu spre sală, număr și scaunele și aproximez distanțele dintre ele.
„Cam rece în sală” zic, și deodată se instalează pe scenă, cam pe la mijlocul ei, o miniaerotermă ce se încălzea pe sine.
Încet, încet se adună lumea și respectăm ora de începere, 14:00. Luări de cuvânt, de la masă și din sală, cuvinte despre carte, despre conținutul ei în linii mari, amintiri din acei ani frumoși ai MAREI.
Doamna manager, artista Ileana Matus, dă tonul micului și binevenitului moment artistic. Cei de la instrumente se grăbesc să părăseacă sala îndată ce se termină cântecul. Poate aveau un alt program imediat. Începe să se încălzească sala, chiar cântă precum un cor folcloric, cu vocile puternice ale puținilor membri ai marelui MARA de atunci. Un ritm de învârtită îi ridică de pe scaune, inclusiv pe octogenarul, fostul director de atunci al Casei de Cultură, prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu, pe soții Lia și Ghiță Bârlea, cei mereu din linia întâi în scenă și, surprinzător, pe mereu susținătorul Ansamblului, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea. Am avut revelația unui crâmpei artistic din acei ani de glorie.
Cam așa a reintrat în scenă, prin scris de data asta, fostul mare Ansamblu MARA, cel care aducea în 1980 titlul european la folclor. Pentru autoritațile locale de atunci și de oricând apoi, locul întâi european nicicând în atenția lor, se pare că a fost trecut la „și altele”. Nimeni dintre cei ce au trudit atunci dezinteresat, doar din pasiune și din dorința de a fi identificați la noi și apoi „afară” ca și zonă folclorică valoroasă și de mare interes, nu și-au dorit să fie purtați pe sus prin centrul orașului și să-și culeagă aplauzele binemeritate la ceas de maximă audiență și vizibilitate, precum alți mari campioni europeni. Modestia celor de atunci, truditorii din scenă și de lângă, a fost „îngerul” însoțitor ce nu ne-a lipsit nicicând, dar s-a simțit lipsa de percepție a celor ce nu realizau că în „ograda” lor există o astfel de valoare – emblemă încrustată adânc în profilul definitoriu al purtătorului de folclor, obiceiuri, port, tradiții, stării de spirit de aici, din margine nordică de țară.
Nu s-a marcat distinct nicicând locul întâi în Europa a marelui Ansamblu MARA din deceniul doi al existenței lui. Când te sună Maria și-ți zice că nu poate veni la lansarea cărții în care se vorbește și despre ea și de Ion al ei, că „Ion nu mai știe de capul lui”, deși sunt în localitate, te gândești și la cei peste 15 colegi de scenă de atunci care nu mai sunt, și la cei încă câțiva care nu se pot deplasa din motive medicale sau distanțele nu le permit, că n-au putut fi prezenți la o sărbătoare care să le amintească de marile performanțe de atunci, și numai atunci. Nici cei 55 de ani ce se împlinesc acum, nu sunt semne că ar fi intenții de a se sărbători oarecum. Sunt momente din parcursul Ansamblulul MARA ce nu ar trebui uitate, ci să devină referințe. Se simte o scurgere lină a MAREI după Solovanul Sighetului.
Am încercat să aduc un modest aport la sărbătorirea celor 55 de ani de existență ai marelui Ansamblu Folcloric MARA, prin această carte – Pe firul Marei – în care se regăsesc momentele de glorie din parcursul lui de atunci. Se pare că va rămâne singurul semnal marcator al acestei împliniri.
Oricum, nicicând Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu vor înceta să-și poarte, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de către trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiurile și tradițiile, bucuria și tristețea spre a se arăta lumii, în dăinuire. Și-ți zic ție, Ansamblul MARA, cel ce ai adaptat scenei tot mersul tău, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!
LA MULȚI ANI, Ansamblul folcloric MARA!
Gheorghe Mihăiescu







Frumos, dar si trist…
Nu sunt eu in masura sa comentez, sunt prea in afara subiectului, dar simt tristetea sincera a celui ce a scris aceste randuri…, oare e doar reflectarea implacabila a trecerii noastre, sau …ar putea fi si altfel ?
Sic transit gloria…MARA. Da, gloria trece, a și trecut…Dar semnele ei rămân, pentru cei care vor vrea să le cerceteze și cunoască. Oricum, felicitări și pentru această carte, domnule Mihăiescu!
Mulțumesc, domnilor prof.preot Marius Vișovan și prof.Ioan Ardeleanu – Pruncu, pentru aprecieri.
Da, putea fi și altfel, și da, gloria trece, dar trebuie să fie, să rămână o referință. Aici e hiba.
Se pierd referințele, sau se uită referințele, nu se transmit și se ajunge să nu se mai știe de unde venim, cine suntem de fapt și care este esența noastră.
Parcurgem, din păcate, o perioadă de diluare a definirii noastre și nu există nicì o opreliște. Nicì gând să o numesc modernizare, este o stricăciune a trăirilor celor ce ne-au lăsat o comoară a simțurilor, simțămintelor exprimate prin port, grai, joc, obicei, tradiție, manifestare prin zâmbet, bunătate prin credință și trai mulțumitor cu puținul de atunci. Nu are nici o legătură cu evoluția și cu mai binele.
Iată cum, mai multul de acum, nu ajută la accentuarea definirii, ci la diluarea ei. Este, oare, o țintă?
Sper să ne strecurăm printre mărăcini, și să putem zâmbi de fiecare dată când mai, mai să fim doborâți.