În America, această zi a fost preluată de primii coloniști sosiți în „Lumea Nouă”, în anul 1621,„așezată” într-o zi din luna noiembrie, ca mulțumire adusă Domnului, pentru recoltele bune din acel an. În anul 1863, s-a introdus ca Sărbătoare Națională în a 4-a zi de Joi din luna noiembrie, în anul acesta fiind pe 28 noiembrie. Se pare că este singura zi de peste an, în care familiile se reunesc în întregul lor, la renumita masă comună. Meniul este format din gustoasa friptură de curcan, plăcintă de dovleac și tartă de lămâie cu nuci pecan. Este atunci o tragedie în lumea curcanilor, numărul lor scăzând mult din spațiul acestora. Sărbătoarea e închinată Domnului, pentru recoltele bogate, dar se asociază și cu cele lumești, cu o masă bogată, delicioasă; se fac și fanfare școlare și care alegorice. Este și o mulțumire și recunoștință între membrii familiei, pentru sprijinul ei din timpul anului, ceea ce întărește unitatea și soliditatea familială.
A doua zi este denumită „Vinerea Neagră”, zi în care comercianții fac reduceri substanțiale cumpărătorilor, cu pagube voluntare pentru ei, de binefacere.
Această sărbătoare s-a extins aproape pe tot globul, cu diferite denumiri, la date diferite și cu obiceiuri diferite, în această lume atât de „pestriță”, în toate. În România, se numește Ziua Recoltei, stabilită la date diferite, cu aceleași semnificații religioase și lumești, dar și cu interpretări tradiționale și sentimentale mai largi.
Recunoștința, o noțiune despre care azi se aude tot mai puțin, în sensul frumos și de esență al cuvântului, apare tot mai rar în conversații și, mai ales, se uită tot mai puțin să se practice. Ea este totuși o entitate imperativă de viață, este de multe ori ca o rambursare fără cost a unor imense servicii, salvatoare, care puteau să fie sau să nu fie și aceasta ar trebui să fie o mare satisfacție pentru ambele părți, pentru cel ce o acordă, dar și pentru cel căruia îi este adresată. Bine administrată această trăire, poate produce adevărate minuni, salturi uriașe dinspre rău spre bine, poate fi generatoare de atâtea bucurii, împliniri, de creare a unei atmosfere, a unui mediu frumos de viață. Uneori, poate avea o manifestare discretă, cel ce beneficiază de ea nici să nu știe de unde vine, nici să nu știe că este o consecință, o moștenire de la cine știe cine, mai apropiat sau mai depărtat, atunci când are caracterul cel mai nobil.
Se pot întâlni și „recunoștințe” negative și sunt multe exemple în viață, în filme, cu de toate, așa cum se transmit prin exemplul cu „șarpele încălzit la sân”. Chiar mie mi s-a întâmplat ca cel pe care l-am salvat de pușcărie, sau poate de mai mult, să-mi spună, atunci când eu îmi continuam persecuția și pe afară:
„Tu și cei ca tine, nu trebuia să fi ieșit de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau; pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei, ai țării!”.
Probabil eu, în acele vremi, n-am protejat banditul de atunci, ci bolșevicul ce a devenit mai apoi!
Nu pot să nu exemplific recunoștința profundă ce i-o datorez tânărului deținut de la Capul Midia, care a refuzat să-mi ia o pâine, pentru că mi-a reparat bocancii, fiind puțin mai „zdravăn” ca mine, pâine ce am adunat-o în câteva zile și care, poate, mi-a slavat viața și, se poate, i-a zdruncinat-o pe a lui, prin efortul făcut, peste cel curent. Recunoștința a fost doar un mulțumesc în lacrimi, fiind petrecut și de ochii lui umezi, pentru că am plecat din acea colonie în 2-3 zile. Dar, recunoștința mi-am exprimat-o mereu de atunci și este prezentă mereu, în gânduri și rugăciuni, care cred că ajută și ele, sub formele lor de compatibilitate.
Mă gândesc acuma la Echipa de Redacție a siteu-lui Salut, Sighet!, condusă de doamna profesoară Oanță Brîndușa, cu multiplă și profundă recunoștință. Suntem în relație de corespondență de peste 2 ani, legătura fiind menținută mai ales prin domna prof. Oanță Brîndușa. A fost un prim articol trimis, acceptat și publicat, care evidenția o arestare a mea fără mandat de arestare, o întemnițare și apoi depunerea în lagăre de muncă de exterminare, mai mulți ani, fără nicio Decizie a vreunei Instanțe de Judecată. Am fost primit cu toată căldura și respectul uman și mi s-a acordat în continuare spațiu de publicare pentru mulțime de articole până în prezent. Doamna profesoară Brîndușa m-a încurajat mereu și, de fiecare dată, îmi tot scria să solicit corectarea unor greșeli care puteau apare și datorită vârstei, fiind începător și în folosirea calculatorului; am deranjat-o și în timpul liber cu diverse solicitări. O bunătate, înțelegere și respect uman fără rezerve, în toată plinătatea lui.
Am simțit, însă, alături și pe dl. inginer Ion Mariș, care, odată, mi-a transmis și email-ul dânsului, pentru a debloca o situație; am simțit apropiat și pe părintele prof. Marius Vișovan, cu frumoasele și pertinentele sale comentarii, ca și pe toți cei din Echipa de Redacție a acestui site, pe care nu-i cunosc, dar le-am simțit prezența. Prin aceste articole m-am descătușat de povara atâtor necazuri și persecuții nedrepte, atâta vreme ținute sub tăcere, mi-am curățat inima și sufletul de zgura acestora, dar păstrez mereu frumusețea și măreția lor, mult precumpănitoare; condamn în continuare schingiuirile, persecuțiile, dar detașate de cei ce le-au produs, pe care i-am iertat. Răul în sine rămâne însă acolo în memorie, în ADN-ul personal, nu-l poți șterge și dacă ai dori. Acolo rămân toate trăirile grele, nefirești, ca și cele de măreție; dispar doar „mărunțișurile”. Nu poți pune, însă, semnul egalității între o neuitare, o memorie bună și neiertarea, pentru că ai aduna astfel unele acțiuni și efecte de neadunat, ori ai separa acțiuni și efecte de neseparat.
La fel îi am în gând de multă recunoștință pe mulțimea mare de comentatori, cunoscuți și necunoscuți, elevi și colegi, dintre care se detașează mult domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu mulțime de comentarii competente și frumos elaborate, care și-au exprimat frumoase aprecieri despre cele relatate, cu toții, dar se manifestau și părtași în condamnarea atâtor persecuții și ucideri făcute de torționarii timpului. Pentru toți, o profundă recunoștință în gând, inimă și suflet, și o adâncă și respectuoasă plecăciune, cu „jos pălăria!”.
Urări de multă sănătate și succes deplin în toate!
Cu mult respect și prețuire,
prof. Gheorghe BĂRCAN
sursă foto: Ana Rodica Bărcan
Recunoștința,pentru un ,,OM”!
Recunoștința,pentru un,,OM” care stie sa ierte,un om care la tinerețe i-au fost infrante idealurile, a suferit pentru crezul sau,a îndurat cu stoicism chinurile temnitelor bolsevice,un tânăr nevinovat,care mai tarziu a stiut sa prețuiască viata!Acest OM,este profesorul pensionar,Gheorghe Bărcan, fost deținut politic,azvarliti fara mila de către bolsevici,în hrubele beciurilor securiste,unde a dat dovada de verticalitate, de caracter puternic,de ambiție pentru a învinge greul si ,,neghina „acelor zile,în care trebuia sa tacă,pentru-ca astăzi noi sa putem vorbi!Nu a tăcut,si-a exprimat crezul si astăzi,generația mai tânără beneficiază de el,un crez trecut prin chinuri groaznice si mult sânge vărsat!Eu nu am sa sărbătoresc,,Ziua Recunostintei” sărbătoare de peste ocean,dar peste două zile,voi sărbătorii Ziua Națională a României,o zi in care s-a înfăptuit Marea Unire,de către oameni ca si domnul Gheorghe Bărcan, care au avut aceleași sentimente de român, cum le are si domnul profesor!La mine la balconul locuinței,va falfaii Tricolorul,cand il voi arbora,ma voi gândi la dumneavoastră,OMUL, trecut prin închisorile bolșevice,omul blând, iubitor de oameni,pentru care am toată recunoștința si căruia,îi datorez multe,poate si modul in care gandesc,acum!Sa ne trăiți,mult si frumos,domnule profesor,sa puteți sărbătorii sănătos,in Tara Libertăților,atat sărbătoarea lor cat si Ziua Națională a României,care va datorează,multe si niciodată nu va compensa,ce ati pierdut dumneavoastră in tinerete si ne bucuram,astăzi noi de ea,,Libertatea” !
Draga prietene Sergiu Ovidiu Luscalov,
In primul rand ma bucur ca „va aud”, nu neaparat pentru ca „auzitele” se refera la Articolul meu, dar si pentru aceasta. Va multumesc mult pentru frumoasele aprecieri despre cele spuse despre el, dar si despre atatea altele, cu caracter mai general. Eram cu putina grija ca nu apareai deloc pe Salaut,Sighet!, asa cum eram obisnuiti, dar acum ma bucur ca totul este bine!
Cu mult drag,
Gh Barcan
Mult stimata Domna Profesoara Oanta Brindusa,
Va multumesc mult pentru articolul publicat, cu promtitudine, chiar unde-i era locul, cat si pentru celelalte adresari si aprecieri deosebit de respectuoase. Voiam sa va rog corectarea catorva greseli de litere din partea finala, dar ati si facut-o, „din mers”. Nu puteam sa nu-mi exprim recunostinta atat de mult binecuvenita pentru Dvs si pentru echipa pe care atat de onorabil si eficient o conduceti si nici nu este suficient. Am sa mai revin, probabil si pe email.
Cu multa pretuire, mult si calduros respect,
Prof. Gh. Barcan
Va multumim, domnule profesor !
Stimata Doamna Balea Elena,
Revin asupra promisiunii facute si redau cateva situatii legate de „Recunostinta pe linia educatiei, Invatamant”. Cu privire al articolul amintit, din 15 martie 2018, elevul meu de mai demult, azi profesor de matematica, isi exprima recunostinta pentru un dascal, asa cum a simtit-o atunci si asa cum o intelege acuma. Sunt multe astfel de manifestari, unele spuse, altele simtite si tacute si e bine cand sunt astfel de ocazii, situatii, in care, practic, se manifesta solidaritatea umana si spiritul crestin.
Mai amintesc un caz, nu pentru a afirma recunostinta mea pentru o fapta de maretie, ci pentru a o evidentia pe aceasta.
Am fost alungat din liceu, din clasa a IX-a si ne aflam in urmarirea securitatii, eu si tatal meu; stateam pe dealuri si faceam fanul, pe ici, pe colo, dormind prin soproane cu fan, prin colibe libere, pe care le amenajam. Nu prea urcau securisti pe dealuri, de teama armei cu luneta a renumitului vanator, Pasca Gheorghe. Eu veneam in comuna noaptea, saptamanal, pentru alimentele necesare; coboram tot timpul eu, pentru a evita arestarea tatalui meu, care ar fi rezistat f.putin in temnitele cumplite de pe atunci. Dormeam 2-3 ore la Stefanul lui Simionul lui Iacob, in urma unei rugaminti facute; in aceasta era subanteles si de a nu ne preda securitatii si aveam incredere. Pentru el era totusi un risc major; ne putea spune : mergeti in alta parte, fara a ne denunta. Mi-a spus doar atat : domnul Ghita, daca te prinde securitatea (Domne fereste !), te roga sa nu spui unde ai dormit !
Am ajuns pana la urma la Securitate (m-am prezentat singur ) si am scapat de acolo, printr-o minune, dupa 29 de luni, fara condamnare.
Dar o astfel de fapta, de mare risc si solidaritate, trebuia rasplatita, inafara multumirilor facute lui dupa prigoana, dupa prapad. Avea trei nepoate, de varsta scolara, iar eu, ajungand profesor la Liceul din Viseu, le-am ajutat sub diferite forme si au reusit sa se realizeze in viata, toate trei. Ele si eu am avut o mare impacare, dar gestul „temerar” a fost al bunicului lor, care este peste toate; pacat ca n-a ajuns sa se bucure de reusitele lor.