Actualitate Cultură

Micul caporal și corcodușele (autor, Luminița Colopelnic)

image_printPrinteaza

― Hai, măi, caporale, dă-te odată! Topoganul e pentru toți copiii! Tu numai stai acolo și vorbești.
― Vezi că nu știi? Nu se zice topogan, ci tobogan.
Când erau mai mici, Marian era cunoscut între copii ca șeful de șantier pentru că îi punea pe ceilalți să sape în groapa cu nisip, să grebleze, să aducă apă cu găletuța și să i se adreseze politicos. Porecla de caporal i s-a atribuit recent, după istorisirile interminabile din vârful toboganului despre războaiele de cucerire ale lui Napoleon. Nici setea de explorare, nici cutezanța, nici geniul, nici măcar amestecul perfect de lumini și umbre, nimic nu-i e străin și se vede că e mândru de asta. Acum, simt că lui Marian îi pare rău că iar l-a corectat pe Adi, dar nu se poate abține. La el în cartier, atâta timp cât va fi cel mai mare dintre copiii care vin în parc, nu va permite cuvinte stâlcite. Ca să îi poată corecta în cunoștință de cauză, a început să citească Mic dicționar enciclopedic. Când obosește, recitește câteva pagini din Omul cu masca de fier, romanul lui Dumas. Cu dicționarul, s-a poticnit la litera o, mai exact la cuvântul olog care îi amintește de ziua în care copiii l-au tachinat, iar el s-a enervat așa de tare încât a sărit de pe tobogan și a nimerit cu piciorul într-un cui ruginit. Zile la rând a umblat șchiopătând, chiar și după ce durerea trecuse. Poticnirea durează de ceva vreme și începe să ne îngrijoreze pe amândoi. Trebuie să găsească o motivație să continue lectura deoarece și-a făcut din asta un fel de misiune, de datorie față de mama lui și față de limba română. Amintindu-și de această datorie, Marian continuă: „Adi, mai pune mâna pe carte!”
― Astea nu-s vorbele tale! Așa-ți spune ție mama? Ups, scuze, iar am uitat că n-ai… zise alintat și își acoperi gura cu mîinile murdare, ignorând cu totul prezența mea la o distanță moderată.
― Am, dar nu-i aici! Și tu n-ai… altceva, zise Marian și se așeză în vârf cu brațele încrucișate pe piept.
― Altceva, ce? întrebă Adi, apropiindu-se de tobogan cu mâinile în șold și țintuindu-l cu privirea, până când se văzu nevoit să o coboare din pricina soarelui care îl orbea.
―Tu n-ai… și își încleștă gura de ciudă că nu-i venea un cuvânt salvator, dureros, sfredelitor. Tu n-ai suflet! zise deodată, sperând să aibă efectul pe care l-a avut asupra mea.
De când Irina a plecat la muncă în Italia, Marian doarme într-o cameră cu mine, într-un pat supraetajat. Mobila anticipează venirea pe lume a unei surioare, de aceea e jumătate oranj, jumătate albastră. Cel mai mult îi plac lui Marian sertarele și dulapurile care se deschid cu fluturi ornamentali. Și mai ține la dulapul mare lipit de pat care i-a adus scăparea atunci când, în nopțile bântuite de stafii, de oameni negri și păianjeni otrăvitori, făcea pe el de spaimă. Iar mama nu era acolo să-l ierte. Eu, neștiind cum să reacționez, îl ironizam, îl tratam ca pe un papă-lapte și îl obligam să se comporte bărbătește. Până la urmă, cu ajutorul unui psiholog, a scăpat de stafii și alte arătări nocturne.
De câteva săptămâni, Marian și-a făcut un prost obicei: aproape în fiecare seară, după ce vorbește cu mama la telefon, după ce eu îl învelesc, urc în patul de deasupra și ajung sub pătura îmbietoare, îmi cere un pahar cu apă. Să coboare pe întuneric îi e teamă. Nu mai știe nici el de ce sau de cine. Să se culce însetat nu dorește. Seară de seară, el cere, eu îl servesc rugându-l, de fiecare dată, să bea apă înainte de a se așterne liniștea. Într-una din seri, obosit, pe jumătate adormit, l-am refuzat.
―Ți-am spus de atâtea ori: bea apă la cină, bea înainte de culcare cât ai nevoie, dar nu mai striga după ce aproape am adormit!
―Te rog frumos, pentru ultima dată, să îmi aduci un pahar cu apă, îmi zise el cu glas mieros.
―Așa spui mereu. Ei, uite, în seara asta nu îți aduc, i-am răspuns cu fermitate.
―Te rog, tati! Nu îmi aduci? insista Marian.
―Nu!
―Tu n-ai suflet! Vezi, dacă eu aș fi fost tatăl tău, eu ți-aș fi adus. Și s-a întors cu fața la perete.
Am stat câteva secunde, m-am răsucit, am bombănit, dar m-am ridicat din pat și i-am dus paharul cu apă.
Nu, de data asta, nu avu același efect. Adi continua cu aceeași înverșunare:
―Și Adela a zis că ești orfan și schilod. Așa-i, Adela?
―Ți-a zis ție Adela asta? și se ridică în picioare cu pumnii strânși. Mincinosule! Pistruiatule!
― Schilodule!
― Nu mai înjurați ca birjarii! interveni Adela, o fată cochetă, cu un cangur de pluș în brațe. Vreau și eu să mă dau!
― Fetițele nu se dau pe tobogan! Vrei să-ți murdărești rochița roz cu volănașe? De data asta, Marian era cel care se alinta. Fetițele se plimbă cu căruciorul, uite, acolo pe aleea cu trandafiri și se fac că-s îndrăgostite de tatăl copilului.
― Sunt singura fată din bloc, nu-mi place să mă plimb singură. Și când mă voi îndrăgosti, ca să știi, va fi de-adevăratelea!
―Atunci îți dau o veste bună, zise Marian: nu mai ești singura fată din bloc. Am auzit că s-a mutat la etajul unu o fată de șase ani, dar va repeta clasa zero, deci nu poate fi mare brânză de capul ei.
După șapte ani de muncă în Franța, părinții Alessiei, noii vecini de la etajul doi, încă visau să își întemeieze un cămin printre străini, iar fata, isteață, începuse școala, cot la cot cu micuții francezi. La câteva luni de la înscriere, după ce Alessia se acomodase cu severitatea dascălilor, cu rigiditatea sportului de performanță, cu luările peste picior ale colegilor de fiecare dată când un sunet ușor diferit dădea naștere unor noi înțelesuri, căzuse din cer pandemia. Bătrânii lor rămași în țară au fost primele pietre care s-au rostogolit din fundația șubredă de pe meleaguri străine. Alessia încercase să țină pasul cu lecțiile care veneau zilnic pe email, dar grădina bunicii, chiar dacă se afla în centrul orașului, o ducea cu gândul departe de adunări și dialoguri plicticoase. Se trezea gândindu-se la colegii ei: René, Guillaume, Marguerite, Yvonne, Albert… și încerca să nu-i uite. Aveau nume atât de frumoase! În van încercară părinții să o pună cu burta pe carte. Înainte, de câte ori venea la bunica, era vacanță, erau cireșe, corcodușe sau cadouri, spiriduși și Moș Crăciun. Casa și grădina bunicii erau raiul pe pământ, iar școala era undeva la polul opus și aștepta, vorba bunicului ei, să fie unsă cu slănină s-o mănânce câinii. Părinții Alessiei deveniră conștienți că, în izolare, fata acumulase multe goluri pe care ei nu știau cum să le umple. Că va fi în țară sau în străinătate, clasa zero trebuia reluată. Și mai deveniră conștienți de un lucru: nimic nu le garanta un septembrie altfel decât acel martie pe care-l lăsară în școală, într-o sală luminoasă și pustie. Cum oamenii de la oraș se mutau la țară, convinși deodată de puritatea aerului de acolo, prețurile apartamentelor scăzură. Așa s-au gândit să facă o investiție din banii câștigați în șase ani de călcat hainele unora și de întreținut piscinele altora și să cumpere acest apartament într-un bloc la poalele Solovanului, înconjurat de verdeață și cabinete medicale private la tot pasul. Cel puțin așa am înțeles eu din spovada vecinului în timp ce doi băieți și nevastă-sa urcau accesorii în apartamentul cumpărat mobilat.
― O anabetă! concluzionă Adi.
― A-nal-fa-be-tă! Măi, Adi, nu mai folosi cuvinte pe care nu le știi! Vrei să nu mai fim prieteni?
― Serios?! interveni Adela. Voi doi prieteni? Mă sparg de râs. Iar tu, ca de obicei, stai acolo și, de sus, te dai cu părerea despre toți. Ești un înfurumat, un în-fumurat! Ar trebui să știi măcar atât: că fetele au întotdeauna prioritate, așa că lasă-mă să mă dau!
― De când au bâlbâitele prioritate? Și, apropo, părerea mea e că ar trebui să-i facem o primire, s-o intimidăm cumva, să treacă un test.
― Știi măcar cum o cheamă?
― Ce contează? Are șase ani și asta spune tot. E cu un an mai mică decât voi, iar eu sunt cu doi ani mai mare decât ea. Eu zic să-i lăsăm un șoricel mort pe prag.
― Asta e urât-urât, făcu Adela, scuturându-și capul a dezgust. E scârbos! E grețos! E…
― Bine, bine, am înțeles ideea. Voi, fetele…
― Eu am vrut să mai fie o fată în bloc și să devenim prietene. Adi, spune și tu ceva!
― Mie mi-ar plăcea să-i pun gumă în păr. Mai ales dacă are părul lung și …
― A, de asta ești tuns periuță? Și tu ai pățit-o! Ha, ha, ha!
― Adela, nu mai râde! Știi ce dureros e?
― Știu. De ce crezi că port mereu două codițe împletite? Caporale, ce faci, te dai sau nu? Cangurul meu vrea și el să se dea.
― Încă nu. Îmi place să reflectez de aici de sus. Aerul e mai curat și mă concentrez mai bine.
― De atâta stat pe tobogan, în fiecare zi, ți s-au găurit pantalonii, spuse Adela enervată la culme că nici cu cangurașul nu a reușit să îl înduplece.
― Nu e asta, zise Adi, așa umblă el. Ai uitat că mama lui nu e …
― Ia, mai lasă-mă! strigă Marian acoperindu-l. Știu ce am să fac: am să-i pun pe prag pantalonii mei scurți găuriți. Uite, acum îi dau jos.
Și, învârtindu-i pe degetul arătător ca pe-un trofeu, alunecă tot chiuind la atingerea pielii de toboganul încins și o luă la fugă în chiloți spre bloc. Devenind, în sfârșit, conștient de prezența mea, se roși până în vârful urechilor. Niciunul dintre copii nu îndrăzni să râdă până nu-l văzu dispărând în spatele ușii cu interfon.

                                                                                                     *
―Pe fata care se dă în leagăn, n-am mai văzut-o pe-aici, zise Marian ca pentru sine. O fetiță slăbuță, în tricou și pantaloni scurți albi, cu teniși albi, imaculați, cu pălărie albă, de sub care ieșeau câteva șuvițe de păr blond și creț, se dădea în leagăn ca o lebădă pe ape. Eleganța și echilibrul fetiței îl scoteau din sărite. Așa cum fredona Sur le pont d’Avignon, prea părea în largul ei. Și, întorcându-se spre Adi, zise: Hai să-i dăm de înțeles cine-i șeful!
― Chiar așa! răspunse Adi, bucuros că poate fi de ajutor.
― Hei, îi zise de îndată ce se apropie suficient de mult din lateral, n-ai văzut ce scrie la intrarea în parc?
― Nu. Ce scrie? întrebă fetița calm, dar încetinind legănarea și băieții fură surprinși de scânteierea de argint a dinților săi înveliți de aparat dentar.
― Scrie că leagănul e proaspăt vopsit, zise Marian uitându-se fix în ochii ei albaștri ca marea pe-nserat.
― Fir’ar! zise scurt fata și sări din leagănul în balans ca și picurată cu ceară. Băieții, zâmbind malefic, îi luară locul înghesuindu-se, împingând din fund și din picioare până când Adi, pe punctul de a cădea, renunță. Își amintiră că făcură farsa pentru a vedea reacția fetei și, potolindu-se, o cercetau cu privirea. Se așteptau ca fata să se enerveze, să se smiorcăie, să-i facă în toate felurile, dar ea nici poveste. Se întoarse și, observând două bare metalice care legau toboganul de leagăn, își puse pălăria pe o băncuță, reveni, fixă bara de jos cu privirea, se dădu puțin în spate și apoi, înaintă în fugă, sări în sus și se prinse cu brațele de ea. Își luă avânt, săltă pe cealaltă, mai înaltă, și se dădu peste cap de două ori, ținându-se strâns de bară și inversând la un moment dat, poziția mâinilor. A treia oară rămase cu picioarele în sus perfect paralele, apoi trecu pe bara joasă, se învârti și acolo o dată cât să facă o sfoară în mijlocul cerului, apoi ateriză la câțiva metri în față în groapa cu nisip. Se întoarse la timp ca să vadă patru ochi căscați de admirație:
― Uau! reuși să îngaime Marian, apropiindu-se de ea cu Adi deodată. Cum ai spus că te cheamă?!
― Alessia, zise fata gâfâind.
― Eu sunt Marian, zise caporalul, și el e Adi.
Adi vru să-i întindă mâna, dar Marian îi dădu cu palma peste ceafă și îi spuse:
― Acum nu se mai dă mâna! E mai mișto să ne atingem coatele. Și își atinseră toți trei coatele și zâmbiră.
― Alexia, mai știi și altceva să faci? întrebă Marian încă sub efectul a ceea ce văzuse.
― Alessia, te rog, nu Alexia. Să vă arăt stând în mâini cădere-n pod? Sau, și mai tare, dacă am găsi o bârnă, v-aș arăta roata țiganului. De exemplu, pe conducta de acolo… și se porni spre blocul vecin.
― Stai, asta trebuie s-o vadă și Adela! zise Marian zbughind-o spre ușa cu interfon. Tot aici ești, tată? Ai văzut și tu?

                                                                                                         *
― Și ce ți-a plăcut în Franța? întrebă Adela în timp ce stăteau toți patru pe iarba de lângă bloc și mâncau din corcodușele aduse de Alessia. Din când în când, câte o mămică îngrijorată striga la ei, de la geam sau de la balcon, să nu se apropie prea mult, să păstreze distanța. Fără să-și dea seama, după câteva minute, începeau să formeze un cerc tot mai mic.
― Mi-a plăcut că mama mă lua cu ea la servici. Când călca lenjeriile de pat, mă ascundeam sub masa de călcat ca într-un cort și, cum valurile de bumbac alb înflorat se mișcau, îmi imaginam că stau sub zăpada de acasă din care ies ghiocei. Apoi am început școala și n-am mai mers…
― Bine, insista Adela, dar nu ți-a plăcut ceva de-al lor, o brânză, că am auzit că au o grămadă sau, nu știu, altceva, așa, mai franțuzesc…
― Acum nu îmi amintesc decât că mi-era dor de corcodușele astea din grădina bunicii și nu găseam. Îmi dădeau caise.
― Caisele sunt mai dulci decât corcodușele, se băgă Marian în seamă. Astea sunt dulci-amărui și, în timp ce se strâmba de noutatea gustului, observă că Alessia avea ochii mamei lui. Oare ei îi plac corcodușele?
― Da, încuviință Alessia, dar astea scad colesterolul.
― Ce-i ăla colestelor? N-am mai auzit, recunoscu Adi.
― E o chestie pe care o măsoară bunica și, când o ia razna, o vreme mănâncă numai corcodușe, înțelegi?
― A, înțeleg, zise Adi, deși nu cred că înțelegea. Și când te-ai întors în România, continuă el, ce ți-ai adus din Franța, așa, de amintire?
Caporalului nu-i venea să creadă că Adi pusese întrebarea care și lui îi stătea pe limbă. Uitându-se când la mica gașcă de până acum, când la fata asta nouă, aterizată de pe altă planetă și totuși de aici, de aproape, îi simțea mai puțin răi, mai puțin dușmani. Și se gândi că ceea ce simțea pentru Alessia se cheamă recunoștință, dar nu era sigur. Trebuia neapărat să ajungă la litera r.
― Mi-am adus-o pe Jolie, zise Alessia ca și cum era evident pentru toată lumea.
― Cine e Jolie? întrebă Adela curioasă.
― Jolie e o pisică siameză, foarte inteligentă, curioasă și aventuroasă.
― Doar atât? insistă Adi. Ai stat în Franța atâția ani și ți-ai adus o pisică și atât?
― Cum doar atât? Jolie e mai scumpă decât tot aurul din Paris. Mititica, prin câte a trecut: paisprezece ore la vamă, apoi două săptămâni în carantină și fetiței îi dădură lacrimile.
― Bine, bine, zise Marian, deci tu te-ai dus în Franța să o vezi pe maică-ta cum calcă, să te înscrii în clasa zero, să te gândești la corcodușele bunicii și să îți cumperi o pisică. Păi, toate astea puteai să le faci și aici.
― Exact, zise Alessia, ștergându-și ochii cu o batistă călcată și brodată pe care și-o scoase din buzunarul de la pantaloni. Mă duc s-o aduc pe Jolie să ne jucăm leapșa cu ea! Și fugi să sune la interfon.

                                                                                                            *
Când se întoarse cu fuiorul de blană argintie într-o mână, Adi și Adela săriră să-l mângâie. Alessia îl dădu lor în grijă și se apropie, puțin emoționată, de Marian. Scoase cealaltă mână de la spate și i-o întinse. În punga de cadouri, Marian își recunoscu pantalonii scurți, erau cusuți și călcați. Îi mulțumi cu un zâmbet stângaci și, curios, scoase cartea pe coperta căreia scria Mic dicționar de nume proprii străine. Se uită la cuprins: 263 de pagini. Uau! și ochii lui verzi căpătară brusc străluciri de smarald.
― Ți-o dau de tot. Eu am terminat-o. Alessia: protector al oamenilor. Ce zici, caporale, am trecut testul?

Luminița Colopelnic

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise