Actualitate Cultură Illuminati

Mihaela Ioana Trifoi – Locul I (proză/liceu), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Mihaela Ioana Trifoi
image_printPrinteaza

Jurnalul de Sabat

 

Ziua I de Sabat – Introducere
Nu știu de cât timp zac aici, în încăperea asta rece, gri și sufocantă, plină de umezeală, ciuperci și mușchi pe alocuri. Îmi lipsește lumina soarelui… Căldura e un lux de care nu are rost să aduc aminte… Singurele chipuri „umane” pe care le-am văzut de când sunt prizonieră, se aseamănă unor umbre… Toate amintirile mele s-au scurs odată cu timpul. Am rămas o carcasă firavă, ștearsă, gri…
Despre trecut n-are rost să scriu, paginile oricum se vor face scrum. Astăzi, după paru sute cincizeci și șase de linii pe peretele celulei, oamenii-umbră mi-au dat o nouă poruncă. Mi-a fost încredințat in jurnal în care trebuie să scriu ce-mi trece prin minte. (totuși trebuie să mă gândesc și la consecințele însemnărilor mele)…
Cum sunt forțată să am propria noțiune a timpului, voi denumi fiecare însemnare „zi”.

Ziua IV de Sabat – Mama…
Astăzi s-a întâmplat ceva minunat. Cât oamenii-umbră îmi verificau progresele, din neatenție, unuia dintre ei i-a căzut o floare din haină. Era un mac sălbatic cu petale de foc. Intensitatea culorii petalelor a stors din mineta mea o fărâmă a vremurilor trecute… Mi-am adus aminte de mama și de cum culegeam flori de câmp împreună… Mi-am adus aminte de cuvintele pe care mi le-a spus când ne-am văxut ultima dată. Au răsărit atât de clare în mintea mea, ca și cum mama ar fi fost lângă mine și mi-ar fi vorbit. Le voi scrie aici pentru a fi sigură că nu se vor pierde iar în negura trecutului.
„Și de-ar fi să plec într-un loc în care soarele nu mai răsare. Într-un pustiu, pe-un fund de mare. Ori pe-un vârf de munte, unde păsările-s mute. Să-mi petrec ani de-a rândul în adâncul unei peșteri. Sau într-un codru pustiu unde frunza-i de mult moartă și nici vântul nu mai bate, de frică să nu rupă crengile îngreunate de vreme.
Dacă aș dispărea, măcar pentru o zi, ce-ai face? O zi în care, timpul parc-ar sta în loc. O zi în care chipul, vocea și prezența mea ar rămâne doar o amintire. Ce-ai simți, dacă, pentru o zi n-aș exista? Aș fi ceva ce n-a fost acolo niciodată. Ceva între închipuire și trecut. Ceva ce moartea n-a luat, dar nici viața nu a dăruit.
Dacă păsările n-ar mai cânta pentru mine, pentru tine ar face-o? Dacă ființa mea ar fi închisă în amintirile tale și n-aș mai putea să mă bucur de nimic, ai face-o tu pentru mine? Te-ai uita la stele în fiecare noapte știind că dorințele mele străluceau la fel? Te-ai plimba pe plajă doar s-auzi vântul rostindu-mi numele? Ai strânge la piept animalele să-mi simși căldura? Ai zâmbi străinilor pentru a-mi vedea surâsul pe chipul fiecăruia? Ai asculta cântecele mele preferate pentru a-mi auzi vocea? Ai privi în oglindă pentru a te uita în ochii mei? Ai aștepta apusul pentru a-mi vedea umbra și răsăritul pentru a-mi vedea ființa? Ce-ai face dacă m-aș afla pretutindeni, dar nicăieri? Cu timpul m-ai uita? Ai putea face asta?
Probabil. Amintirile rămân și aduc odată cu ele cele mai puternice trăiri. Dacă nu ești suficient de puternic, poți rămâne prins în trecut. Și totuși… nu prea cred că viitorul contează. Ci felul în care îți construiești soarta și o trăiești. Felul în care te bucuri de lucrurile simple ce te înconjoară. Felul în care te bucuri de tine. Lucrurile sunt trecătoare. Oamenii sunt trecători. Poți avea totul și poți pierde totul doar clipind. Ce rămân sunt amintirile. Fă-le frumoase. Dar mai important, ai grijă ca atunci când dispari, să rămi o amintire frumoasă.”
Mi-e dor…

Ziua IX de Sabat – Povestea oamenilor-copac
Am aflat un indiciu valoros. Închisoarea mea se află în pădure. Poate nu vă e ușor să credeți ce voi scrie în continuare, cum nici mie nu mi-a fost, dar stând aici am învățat că nimic nu e imposibil… Am aflat acest indiciu de la copaci… I-am auzit plângând. Am ales să-i ascult și în felul acesta le-am aflat povestea… Pare o nebunie pentru cineva ce-a trăit afară, dar eu tind să-i cred… Oricum nu am de ales.
Vi s-a întâmplat vreodată să treceți noaptea pe lângă o pădure și să auziți suspine sau orice fel de sunet ce nu pare la locul său? Ați avut vreodată acest sentiment de neliniște sau că sunteți priviți când v-ați aflat într-o pădure? Ei bine… nu era doar mintea voastră ce vă juca feste. Cineva chiar suspina ori vă privea. Erau copacii. Copacii au suflet. Nu toți și nu au avut mereu suflet… aici intervin păcatele omenești.
Povestea spune așa: fiecare om ce-a murit cu sufletul zbuciumat, ce a fost ucis pe nedrept, ori în război, ori a fost răpus de vreo boală și-a murit cu regrete, nu a reușit să părăsească lumea pământească. Sufletul său a rămas blocat în trunchiul unui copac. Acolo își petrece eternitatea până își atinge scopul, pentru a putea pleca de pe Pământ.
O legendă spune că, acum foarte mult timp, oamenii ce stăteau în apropierea pădurilor auzeau suspine după miezul noții. Unii mai curajoși se înfățișau înaintea regelui pentru a reclama acest lucru, spunând că sigur e vreo uneltire a vrăjitoarelor. La început, nu erau luați în seamă și de multe ori erau chiar pedepsiți pentru îndrăzneala lor. Asta pâmă într-o zi…
Regele plecase la vânătoare. Fiind ocupat să prindă vânatul, a pierdut noțiunea timpului. Întunericul l-a prins hoinărind prin pădure. Atunci, a auzit și el pentru prima dată plânsul copacilor. Pentru prima dată de când era rege, frica îl stăpânise întru totul. Cum a ajuns la palat, nu se știe. Se zonește că l-ar fi condus un grup de femei îmbrăcate în negru. Cert e că a doua zi a poruncit să se caute toate vrăjitoarele din regat și a pus o recompensă enormă pe capul fiecărei vrăjitoare găsite. De atunci a început șirul nedrept al persecuțiilor.
Pădurile s-au umplut de suflete răzbunătoare sau îndurerate, iar suspinele copacilor pot fi auzite și ziua dăcă cineva ascultă cu mare atenție.
Mi-au spus că legenda trece din generație în generație deoarece regele în cauză a căzut pradă mâniei copacilor… Morala pe care fiecare povestitor o învăluie într-o aură aparte e „Copacii nu-ți uită regretele, iar oamenii nu-ți uită păcatele.”

Ziua XIII de Sabat – Rătăcire
Oamenii-umbră mi-au făcut ultimele zile greu de suportat. Nu le place ce scriu. Mi-au spus că vor să afle „știu eu ce”.Nu am idee despre ce vorbesc. Mă simt mai veșdetă pe zi ce trece… încep să cred că era mai bine să putrezesc în singurătate decât să suport asemenea ființe de piatră…
Aș vrea să-mi conduc pașii spre soare. Să mă înec în lumină și căldură. Să mă preschimb într-o rază și să cutreier pământul și universul. Fără griji, fără emoții, călătorind cu singurătatea de mână.
Mi-aș dori atât de mult să mă fac una cu oceanul. Să plutesc cu fiecare val. Să văd fiecare răsărit și apus. Să mă izbesc de maluri sau să mângâi nisipul rece, sub cerul înstelat al nopții. Aș vrea să fiu o stea. Să stau singură pe boltă și-n negura ce mă înconjoară. Să visez la vremuri ce n-au să vină niciodată. Să-mi țin iar singură de urât. Vreau ca lumina mea să rămână singura pe care o cunosc. Mi-aș dori să fiu un nor ce străbate cerul și vede lumea. Să plutesc într-o mare albastră de vise. Să simt un fulger ce-mi încălzește trupul, ca apoi să dispar pentru veșnicie.
Tânjesc după ce nu pot avea, dar mai ales după vechea singurătate. Vreau să fiu cucul ce-și pierde urma-n codru. Să trăiesc precum lupul pierdut de haită. Sunt fulgerul fără furtună, floarea-n vârf de munte și luna dintre nori. Știu că în adâncul sufletului, tot ce-mi doresc acum e liniște. Liniștea de care nu m-am bucurat până nu am pierdut-o…

Ziua XV de Sabat – Ce sunt umbrele?
M-au lăsat în pace. Iar rătăcesc prin pustiurile minții mele. Astăzi am dat de o întrebare ciudată. Ce sunt umbrele? Ce înseamnă pentru oameni umbrele lor? Pentru mine înainte însemna doar un joc al luminii, poate un fenomen fizic… Nu știu, nu o luam prea des în seamă…
Stând aici, am descoperit că umbra e cu totul altceva. Desigur, sunt doar teorii de ale mele, dar, având în vedere că nimeni (din câte știu eu) nu a mai văzut oameni-umbră, nu pot fi contrazisă.
Am ajuns să cred că umbrele sunt de fapt diferitele măști pe care le purtăm. Sunt diferite laturi ale personalității noastre. Unele sunt bune, altele sunt îngrozitoare. Cumva, toate vor să iasă la suprafață și să se materializeze, însă nu au permisiunea. Trebuie să funcționeze ca întreg. De aceea, tot ce pot face e să se răsfrângă din când în când în preajma noastră.
O altă teorie ar fi că, umbrele sunt de fapt reflexiile îndrumătorii noștri. Nu îi putem auzi, dar se pot face observați prin diferite metode. Își pot face simțită prezența prin sentimente puternice, prin diferite tipare (observi des un anumit număr, un anumit animal, etc.) și prin umbre. Ni se arată într-o înfățișare asemănătoare cu a noastră pentru a ne avertiza sau a ne spune că suntem în siguranță.
În cele din urmă, umbrele pot fi ceva mult mai morbid. Umbrele sunt de fapt creaturi are întunericului ce vor să pună stăpânire pe forma noastră fizică pentru a avea putere în lumea oamenilor. Se dau drept ceva cunoscut pentru a ajunge cât mai aproape de pradă, și, la momentul potrivit, vor profita de nepăsarea noastră.
Oamenii-umbră de aici mi-au confirmat toate cele trei teorii. Sunt mulți, însă mi-au atras atenția doar aceștia trei, ce par stăpâniți de umbrele descrise mai sus.

Ziua XVI de Sabat – Să fie oare sfârșitul?
S-au înfuriat. Nu aveam voie să scriu despre ei. Acum, totul se dărâ,ă în jurul meu. Singurul turn al siguranței se prăbușește. Cred că acesta e sfârșitul. Nu am să plâng. În loc de rămas bun, voi lăsa aici un lucru foarte important pe care l-am învățat pe calea grea.
Dacă ai ști că lumea se sfârșește mâine, cum te-ai bucura de azi? Ce ai vrea să faci în ultimele tale clipe? Ce-ți dorești să mai vezi măcar o dată? De la cine ai vrea să-ți iei rămas bun și pe cine ai vrea să strângi la piept ultima oară?
Cum ai reacționa în astfel de momente, când ai afla că ziua de mâine îți rezervă ție doar mormântul? Ai închide ochii și ai spera că nu e adevărat? Ți-ai urma rutina zilnică? Ai încerca ceva nou? Ai spune ceva ce n-ai avut curajul? Ți-ai revărsa fiecare gând fără a ține seama de consecințe? Ai fi cu adevărat tu, măcar pentru o zi? Care ar fi ultima ta dorință?
Nu aștepta ziua de mâine. Poate nu mai vine niciodată. Nu te întoarce la ziua de ieri, nu o poți schimba. Bucură-te de ziua de azi. Doar pe ea o ai. Valorific-o! Spune tot ce gândești. Fă tot ce-ți aduce zâmbetul pe buze. Râzi cât poți. Iubește-i pe toți, începând cu tine. Nu-ți fie frică să greșești. Ai nevoie de greșeli pentru a învăța și a crește. Dă cu capul, cazi și te ridică. Și ce dacă doare? Fără durere nu ai mai ști să apreciezi fericirea.
Fă totul fără mâine sau ieri, fără acolo sau dincolo, fără dacă și cu poate. Există doar aici și acum. Construiește-ți propriul prezent. Fă-l să merite. Fericirea ți-o faci cu mâna ta. Oprește-te uneori să privești în jur, observă detaliile. Vei întelege atunci lucrurile cu adevărat importante. Și nu mai aștepta ziua de mâine. Mâine poate nu mai vine…”
Strâng la piept aceste cinci pagini găsite în scrum. Cine a vrut să distrugă acest jurnal nu a pus prea mult efort în asta. Trebuie să plec mai repede. Celula asta îmi dă fiori. Observ cum ceva îmi fuge în colțul ochiului și – NU. Nu. Nunununu…. Am auzit ușa din metal ruginită cum s-a trântit în spatele meu… E prea târziu. Acum înțeleg de ce nu a fost mistuit de foc tot jurnalul…

Nu vă ignorați niciodată instinctul. Nu vă opriți să lecturați în locuri stranii. Nu vă aventurați niciodată în umbră. Eu am făcut-o și acum împart soarta cu cei care au fost ca mine. Și-au lăsat amprentele pe pereții celulei. Și eu sunt ca ei acum. Și eu voi scrie un jurnal cu care vă voi ademeni să-mi luați locul. Nu am de ales. E dorința oamenilor-umbră. Iar dacă citești asta, e prea târziu și pentru tine.

Mihaela Ioana TRIFOI
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a B

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

oferta-wise