Actualitate Cultură

Nervi de primăvară (Alina Marincean)

image_printPrinteaza

Auzind ieri o replică răutăcioasă la adresa unei colege sau poate chiar a mea, cine știe, m-am trezit într-o pauză nocturnă, bombardată de replici scenografiate pline de mustrare și moralitate. Și atunci când vrei să te adormi cu somn și nici tehnica de ,,letting go” a lui Hawkins nu funcționează, te ridici la 4: 37 dimineaţa și scrii despre tine, despre noi, o chestie aparent complet ieșită din context.

Aşadar prima dată când am fos în București aveam vreo 17 ani. M-am dus să-l văd pe Papa. Nu l-am văzut, evident. Am ajuns în schimb la faimoasa pe atunci Europă. Paradisul textilelor şi nu numai. Nu vă puteți imagina entuziasmul unei fetișcane de liceu când prinde haine ieftine și ,,trendi”. Cui îi pasă de materialul sintetic atâta vreme cât e elastic? Pe atunci mă luptam doar cu poftele culinare deci era vitală elasticitatea. Am fost atât de veselă că i-am luat și lui frate-meu o pereche de pantaloni. Scurți. I-a purtat vreo patru ani, erau de la București, băh!

Atunci am auzit prima dată de mol (mall). Aha… MOL! Era în posibilul itinerariu făcut de cunoștințele gazde bucureştene. Printre alte opțiuni era mormântul lui Ceaușescu, McDonald’s și the Almighty Molul. Am rămas cu Mecdonaldsu’. Era deja prea mult, întâi Europa , apoi mirosul acela încă necunoscut şi virgin de…. mecdonalds şi chestiile alea de mâncat cu care nu puteai să asociezi decât noutatea, viitorul, occidentul, banane coapte de la nemţi, balsam de rufe, lego original, limbi străine, haine colorate, libertate frateee, ca-n Vamă! O lume nouă, mare pe care îţi doreşti să o încerci, să o consumi, să o supui, să o domini, să te intorci apoi acasă la Sighet şi să fii deasupra tuturor, să vorbeşti corrrrect cu „a fost şi s-a dus” şi să te piţigăi ca sudiştiii simandicos şi elevat ca-n capitală. Bineee, proiectat, mai iei un pachet mare de la mecdoladsu’ din gară şi te pui pe tren la clasa a doua şi pleci spre casă cu pântecul mare de ambiţii.

În timpul facultăţii am revenit în Bucureşti, de la Cluj cu naşul, spre mare, o experienţă de studenţie – un must cum am zice azi. Ei, atunci Bucureştiul e cel mai cool, totul e posibil şi frumos aşa urât cum e, sau e urât aşa frumos cum e. Mănânci pe stradă, sărăcăcios, dar râzi şi bei bere, mergi la concerte pe care le uiţi şi te întorci epuizat la datoria distracţiei din cămine, în Clujul tihnit.

Apoi a fost vizita angajatei corporatiste. Vii la Bucureşti cu avionul plătit de firmă, cu acte pentru consulate, ambasade, te vezi cu oameni care te tratează cu respect şi importanţă. Suni cunoştinţele din Bucureşti, te scuzi, n-ai timp să le vezi, eşti cu jobu, bei un pahar de vin elegant la hotelul la fel de elegant şi pleci. Tristă. N-ai timp să vezi Bucureştiul. Ei, e un oraş doar. Te consolezi neîncrezătoare.

Apoi vine vremea să depăşeşti complexul provincialului la Bucureşti şi te duci să consumi tot. Da’ tot! Hotel Intercontinetal, ba nu, Casa Capşa ca e brand cu dimensiune romantică. Te lăfăi în aşternuturile de puf organic și ceri scăriţa de la recepţie să urci în patul cu saltea de sute de centimentri grosime; şi te dau pe spate draperiile de brocard şi verdele mochetei şi chelnerii interbelici doamneee, şi teatru şi film şi balet şi operă şi dans experimental şi discuţii şi dezbateri şi drepturi civile şi principii şi revoluţie şi veganism şi spiritualitate şi cartier armenesc şi expoziţie de balegă cu imprimeu uman, consumi… TOT. Ăsta e Bucureştiul! Complex vindecat .

În sfârşit Bucureştiul după naşteri, lupte existenţiale cu tine, cu lumea, cu slujba, cu viaţa. Te duci la Bucureşti, cuminte, la cuşetă. Dormi toată noaptea frântă de la oboseala traiului cu tine şi ajungi. Ajungi… Mai încet, dar cu atenţie, bine pregătită. Te vezi în nervii taximetristului, în blazarea vânzatoarei, în entuziasmul lectorului, în lupta protestatarilor, în eleganţa Căii Victoriei. Te laşi însă purtată de radarul simţurilor cristalizate şi priveşti cu îndrăzneală şi conştientizare în prezent. Primeşti veselă mirarea oamenilor, răspunzi politicos, chiar dacă te ceartă anticarul că ai atins mânuşa de piele. Te desfeţi în efectul unui no şi ioi scăpat în conversaţii şi te bucuri că poţi să fii tu: aparent neproductivă, idealistă, mai iubînd o carte mai ratând o bursă. Fără reproşuri, doar cu dorinţe, încredere şi integritate.

Nu e aşa greu. La Bucureşti, la Sighet şi la noi în viaţă, e azi ca-n parcul Cişmigiu: o oază de potenţial, nici mic, dar nici mare, nici îngrijit, dar nici murdar, cu replici ieftine de amfore şi ceas art nouveau, cu plante aranjate simetric şi lac secat în reparaţii, cu băbuţe şi moşulici, cu piţi şi cu pocăite pline de pace, cu derbedei şi cu îndrăgostiţi. E cu de toate. Ce să fac cu ele? În funcţie de bancă îi văd pe unii şi uit de alţii. Schimb banca, intru în vorbă amintindu-mi mereu de mine şi sunt mai blândă. Pot să mă văd trecând prin viaţă după ce poze fac. Cu cât mai multe selfiuri, cu atât mai bine, aş zice eu azi. Să ne uităm la noi mai des cu înţelegere.

Aşadar domnilor, mai daţi-mi insomnii. Măcar mai scriu şi Salut… Sighet :)!

Alina Marincean

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise