Actualitate Cultură

Nu poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată (Ioana Trifoi)

image_printPrinteaza
Ioana Trifoi

Și poate că toate dramele acumulate de-a lungul timpului n-au făcut decât să creioneze romanța unei vieți trăite după propriile reguli, a unor greșeli plătite cu propriile lacrimi și a unor alegeri asumate cu propriile regrete, doar de dragul unui biet moment de extaz. Că așa-i în viață, nu tot ce pierzi e o pierdere și nu tot ce te trântește la pământ te și îngenunchează, unele căzături doar îți reamintesc cât de singur ești atunci când noroiul te acoperă și cât de mult te macină faptul că acei „voi fi aici când ai nevoie”; „contează pe mine”; „nu ești singur în asta” și „promit să te ajut cu tot ceea ce pot” nu au făcut decât să-și spună replicile unei piese de teatru de mult uitate…
– Tind să cred că scriai doar când erai deprimată.
– Eu tind să cred că am făcut din tumultul de vise o dramă care se juca doar în mine, dar asta e altă poveste.
– Tu prin felul tău de-a fi ești o poveste, una a cărei subtitrare nu o pot găsi.
– Ai căutat-o măcar?
– Asta fac de când te cunosc.
– Și de ce nu te oprești din căutări, sunt atâtea povești cu subtitrări, tot ceea ce trebuie să faci e doar să începi să citești.
– Povești cu zâne și balauri am mai citit, acum vreau o astfel de poveste.
– De ce te-ai amăgi crezând că a mea e diferită?
– Nu mă amăgesc crezând asta, pur și simplu simt că așa și este.

Andrei tocmai închise jurnalul mătușii sale, iar aceasta, fără a-i lăsa răgaz să spună ceva, continuă spovedania:
– Și nu s-a amăgit, doar a fost confuz din cauza cenușei pe care i-o tot aruncam în ochi atunci când începea să mă vadă mai clar. De ce? De frică poate sau doar din pura mea încăpățânare, de care sunt oricum destul de mândră, deoarece atunci când eu am căzut de nenumărate ori, ea a fost singura care nu a îngenunchiat în fața oricui, a ținut piept mai multor oameni decât inima o va face vreodată și dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, încăpățânarea și orgoliul sunt singurele atuuri care mi-au mai rămas. Frumusețea nu-i prietenă cu mine, bunătatea s-a plictisit să poposească în casa mea, iar gingășia m-a părăsit de mult, sau eu am părăsit-o pe ea? Prefer să nu răspund la astfel de întrebări.
– Ai fost cândva fericită?
– Mereu.
– Mă refer fericită la modul la care să uiți ce zi este, să dormi până la amiază și nici măcar să nu-ți pese dacă la micul dejun mănânci terci sau ciocolată?
– Am fost.
– Greu de crezut.
– Acum când mă privesc nici eu nu aș crede că am fost chiar atât de fericită, însă unele sentimente le conștientizăm abia atunci când ele nu mai sunt.
– Și ți-ai mai dori o astfel de fericire?
– Chiar și pentru o clipă.
– Cu cine și unde ai petrece nesăbuita clipă?
– Dacă te aștepți să răspund că aș plăti oricât doar să-mi petrec viața cu unchiul tău, Dumnezeu să îl ierte, te înșeli. A fost soțul meu, dar nu și bărbatul visurilor mele și cum într-o clipă se poate trăi o viață, de data asta nu aș mai risipi-o pe fericiri aparente.
– Și atunci de ce ai ales să te căsătorești cu el? Trebuia să o faci cu cel pe care îl doreai cu atâta ardoare.
– Să nu te îndoiești nici măcar o secundă că nu l-am iubit, pentru că l-am iubit mai mult decât a făcut-o el vreodată, i-am fost credincioasă chiar și atunci când el nu mi-a fost, l-am lăudat chiar și atunci când el mă jignea și l-am prins de atâtea ori de mână atunci când era pe marginea prăpastiei, dar nu știam că se află acolo doar pentru a mă împinge pe mine cu o brutalitate care să nu-mi mai permită revenirea.
– Mătușă, vorbim despre același om?
– Da! Vorbim de cel care a mimat căsnicia perfectă, ascunzând în spatele ușii deșeuri ce nu se puteau arunca nici la plastic, nici la hârtie sau metal, ci în gropile de gunoi ale sufletului meu, gropi create de el, special pentru a-și face greșelile „asumate”, dar în spatele acestor asumări stătea doar un bărbat care nu știa ce să facă cu viața lui, deoarece dorea bani și iubire, faimă și respect, înțelegere și liniște, fără a oferi nici măcar jumate din ceea ce își dorea. Trăia cu impresia că i se cuvine tot, el doar trebuie să ceară, dar nu știa că vine o zi în care primești ceea ce oferi și cum viața-i mai deșteaptă decât „mințile strălucite” ale acestui univers, n-a fost capabil să-și ia testul la materia „Primești ceea ce oferi”, așa că a rămas restant și probabil nici în ziua de astăzi nu și-a luat restanța.
– Chiar că-i straniu ceea ce îmi povestești.
– Ceea ce nu te doboară te face mai puternic. Aș spune că e mai mult dura realitate decât straniu, pentru că realitatea e înfricoșătoare și dacă te sperii de ea va deveni slăbiciunea ta, însă dacă o confrunți tu vei deveni slăbiciunea ei. Totul stă în puterea noastră de acceptare.
– Acceptarea aceea pe care ai luat-o și tu în brațe renunțând la bărbatul visurilor tale?
– A renunțat el cu mult înainte de a o face eu, dar da despre acea acceptare vorbesc.
– Și a fost greu să accepți?
– Este greu și acum, deși au trecut 10 ani și va fi la fel de greu și peste 100 de ani, pentru că între triumf și eșec nu este nicio diferență. Eșecul nu este decât celălalt nume al triumfului.
– Poate a fost mâna destinului, mătușă. Știi că se spune că ce-i al tău e pus de-o parte și te va aștepta oricât va fi nevoie. Poate unchiul a fost destinul tău sau poate cel de care spuneai, încă te așteaptă.
– Am pierdut autobuzul, iar el a schimbat stația de așteptare.
– N-ai pierdut nimic, până la urmă o poți lua la pas.
– Cu cele două fracturi ale piciorului stâng și operația pe care o are genunchiul meu drept m-ar întrece și un melc, iar tu crezi că pot prinde vulturul din zbor?
– Nimic nu-i imposibil.
– La 20 de ani, nu la 50 ai mei.
– Tind să cred că fericirea nu are vârstă, adică poți să fii mult mai fericit la 50 de ani decât ai fost la 20 și ai dreptul să iubești și să fii iubit, chiar dacă fluturii din stomac nu mai zboară cu aceeași viteză.
– Nu mai zboară deloc, au aripile rupte.
– Mătușă, ai fost toată viața negativistă?
– Nici eu nu mai știu cum am fost. N-am știut să caut mănușa care să-mi încălzească mâna și poate frigul a ajuns până în adâncul sufletului.
– Te-a găsit ea pe tine, dar nu ai vrut să o porți.
– Știi? În lumea asta nu e important ceea ce găsești, ci ceea ce cauți. De exemplu, degeaba găsești bureți de lapte dacă tu cauți ciuperci de stejar și la fel este și cu oamenii: unii te găsesc alții te caută, precum și tu pe unii îi găsești din întâmplare, iar pe unii îi cauți până amețești, riscând totuși să rămâi doar cu amețeală.
– Și tu ce ai căutat?
– Liniște trupească și sufletească.
– Nu aș spune că alergând zilnic cauți liniștea trupească.
– Alergarea era medicament pentru suflet, dar generația ta ar lua ca și medicament o pastilă de Tik Tok, meditația în coeziune cu natura ar fi un antibiotic mult prea puternic, pe care corpul nu l-ar accepta.
– Și atunci ce-ți aduce liniștea trupească?
– Acum nimic, dar era o vreme în care toate valurile din mine se calmau când îl priveam cum doarme și dintr-o dată soarele răsărea pe plaja inimii mele, era o liniște de mormânt când mă lua noaptea în brațe și cu toate că muream de cald, nu-i spuneam să-mi dea drumul, deoarece era o căldură pe care nici un foc din lume nu mi-o putea aduce , era o oază de acceptare și resemnare în fața oricărui eșec de câte ori mă săruta pe frunte și era ceea ce eu nu voi fi vreodată, lumina întunericului meu.
– Povestești de-o viață ca-n basme.
– Basmele au finaluri fericite, iar viața mea nu cunoaște nici finalul și nici fericirea, așa că aș numi-o mai mult o comedie dramatică, un fel de „după râs urmează plâns”.
O bătaie scurtă în ușă întrerupse discuția palpitantă a celor doi, iar Andrei, rugat de mătușa sa a fost cel care a deschis ușa, în spatele căreia nu se afla vreo persoană, ci doar o pungă de jeleuri de care atârna un bilet, pe care Andrei i-l înmânase mătușii sale pe considerentul că nu știa franceză, nu că n-ar fi fost curios să vadă ce scrie pe amărâta aia de hârtie, după cele mărturisite de mătușa sa. Prefăcându-se neinteresat și distras spuse doar atât:
– O fi ceva mesaj de la pocăiții ăia să li te alături adunărilor și văd că mai nou dau și mită.
Lucica luă punga de jeleuri de care era prins biletul, voind să elimine stânjeneala lui Andrei apoi citi: „Je t’attends toujours à la même gare. Le bus part demain à 13h02. Part en même temps que le jour où nous sommes su que deux cœurs comme le nôtre ne peuvent battre qu’à l’unisson”.
Zâmbi ușurată apoi rostise:
– Pocăiții ăia spun că ai fi un membru excelent al grupului, iar jeleurile sunt pentru mine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: https://ro.kagouletheband.com/

Etichete
oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise