Actualitate Cultură

PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

image_printPrinteaza
Antonia Luiza Dubovici

Ceva ce nu ne sfârșește

Undeva într-un colț al lumii, sufletul meu tânjește după dragoste ca după soarele lui, ca atunci când te trezești dimineța și lumina se stinge mai departe de inima ta, ca o despărțire făcută-n grabă. Oftezi. Recunoști conturul draperiilor sorbind praful. Ai putea atârna de norii diluați în ferestrele înghețate, reci și de nepătruns.
Dar nu-i decât o amăgire visul cules după ce ai atins zăpada iar pielea ta n-a găsit nevăzutul. Aerul îți inundă plămânii, tu nici măcar nu realizezi cât efort îi trebuie trupului tău să se trezească. Ca o viață nouă după moartea cea veche.
Îți începi rugăciunea așa: „Doamne, îți mulțumesc că m-ai trezit astăzi”.
Gustul de ieri dispare. Buze fierbinți, umede deschid fereastra către o altă zi. Apoi lumina se amestecă încet cu părul tău încât nu mai știi să le separi.
Trăiesc la suprafață, iar înlăuntrul meu trăiesc mai puternic. Timpul îmi cade ca o rochie întunecată. Întreg și risipit, pe alocuri ceva viu și halucinant. Într-o noapte ca aceasta, lumea s-a ascuns definitiv.
Dragostea îmi este ca o singurătate cu mâini calde, ca atunci
când privești fotografii, îi vezi pe cei ce nu mai sunt, te doare, dar măcar poți să atingi fericirea de alătădată. Că atunci când ai iubit, ai întins sufletul tău pe o aripă și zborul te-a dus mai sus decât puteai să vezi.

Un sărut în care îți vine să țipi, să-i spui vieții să nu se dezlipească vreodată de cel ce-l iubești, dar undeva înlăuntrul tău păstrezi gândul că tot ceea ce se sfârșește nu poate fi decât frumos.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest

oferta-wise

5 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Cata sensibilitate venita din vorba scrisa din suferință și iubire, din singurătatea ce se ascunde dupa perdeaua vieții! Citesc si-mi place, câteodată ma regăsesc printre cuvinte, ar trebui sa fiu trist, dar nu sunt, bucuria lecturii alunga umbrele, ferestrele vieții mi se deschi larg si admir frumusetea exprimării… da, uneori oamenii spun multe adevăruri cand vorbele vin din inima, nu pentru a stoarce lacrimi, vin ca asta simte sufletul si trebuie așternut pe hârtie! Frumos si adevarat, doar un suflet blând, sensibil la viata, poate scrie in felul acesta! Va multumim, sensibilitatea dumneavoastră ne face mai buni, mai chibzuiti cu viata, ca-i a noastra si trebuie s-o trăim! Felicitări!

    • Domnule Luscalov, Vă mulțumesc pentru aceste cuvinte alese. E ca o regăsire între suflete prietene dincoace de fereastră, a unor sentimente vii, prețuite. Pentru mine orice moment de singurătate este un prilej bun de a ne regăsi, de a sta de vorbă cu noi înșine, o rugăciune adâncă din care putem extrage învățăminte despre viața, despre lume, despre dragoste. Fiecare zi este deosebită dacă o savorăm cum se cuvine, dacă ne hrănim cu lumina ei, dacă știm cum să convertim tot ce primim de la ea, în ceva bun, frumos și nereprețuit. Cu recunostință și prețuire, Antonia.

    • Domnule Marin, nu pot decât să vă mulțumesc pentru timpul petrecut de Dvs., în compania acestor cuvinte și pentru îndemnul Dvs., de a nu înceta să scriu. Dacă e ceva ce călătorește mai iute decât lumina (dincolo de spațiu și timp), neafectate și nedistorsionate de acestea, cu siguranța ne sunt gândurile care primesc trup în căldura cuvintelor rostite și ales așezate. Ele ne supraviețuiesc, fiindcă sunt ecoul sufletului nostru, lovind țărmul acestei lumi.

  • Antonia, cerul negru de zapada/ si in iaz singuratatea/ incepe sa ninga tacut/ in sus/ ca in noi cand incaruntim…

oferta-wise