Dulce întuneric
trag perdeaua și se face întuneric,
miroase a doliu între pereții sufletului meu,
mă asigur că moare orice rază de lumină
și mă scufund în întuneric,
unde mă simt mai puțin mică decât atunci
când sunt înconjurată de oameni
cu privirile goale, morți pe dinăuntru;
lumea a devenit un imens cimitir
bântuit de fantome vii.
mă simt mai puțin mică în întuneric,
decât o fac când lumina mă apasă
pe fiecare centimetru al corpului meu.
cu fiecare rază parcă țipă
că nu sunt nimic mai mult decât o adunătură
de oase și de mușchi și de organe,
care încet se descompune într-un și mai mare nimic.
și voi rămâne un nimic până când nimicul mă va lua pe veci;
așa că trag perdeaua și închid ochii,
negrul mi se așterne tot în față,
deschid ochii, mă privește același negru intact
și mă gândesc
că sunt în sfârșit acasă.
Nimeni nu a venit la înmormântarea mea
am putrezit între rădăcinile unui copac
ce mirosea a ploaie și a vânt,
singură în frigul nopții de noiembrie,
fugind de un lup bătrân cu flămânde mâini.
am zăcut moartă o vreme,
între frunze roșii, gri,
nimeni n-a adus lalele,
nimeni cadavrul nu l-a găsit.
ruginită de atâta timp și ploi
am ridicat cu mâna moale,
cadavrul ce întins stătea
pe pământul tare.
l-am plantat într-o grădină,
crini să crească-n ea,
am cântat o tristă melodie,
nimeni n-a venit la-nmormântarea mea.
n-am ridicat nicio cruce
din nămol, lacrimi sau vise,
nimeni n-are să-mi găsească trupul,
nimeni mormântul nu o să mi-l știe.
și-am să ud zilnic pământul
cu lacrimi de ciudă și de dor,
și-au să danseze crinii putrezi
într-un vals ademenitor.
Stafidă, stafie
m-am înstrăinat de cei pe care-i iubesc,
acum scriu să mă înstrăinez de mine,
să-mi înstrăinez sentimentele de suflet,
să fac să dispară tot ce doare dar și tot ce zâmbește
din interiorul putred al sufletului meu.
îndepărtez amintirile negre, cu miros de doliu,
ascund petele gri lăsate pe corpul meu
de mâini flămânde și nespălate
și mă conving că fericirea se află în țigară,
trag din ea până amețesc și simt că mă destram,
nu o fac, dar o face sufletul meu,
îl ridic de jos, prefăcându-mă surprinsă,
dar eu l-am lăsat să se distrugă
am luat ciocanul și am dat în el
am dat și am dat și am dat,
chiar dacă nu eram eu cea vinovată,
am lovit până am secătuit,
iar acum am rămas un corp fără suflet,
o fantomă în mulțimea de oameni cu fețe șterse,
în mulțimea de oameni în care te caut în neștire.
ce absurditate s-a ales din viața mea,
la vârsta asta să simt că nu pot respira,
că mă sufocă gândurile și petele de gri.
mi-au cuprins vina și regretul gâtul cu mâinile lor fierbinți,
iar acum strâng de el cu toată forța ce o au,
arde, doare, mi se blochează țipetele-n gât,
se stoarce și ultimul strop de umezeală,
iarăși e uscat mă transform ușor, ușor într-o stafidă, într-o stafie
curios că ambele sunt corpuri moarte ce odată au fost vii.
Delia KOSZTE
Clasa a XI –a E
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet
Adaugă comentariu