Efemeră adormire
ne culcăm în sufletele noastre
sub sălcii și sub cenușă
când ne-am trezit?
urlă adâncurile noastre
către ceruri și prăpastii
se toarnă negru peste noi
de ce ne-am trezit?
Trezirea
în străfundurile ființei
se trezește o groaznică credință
moartea se scurge printre oase
căptușită cu sete
când însuflețirea este dependentă de ură
arhanghelii ruinei se izbesc de cotloane
se lasă doborâți de săgețile înflăcărate
ale unui arcaș apocaliptic
bună dimineața, copilule
ești viu?
te devorează viermii melancoliei
în refugiul depărtatei celule?
eu cred; moartea nu mă crede
pe cuvânt
eu cine sunt?
amin îi șoptește o umbră albă
unei alte umbre albastre
încheieturile strivite de cufăr
sângerează negru asurzitor
un femur zgâriat de cuiele răstignirii interioare
noi în ce vom crede
când cuiele se vor dezgropa singure
din cavoul de carne
bună dimineața, bătrânule
ți-au putrezit aripile lipite cu aracet
ai fost și tu un arhanghel ipocrit
și în cenușă te-ai prefăcut
în țărână te-ai întors
somn ușor
cred că ne-am trezit
tu tot mai ai credință
într-un arcaș născut de blestem
cu arc cioplit din craniul tău
imensitate – tu ești săgeata
amin îi șoptește primul gând
celui de pe urmă
veșnică pomenire vouă, inspirații incinerate
într-un suflet otrăvit
nu veți fi uitate
și totuși nici eu nu vă țin minte
creierul meu mă minte?
mirosul e copleșitor
resturi de oase roase
în bălți de negru-n dormitor
am fost abandonați
cine ești tu, adult pierdut?
amin ție
și mie
doar acum ne-am trezit.
Anastasia Herbil
clasa a X -a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet
Adaugă comentariu