Nu știu și nu cred că cineva se poate pronunța documentat aupra acestor noțiuni: predestinație și premoniție. Sunt exprimări și de un fel și de altul și de nici unul dintre ele. Și totuși, aproape fiecăruia i s-au întâmplat evenimente mai deosebite, pentru care să nu-și poată da nicio explicație. Se mai vorbește de un al cincelea simț, pe care oamenii de știință îl exclud, mergând pe principiul: pièce touchée, pièce jouée.
Eu am avut o viață cu multe probleme din cele mai grele și din toate am scăpat, rând pe rând, așa cum veneau, fiindu-mi impuse și forțat să le îndur, așa cum erau. A fost o premoniție, o intuiție personală în a le aborda, a le pregăti, o lumină călăuzitoare în bezna lumii sau intervenția divină, care m-au ajutat să trec atâtea praguri, să pătimesc atâtea și să ies, totdeauna, victorios? Nu știu care au fost, dar faptul că am scăpat cu bine, mereu învingător și când păream înfrânt, este o realitate, o minune, pe care o exprim acuma. Mai pot fi, de unele sau de altele, dar sunt rămase în normalul vârstei cu bucuriile sau greutățile ei și se vede sau întrevede sfârșitul drumului, care va pune capăt atâtor vânzoleli pământești, bune și rele, intrând pe porțile acelei veșnicii, pentru noi total necunoscută.
Greutățile mari ce mă așteptau, nu le puteai suporta sau depăși, pe unde am fost, decât printr-o condiție fizică de forță, o educație a foamei, o răbdare peste imaginație și un moral, o credință divină și de jertfă. Intuitiv le-am pregătit, ca pe un „joc”, fără să știu că mă așteptau. Astfel, de mic, o ajutam pe mama la munci din ce în ce mai grele, prin casă, pe lângă casă, unde scoteam apă la vite, le curățam și căram gunoiul, pliveam în grădină, udam florile, adunam multe buruieni din livadă și le căram cu brațul la porci, tăiam lemne pentru foc și altele. Interesant că nu le faceam în silă, ci-mi plăceau și multe le făceam din proprie inițiativă. Poate și pentru că nu aveam jucării sau când am avut le-am confecționat singur, simple, când eram mai mărișor. Când am mai crescut puțin, posteam în Postul Mare și uneori ajunam vinerea, cu toții, iar ceva mai târziu, am ajunat în trei ani cosecutivi ajunul mare, din seara de Joia Mare, până duminică dimineața, când se venea cu Pasca de la Înviere. Ceva mai târziu, când munceam la făcut fân, distanța între mese era neregulată, la intervale mari, funcție de vreme. Uneori ne sculam dimineața la orele 4, beam o cană de lapte pe fugă, apoi treceam la coasă și nu mai mâncam nimic până seara, muncind din greu o zi lungă de vară. Vremea schimbătoare, cu nori gata a-și descărca apele, ne obliga să adunăm pologul, căpițele și să-l facem claie, pentru că ploaia îl strica, gata uscat.
„Erau metode deosebite pentru educarea foamei” și dezvoltarea unei condiții fizice și mi-au fost de bază mai târziu, când foamea, muncile de exterminare erau continue și pe mulți i-a dărâmat. Atunci nu mă durea foamea, ci doar consecințele ei. Era extrem de utilă neglijarea ei, un tonic moral deosebit. Am facut 29 de luni de detenție, spre exterminare, pentru refuzul de a colabora cu securitatea. Relatez un fapt, poate mai amintit, dar e foarte potrivit aici. Servindu-mi „ciorba” de la cazan, într-o zi de muncă, am observat o bucățică de carne cu piele și mult păr, cine știe de pe unde era recoltată. Am aruncat-o jos și am început să mai caut prin gamelă altele asemenea, pentru a putea mânca ce rămânea. A observat gesul meu un milițian, a venit la mine și a spus: „Lasă că te ajut eu să le găsești mai ușor” și, luându-mi gamela, îmi aruncă toată mâncarea jos. „Acuma le poți găsi mai ușor”. Un „ajun” mai mic, cu o „masă” mai puțin. Eu nu cred că se puteau consuma orice ființe animaliere, peste tot ce dădeai și altceva si mult mai grețos, sub presiunea înfometării. Părerea mea, dar poate sunt diferențieri.
Când am mai crescut un pic mă jucam cu coasa, dar ciupeam destul iarba, iar la 11 ani coseam bine, dar nu mă lăsa tata numai câte puțin, pentru că la cosit e greu, precum la înot: toate componentele organismului participă, mușchii, degetele, ochii, tot… La 12 ani eram însă cosaș calificat, iar la 13 ani am cosit peste 20 ha de fânaț, eu, de 13 ani, fratele Ion, de 17 ani, brazdă la brazdă, iar sora mai mare, Florica, ne pregătea masa și ne ajuta la adunat pologul. Tata era concentrat cu caii la pasul Prislop, pentru a scăpa de front. Cositul, vară de vară, adunatul pologului, căratul căpițelor grele, care îndoiau „botele” dar încovoiau și spinarea, au făcut numai fibre de mușchi, la mâini și picioare și în tot organismul. Educarea foamei și condiția fizică excepțională au contribuit la rezistența și salvarea mea din temniță, alături de moralul credinței, pregătirea lor fiind ca o premoniție. Am ieșit de acolo un schelet de 37 de kg, dar numai „fibră” în maduvă și os, în „mușchii” puțini, în inimă și suflet, în gând, în toate.
Cu acest schelet am reușit să promovez, în anul eliberării, două clase de liceu rămase, cu maturitatea și să reușesc și la Facultate, deși o lună am petrecut-o la spital, pentru recuperare și două luni am avut un serviciu mai ușor. M-am eliberat în 04.03.1954, iar la întâi octombrie, același an, eram student. Am fost unul din cei mai buni studenți din cei trei ani și jumătate de studiu, când m-au exmatriculat, pentru un nou refuz, în recidivă, de a colabora cu securitatea.
Toate acestea m-au salvat din chinurile draconice ce au urmat si au ajuns ca o premoniție, aproape renunțând la copilărie, voluntar și de timpuriu, pentru această pregătire, atât de necesară, în necunoaștere. Eu cred că a intervenit și sprijinul Domnului, pe care l-am simțit în multe situații grele, scăpând de primejdii mari, din situații de necrezut.
Pentru mulți, visele sunt un ghid în viață. Cred că de multe ori sunt simple și dezordonate manifestari ale creierului, în organismul adormit. Dar uneori, nu știm cum și din ce motive, unele au o legătura cu viața, în prevestiri, pe care oricât ai vrea, nu le poți nega, elimina cu totul, poate doar selectiv. Și în Biblie se vorbește de vise și alte prevesiri protectoare, pentru magi și altele și au mai fost astfel de predicții. Cei care cred mult în ele au si propriul cifru de dezlegare a lor.
Astfel, mama, când eu eram la închisoare, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără un costum pentru Ghiță, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă mamă să vină, că-i cumpărăm imediat, i-a răspuns Florica, neîncrezătoare. „Acuma du-te!” repetă mama imperativ. În vreo trei zile intru pe ușă, acasă și găsesc costumul în dulap! Nu ne-a spus sau nu-mi amintesc ce a visat. Bunicii după tata nu-i cunosc; aveam în jur de un an când au trecut la cele veșnice. Se respectau și se iubeau foarte mult. Bunicul a murit întru-n accident și bunica era dărâmată de supărare. Mama i-a spus într-o zi tatălui: „Soacra are să moară curând, după cum am visat”… „Vorbești prostii, e supărată, dar cu timpul îi va trece”. În 2-3 zile s-a stins și dânsa și au fost înmormântați în aceeași săptămână, sau în săptămâni apropiate; a murit de supărare. Se poate muri și de bucurii mari și de supărări foarte mari, în afară de greutăți peste măsură. Și în alte dăți ne-a prevestit unele lucruri și trebuia să o ascultăm, pentru că – eram convinși – se împlineau.
În cazul când eu visam împușcături, în scurt timp primeam vești, când făceam baie în „plise” limpezi, curând aveam ceva bucurii mari, iar când visam roșu, sânge, mi se întâmplau răutăți; poate coincidențe. Cum acestea se tot repetau, cu regularitate, am ajuns să le dau o oarecare crezare, ca premoniții. Într-o noapte am visat că eram la cosit și mi-a ieșit un șarpe roșu în drum. L-am călcat, puțin mai departe de cap; el s-a întors rapid și m-a înțepat deasupra ciorapului. L-am zdrobit cu piciorul, dar de la înțepătură se scurgea un fir de sânge. După două zile am fost chemat la cadre, apoi la Securitate și a urmat exmatricularea, din același motiv, refuzul colaborării cu ei, în recidivă. Aceste astfel de „întâmplări”, mi-a fixat acest gen de vise de a le crede, pe unele însă.
Mă gândesc și la cazuri în care s-ar putea face prevestiri. Altfel, la nivelul atins de știință azi, un clic pe o literă este transportat la distanțe enorme, pe liniile câmpului electromagnetic, la destinație luând acolo aceeași formă materială, litere, cuvinte, texte. S-ar putea ca si gândurile supuse ferm unei presiuni mari despre o persoană, să spargă această membrană electromagnetică și pe liniile acestui câmp să ajungă la destinatar, la creier, să-l atenționeze, prin empatie și legături familiale și, în codul propriu de descifrare să-i apară prevestirea, în acele „traduceri”. O problemă complexă și ar fi greșit să le dai mereu o interpretare de coincidență, de superstiție, cazurile concrete dând o negare acestei gândiri. Dar nici să trăiești din vise nu e bine și trebuie să le „cerni”.
Gândindu-mă la frecvența și ordinea în care mi s-au întâmplat atâtea evenimente, fără putință de a mă sustrage lor, dau puțină crezare și destinului, predestinației.
Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Minnesota, USA
Foto: Ion Mariș
Stimate domnule inginer, Ion Maris, va multumesc mult si pentru fotografia, asa de frumoasa, atasata articolului. Este foarte sugestiva.
Cu mult respect si pretuire, Gh. Barcan.
Multa sanatate, domnule profesor !
Domnule profesor Gheorghe Bărcan, vă mulțumim și noi pentru colaborare, pentru interesantele articole pe care – constant – le transmiteți publicației noastre!
Multă forță, putere de muncă și… foarte multă sănătate s-aveți!