Actualitate Cultură

RECENZIE: „20 de ani în Siberia” de Aniţa Nandriş – Cudla (autor, Horia Picu)

image_printPrinteaza

Să ne gândim cum ar fi fost viaţa noastră dacă într-o zi ar fi venit câţiva reprezentanţi ai unei armate străine şi ne-ar fi spus ca în câteva minute să fim pregătiţi că vom lua drumul pribegiei, al necunoscutului, al foamei, al dorului de cei dragi şi de locurile natale.

Aniţa Nandriş şi familia ei au pătimit toate astea. O ţărancă din Bucovina, care în primii ani de căsătorie n-a avut altceva în gând decât cum să-şi îmbunătăţească nivelul de trai şi să-şi crească copiii după datina străbună, a scris un impresionant jurnal de memorii în care povesteşte deportarea şi viaţa ei şi a copiilor ei în Siberia.

O femeie fără multă carte, dar cu un deosebit simţ al naraţiunii. Jurnalul ei se citeşte cu uşurinţă. Scrierea e cursivă şi are farmec prin limbajul specific bucovinean.

Aniţa Nandriş îşi povesteşte viaţa înainte şi după venirea moscalilor. „Eu aviam atâta de mare frică de moscali! încă din timpul războiului care s-a început în anu 1914 s-a vârât atâta de mare frică în mine, căci acuma, când am văzut că vin a doilia oară, eu nu mai aviam inimă în mine”.

Un aspect din viaţa Aniţei, înainte de venirea ruşilor. „…buhaiul până la un an era blând, dar dacă trecia de un an, să facia rău. Era foarte în grije să îmble cu dânsu. Îi dai drumu la o vacă şi până îl legai înapoi erai cu zilele în mână, căci te putia strânge de un părete şi te făcia turtă acolo. Dar, cum se zice, din lăcomie, ca să aduni bani, să poţi face avere, gospodărie, nu te gândiai în momentu acela ce să poate întâmpla. Şi cu acest lucru eram mai mult eu, căci bărbatul nu să ţinia de casă, el avia lucru lui la câmp, la moară, la pădure, cum zice vorba bătrâniască, bărbatul e oaspete acasă”.

Toată normalitatea unei vieţi aspre, dar demne, trăită doar cu grija pentru bunăstarea propriei gospodării s-a dus pentru douăzeci de ani. Aniţa îsi aduce aminte de momentul care i-a schimbat destinul. Ruşii se apropiau de satul ei, „fratele a scos caii, i-a înhămat şi ne porniam să o punem pe mama în căruţă, când vedem la poartă că soseşte bărbatu meu şi cumnatu lui Floria, adică fratele nevestei lui. Eu bucuroasă că a venit şi bărbatul şi vom merge împreună, dar când colo ce să vezi, ei au prins a plânge amândoi mai rău ca nişte femei. Că unde mergeţi voi, unde aţi lăsat tot binele, casa, gospodăria plină de toate, pâne, vaci cu lapte, porci de tăiat şi în sfârşit toate cele trebuincioase şi v-aţi pornit numai cu sufletu gol. Când a însăra, la care păreţi or trage copiii, pe care pat s-or culca, ce or mânca copiii”.

Momentul fatidic când familia a hotărât să se întoarcă din drum spre casă e, pentru Aniţa, ca destinul Anei din „meşterul Manole” („meşterul Manolia”- cum zice ea în dulcele-i grai). „Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tâlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atâta durere care m-a pălit şi pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintia mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca şi nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”.

În zona satului autoarei, pe vreme aceea „au fost mari păduri. Au fost cohalite, îngrijite. Când întrai în pădure, era aşa ca într-o grădină frumoasă. Copacii de tăiat să alegiau, care bătrâni, care ceva bolnavi. Dacă să tăia copacu, strângia tot cracăşorul, sau dacă să tăia undeva pentru material, să punia în loc pădure tânără”.

Aniţa Nandriş îşi povesteşte munca şi chinurile foamei permanente îndurate în Siberia. „Am gătit de pus căpiţele, am greblat curat printre ele, li-am pus toate să fie în rând. Stau frumos când te uitai de departe, dar ei nu ştiau să lucreze aşa. Unde era strâns finul de oameni de-a lor, şedia o gramuiază zvârlită aici, două braţă de fin dincolo, două braţă fără nici o formă de căpiţă, sau să fie greblat curat printre ele”.

La început, deportaţii puteau să-şi asigure hrana. „…orşicât de tare ne păzia să nu ia nime nimic, tot nu veniai cu mâna goală acasă. Dam drumu în încălţăminte un pumn de grâu, într-o mănuşe o mână de mazăre. Veniam acasă, ne descălţam, scuturam oghelele, strângiam grâuşoru cela, oliacă îl suflam, îl spălam, îl ferbeam şi eram mulţămiţi că aviam cu ce împăca foamia”.

Aşa a trecut prima iarnă în Siberia. „Am împins iarna ceia aşa cum am putut”. Nu doar foamea şi frigul erau insuportabile în Siberia. Mai era şi „Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vânt şi cu soare. Ţânţarii au început să ne mănânce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţânţari, cum ai sta înaintea unui stup de albini când scot roiul în zbor. Copiii au început să plângă, căci nu dovedeau să se apere. Am aprins focuri mari cu lemne şi frunzări, să se facă fum să mai împrăştie ţânţarii, dar cu puţin folos”.

Din nou câteva pasaje din amintirile Aniţei Nandriş despre foamea îndurată în Siberia. „Mă sculam demineaţa, împărţiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mână şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghiţiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghiţituri de pâne, aşa de tare ceria stomacu mâncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua”.

Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci?  […] Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată, şi-o turnam în strachină. Ne mai împărţiam câte o gură de pâne la toţi şi ţiniam pânia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc.[…] După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea şi mai biam câte o litră de apă din râu ca să fii sătul…[…] Îşi poate închipui orişicine cum era mâncaria aceia. Le dam câte o fărmătură de pâne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic”.

Despre igienă şi spălatul hainelor: „Veniam acasă, ne spălam cu oliacă de apă caldă, căci săpun nu era deloc. Dar ce spălat era acela fără săpun? Făciam leşie din cenuşe şi spălam bulendrele de pe noi, dar ce credeţi că putiai scoate din ele. Când le puniam la uscat hârâiau cânii la ele de frumoase ce erau”.

Ce nu face omul pentru supravieţuire… „Am luat eu o sută de saci, i-am dus acasă, dar fiecare sac trebuia întors pe dos şi ras cu cuţitu. M-am năcăjit aşa cum am putut, mai îmi ajuta băieţii a rade. Coaja ceia ce o rădiam, o puniam în ceva şi să muia bine, eşiau diasupra aţăle care se rupiau de pe sac. Scurgiam încet ce era pe deasupra şi ceea ce rămânia mai des cociam turte pe plită şi mâncam aşa de cu mare poftă că astăzi nici colacul nu îmi pare aşa de bun”.

Bărbatul Aniţei a murit în 1942, departe de casă şi de familie. Ea, împreună cu copiii ei, a plecat din Siberia în februarie 1959. „Pe data de 13 iunie 1961 am întrat în casa noastră, curat la 20 de ani de când ni-a luat din casă, în aceiaşi lună şi în aceiaşi zi am întrat iarăşi în casă. Dară ce să vezi, ni-am mângâiat că am întrat în casa pe care am făcut-o, dar în grădină mai erau vro câţiva pomi, iar casa ni-a lăsat-o goală, numai păreţii şi aceia răsîpiţi. Nici masă, nici scaun, nici laiţă. Am pus bulendrile ce le aviam jos la pământ, am aşternut şi ne-am culcat pe jos, pe pământ şediam şi mâncam”.

Peste câţiva ani, în octombrie 1965, Aniţa îşi va vizita fratele Ionică la Bucureşti „pentru a-l săruta şi a-i mulţumi pentru „cele mai scumpe medicamente” care au fost scrisorile lui trimise în Siberia, timp de 13 ani. A fost cea mai emoţionantă întâlnire între doi oameni la care am asistat vreodată. Nu voi descrie această sublimă tăcere, în care cei doi fraţi se piveau în ochi, ţinându-şi mâinile unul pe umerii celuilalt de parcă îşi transferau bucăţi din sufletul lor…La despărţire, unchiul Ionică a pus în bagajele Aniţei un caiet gros, imaculat. Acesta este manuscrisul de azi al Aniţei”.

Autoarea acestui emoţionant jurnal a părăsit această lume care i-a fost atât de potrivnică în 1986, când avea 82 de ani. Acum, „se odihneşte binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aştepta să-i ţină de urât Toader, cel care i-a mai ţinut de urât, în lungile nopţi ale Siberiei, atunci când Mitruţă şi Vasile erau plecaţi pe ape”.

                                                           Horia Picu

 

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Dumnezeu sa primeasca suferinta românilor bucovineni! Pentru ei si pentru basarabeni comunismul nu a fost criminal doar pe plan politic, social si spiritual ci si pe plan national! Acesti oameni au suferit explicit pentru ca erau români!
    Despre dramele românilor bucovineni au scris magistral si cutremurator si doamnele Aspazia Oțel Petrescu (Strigat-am catre Tine, Doamne!) si Tatiana Vlad Guga (Fugiti de urgia bolsevica!), ultima inca in viata la Vatra Dornei.

oferta-wise