Sigheteanca Mona Şimon va ajunge celebră. Poate deveni un nume important în lumea scrisului. Asta e previziunea mea, pe care o voi argumenta mai departe.
În romanul „Locul unde mai trăia ziua” se pune problema dacă eutanasierea poate fi acceptată ca ultimă posibilitate de a curma suferinţele unui bătrân aflat într-o stare de minimă posibiliate de a recunoaṣte – din când în când – oamenii și locurile din jurul său, de a-și aminti.
Subiectul nu-i nou, nici în domeniul literaturii, nici în cel al formelor juridice și morale pe care le implică întotdeauna înfăptuirea unei asemenea fapte. Autoarea are marele merit că „intră” în personajele romanului și ne înfăţiṣează lumea așa cum o văd ele, deformată, ireală, ciudată, meschină, dură.
Incapabil să-și mai recunoască soţia, cel care trebuie eutanasiat vede (e un fel de a spune…) un personaj ciudat care are grijă de el. Omul-ou. „Era ca un ou cu picioare. Mic ṣi rotund, se legăna uṣor chiar ṣi când stătea nemiṣcat. […]. Pe chip îi sclipeau doi ochi ca două boabe de cafea. […]. Clipea atât de des încât îţi venea să te întrebi dacă apucă să vadă ceva sau doar îi făcea plăcere să-și privească interiorul pleoapelor″ […].„Cine ești, Ulistav? De ce locuiesc cu tine, de când se întâmplă asta ṣi cum se face că ai atâta grijă de mine?”.
Desigur, degradarea a început din copilărie. „Să fi avut cam opt ani […]. Stătea chircit […]. Simţea loviturile repetate de curea care îi spintecau orice fărâmă de putinţă”.
„Cuvintele sunt vocea inimii”- a zis Confucius. Din cele două citate pe care le-am dat până acum, se vede clar că scriitoarea a scris acest roman ascultându-și vocea inimii.
Penelul cuvintelor alunecă armonios pe tablourile pe care suntem invitaţi să le vedem în faţa noastră. Două exemple:
„Se așezau pe veranda casei și, respirând culorile asfinţitului, care se legănau în adierea brizei ca niște cosiţe pe umerii unui curcubeu, își depănau în tăcere toate amintirile”. Şi: „Nu putea zări nimic în jur, doar întinderea galbenă și marea care îl chema cu valurile ei lăptoase, ce frângeau surd verdele lujerilor din calea lui”.
În roman, ziua e un leitmotiv. Unde-i ziuă, unde se face ziuă, există speranţă. Să faci ziua să dureze cât mai mult, să te agăţi de ultimele licăriri ale asfinţitului, să speri astfel până în ultima clipă… „În depărtare, linia orizontului era fisurată pe alocuri de lumini răzleţe. Şi poate e adevărat că întunericul face lumina să strălucească mai tare, pentru că micile licăriri îi dădeau speranţă, îi arătau calea. […]. Acolo era salvarea. Era singurul loc unde mai trăia ziua și trebuia să răzbată până la el”.
Expresia „locul unde mai trăia ziua” apare de mai multe ori în roman, ordinea cuvintelor poate diferi puţin, dar întotdeauna ziua înseamnă speranţă.
Scriitoarea demonstrează infinite abilităţi în mânuirea cuvintelor. Iar cuvintele, se supun ascultătoare gândurilor, ideilor interesante pe care le-am întâlnit deseori în această carte extraordinară. Un exemplu: „De fiecare dată când se deschidea ușa, era invitat să ia parte la conversaţie. Sau mai degrabă el se înfiltra, între cei doi interlocutori, ca un zid de care sunetele se loveau. Cuvintele hârbuite cădeau pe podea și se adunau într-o băltoacă neagră, care se întindea și trecea pe sub ușă, adunându-se sub patul lui ca o picătură de mercur ce îi aluneca prin coridoarele minţii”.
Sunt trei personaje importante în acest roman. Toţi trei ajunși la vârste înaintate. Soţul e cel cu probleme grave de sănătate mintală. El trebuie eutanasiat. Soţia și prietenul cel mai bun al soţului iau această hotărâre. Grea… „Fie ce-o fi, Elia, trebuie să o fac! Pentru ea și pentru tine. Pentru voi. […]. Inima-mi gâfâie și marea râde. Îi străbat hohotele cu privirea și îmi aprind încă o ţigară. Şi încă una. Şi încă una. Să mă ia dracu, în ce m-am băgat?!”.
„Va ajunge cu bine ṣi noi vom continua să îi fim”. Spun cei doi, încurajându-se să-și ducă planul până la sfârṣit. Vor rămâne și vor continua să îi fie celui care va muri. O frază scurtă care poate da naștere la o mulţime de întrebări și de supoziţii. Să îi fie ce? Cine pe cine ajută? Sunt vinovaţi cei doi pentru intenţia – și apoi fapta – lor? E normal ca cineva să ia viaţa altcuiva, care oricum trăieṣte în altă lume?
Toţi trei s-au cunoscut când erau tineri. „Elia s-a uitat la mine și a început să râdă. Proaspăt. Tânăr. Cred că toţi oamenii râd așa în tinereţe. Energic și înviorător ca un izvor rece de munte. Încet ne domolim și la sfârșit ne stoarcem zâmbetele în estuare pline ochi de povești și de amintiri”.
Poate cineva să spună că nu-i aṣa?…
Mona Şimon „pictează” și, citind monologurile personajelor sale, ne face să ne gândim la noi înșine. Oare nu la fel am (fi) făcut și noi?…
„Mi-am lipit ochii, la propriu, de zarea care unea ca un fermoar cele două culori, cele două lumi albastre, și mi i-am plimbat întruna de-a lungul ei.[…] O viaţă întreagă, de fiecare dată când priveam în faţă, mă opream la linia orizontului și mă întrebam ce e dincolo de ea”.
Întâmplările din roman „ajung” și la malul mării. Acolo, „iarna […] e lăptoasă și umedă. Când se porneşte vântul, valurile par a fi strunite de nenumărate bice născute din bucăţi de gheaţă, care, la fiecare rafală, te lovesc fără milă peste faţă. Alteori se sparg pe ţărm și crezi că ai scăpat, însă din spuma în care le clocoteṣte îngheţul se ridică mici ace de sare care te înţeapă peste tot. Plouă cu fulgi îngheţaţi direct din pământ, nu din norii de deasupra”.
Scriitoarea sigheteană ne invită, pe alocuri, să medităm asupra existenţei noastre, asupra trecerii timpului și odată cu aceasta declanșarea mecanismului uitării, care poate lua forma paroxistică a uitării de sine. „Şi ce e existenţa, până la urmă? Exiști cât timp ai o formă fizică? Exiști doar dacă ocupi un loc bine definit în spaţiu? Ori e suficient să fii în mintea cuiva, iar asta înseamnă că nu te-ai curmat, că nu ai dispărut, că ești? O prostie. A exista înseamnă să știi că ești. Să ai idee cine eṣti”. [‚…]. „Dacă ai putea ști cu exactitate momentul în care vei uita un lucru, ce anume ai alege să faci? Ai încerca să-l conservi sau să-l epuizezi? Ai fi împăcat cu dispariţia lui? Ai lua fiecare fărâmă de clipă din care e alcătuit și ai mări-o, dându-i o nouă formă de temporalitate?”
Mona Şimon face, pe la sfârșitul romanului, o interesantă „conexiune” între lumea materială și lumea sentimentelor celor trei personaje.
„Atunci observ, în sfârṣit, eșarfa albastră. La început, am impresia că mi se pare, dar nu, e aici. Între mine și Ailina. Strânsă în pumnul lui Elia. Cerul e același peste tot și frica e la fel la orice vârstă. O bucată de pâine l-a ţinut cândva în viaţă, iubirea Ailinei l-a mântuit”.
După faptă, apar regrete. „Calc pe nisip […]. Nisipul e neobișnuit de alb. Mă simt ca făcând parte dintr-un glob de sticlă ieftin, precum cele pe care le găsești la orice târg. Cupola albastră stă suspendată deasupra mea, o mână becisnică scutură cadrul și noiane de regrete cad peste mine”.
„Locul unde mai trăia ziua” începe cu… finalul, aflăm că fapta deja a avut loc. Crima, sau, să fim mai îngăduitori, eutanasierea, s-a produs. Chiar cine a comis-o ne spune cum s-a ajuns aici. La sfârșitul acestui roman pe care-l consider deosebit de valoros, același personaj, octogenar, se justifică în faţa cititorilor: „Ne povestim viaţa, pentru că altfel nu știm să ne luăm la revedere de la ea. Bătrânii nu știu drumul înainte, ei se întorc mereu pe cărările deja deja bătătorite. Poate de aceea vom reveni mereu aici, în locul unde ziua va trăi mereu”.
Mereu se face zi, mereu reapare speranţa. La sfârṣit, soţia ia urna cu cenuṣa fostului soţ și-i spune prietenului: „Haide, să mergem, s-a făcut zi!”.
Da… s-a făcut zi. Şi o luăm din nou de la capăt. Până într-o zi…
Horia Picu
Adaugă comentariu