Am o prietenă în Canada, o regizoare de teatru, care mă tot întreabă când facem o piesă de teatru pe străzile Sighetului. Și avem noi o idee superavangardistă. Mi se întâmplă să-mi imaginez câteva locații în care un Dybbuk, un spirit rătăcitor își tot caută un loc de întrupare însă nu găsește pe nimeni în Sighetul plin de ruine de toate felurile. Găsim destule ruine la Sighet și nu mă refer deloc la ziduri deși și ele creează un context scenografic perfect. Sunt câteva locuri suspendate în timp, curți interioare cu picturi murale superbe pe care fac piș cățeii și stăpânii lor. Un exemplu relevant e clădirea redevenită celebră în care un fost aspirant primar ,,călare pe situație” și alți aspiranți burghezi călare pe mașini de cusut, se înstăpânesc cu încredere și deconstruiesc regatul romantic al trecutului. Un trecut devenit parcă din ce în ce mai nesemnificativ.
Sunt subiectivă și idealistă știu, însă nu mă pot abține să nu îmi imaginez la modul cel mai plastic cum crăpăturile Sighetului pe ici pe colo se pot umple. Uneori poate nu ne convine, cum și când. Însă dreptul la reparații ale memorie nu este un lucru de contestat. Fiecare face ce poate, ce știe sau ce-i spune tradiția.
Aud zilele astea pe stradă remarci cât se poate de inconștiente, mi-e și jenă să le reproduc; de la copii cu trotinete, de la moși cu cujme, de la ospătari pe care-i văd mirați de ,,Marele Alb” (expresia lor), referindu-se la unul dintre oaspeții Sighetului din zilele astea. Pot să înțeleg mirarea. Este o trăsătură a filosofiei. O spune Noica al nostru. Dar mirarea fără curiozitate și cercetare se transformă ușor în ignoranță.
Pentru cei care au rămas mirați și doar atât, zilele astea la Sighet se întâlnesc câteva sute de tineri, toți din Europa și câțiva din Israel, alături de îndrumătorii lor pentru că la Sighet se comemorează, așa cum cere tradiția iudaică, unul dintre rabinii deschizători de drumuri și de orizonturi în educația religioasă, unul dintre cei mai influenți rabini ai Sighetului (deși această clasificare a rabinilor nu e chiar koșer, îndrăznesc eu prea mult azi, pentru că ierarhia rabinilor nu ține de judecata noastră). De asta evenimentul de la Sighet este adresat în primul rând tinerilor care frecventează Ieșiva, școala superioară religioasă.
Rabinul Yekutiel Yehuda Teitelbaum (1808-1883) sau Yetev Lev (în traducere nepretențioasă Inimă Bună, nume dat după una dintre scrierile sale) a servit comunitatea din Sighet timp de 25 de ani. Este înmormântat în cimitirul evreiesc de la Sighet și pe piatra lui tombală, la cerera lui, unul dintre rânduri trebuia să-l descrie ca fiind formator al unor descendenți drepți, referindu-se la studenții lui. A fost foarte mândru de Ieșiva lui. Până la el comunitatea din Sighet era una destul de retrasă și puțin dezvoltată din punct de vedere al educației religioase. Ba mai mult, tatăl lui, Reb Eliezer Nison Teitelbaum era recunoscut prin faptul că îndepărta adepții și nu era un tip foarte sociabil. De aceea deschiderea fiului său a fost atât de pozitiv primită și cu un impact atât de mare. El este printre primii rabini hasidici care deschide o Ieșiva, și nu oriunde, la Sighet. Pentru că el a mai fost rabin și în alte părți și una dintre povești spune că la un moment dat i s-a cerut în una dintre comunitățile pe care le servea, care nu era hasidică, să nu primească kvitlach, un obicei practicat și azi de comunitățile hasidice (bilețele nominale cu rugăciuni pe care rabinul le citește și binecuvintează pe cei scriși pe ele); al doilea lucru cerut a fost să nu țină o Ieșiva. Rabinul nostru s-a resemnat în ce privește kvitlach însă peste interdicția de a organiza o Ieșiva nu a putut trece. A deschis-o la Sighet și pentru asta, azi, ieri și mâine tineri studenți dintr-un alt mileniu îi onorează memoria. Și nu doar atât.
Foto & text: Alina Marincean
Adaugă comentariu