Azi, Vineri, 24 aprilie 2020 este sărbătorea pe care creștinii ortodocși o numesc Izvorul Tămăduirii. Participanții la slujba de sfințire ar fi primit Agheasma Mică. Este o tradiție întreruptă de teroristul numărul 1 al acestor zile: Coronavirusul.
În centrul Sighetului, azi, la orele amiezii, a fost destul de mare agitația, oamenii săteau la distanța regulamentară (nu toți!) la băncile importante, la magazine, la piață etc.
Un loc frumos, minunat, altădată un punct de atracție special, a rămas în aceste zile pustiu: parcul Grădina Morii.
Haideți într-o plimbare „tăcută” prin parcul ce stârnește tuturor categoriilor de sigheteni amintiri plăcute și, să sperăm că luna viitoare, lumea se va putea plimba, real, prin acest colțișor verde al orașului nostru.
Salut, Sighet!
Fain ! E legal sa intri?
Este legal doar cu adeverință de la „Salut, Sighet!” (Asociația Valea Verde), legitimația de jurnalist și … Declarația pe proprie răspundere! Altfel… interzis! A fost o filmare în interesul profesiei și nu de… plăcere!
Si parcurile sunt triste!
Grădina Morii, refugiul meu periodic, atunci când mi-e dor sa vorbesc cu natura, parcul tineretilor mele, parcul in care mi-am petrecut multe ore, am simțit dragostea primavaratica, am sărutat pe furiș, m-am plimbat ,,inlantuit” cu iubita, ne-am îmbrățișat in locuri tainice, ferite de ochii curiosi! Acum, desi este curat, este mai trist ca oricand, este fara viata, fara farmecul care-l avea cand sute de copii traiau intens pretul „libertatii”, uitand de betonul dintre blocuri, alergând, chiuind, jucandu-se printre arborii seculari! Unde sunt acele vremuri, unde-i viata, unde sunt clipele de fericire? Oare mai sunt veverite, ca oamenii le-au parasit, le-au „ciopartit” mandretele de arbori, locul in care si-au gasit o scorbura sa salasuiasca, lăsând ici, colo cate-o cioată, mărturie, ca acolo, s-a înălțat cândva un falnic copac, ce nu-l puteam cuprinde cu bratele întinse, un lanț uman, de 5-6 curioși sa vedem cat este de gros in trunchi! Filigorile stau părăsite, vaduvite de cate-o scandura, smulsa din trupurile estetic construite da,r vandalizate de cate-un ne-iubitor de natura, caruia nu i-a placut frumosul! Trist sa vezi aleile parasite, bancile goale, aparatele de joaca sigilate, parcul golit de viata, iarba parca nu mai este cruda, arborii palind de verdeata in singuratatea lor, locul in ansamblul lui pare uitat, doar tablitele indicatoare spun ca acolo-i parcul, Gradina Morii!
Iza curge la vale printre malurile neingrijite, verdeata le inundă, pietrele din micul baraj s-au rasfirat, Izvorul Cetății se ascunde in umbra Solovanului, puntea-i parasita, sta tristă in bătaia soarelui, totu-i amorf, lipseste viata!
Coltisorul de rai,Grădina Morii,suporta si el izolarea,cu gândul că nu peste mult timp,se va trezi la viata,va fi inundat de suflete vi,din nou se va auzii zarva,aleile si bancile vor fi pline de oameni dornici de-o relaxare in mijlocul naturii ,in acest parc minunat,care ne asteapta si ne asteapta…pana cand,nimeni nu stie,tristetea locului gol se rasfange si asupra noastra,a celor care iubim,Gradina Morii si abia asteptam sa ajungem sorocul sa fim din nou „liberi” ,sa iesim din „arestul” locuintelor,sa ne trăim viața,simțind aerul puternic de munte,stand pe-o banca,contemplând,frumosul imprejurimilor oferit de acest loc mirific!
Gadina Morii, un loc atat de placut al nostalgiilor mele de adolescent, singurul loc, Sighetul, pe unde am petrecut o parte a acestora. Imi amintesc si acuma de dormitorul mare de la Liceul „Dragos Voda”, la etajul ii (ultimul), denumit „Siberia” (enorm de mare si friguros, iarna), unde intra, in diminetile de Dumineca, mai devreme, ingrijitorul de la internat, in zilele calduroase de mai -iunie si striga :
-„Fel, sus, toata lumea, opt ceas, vine parintele Godja, merem la padure !”
Acest ingrijitor era de nationalitate maghiara, se pare ca-i spuneam Karol Bacsi si era tare cumsecade.
Ne sculam repede, imbracarea si micul dejun, in asteptarea bucuroasa de a urca pe Solovan, „muntele” Sighetului, din cand, in cand, daca timpul permitea.
Treceau des pe la internat parintele Paul, parintele Godja si, mai rar, parintele Balea, care aveau oaecum in supraveghere internatul, cred sub forma de voluntariat si bine faceau.
Ne placea atat de mult pe acolo, sus pe „munte”, urcand pe serpentine, pe care le mai si taiam, in indisciplina noastra de elevi. Am auzit ca serpentinele acelea acuma sunt daramate, vraiste si erau atat de frumoase; evolutia modernismului. Pe acolo ne mai infruptam si cu cateva cirese, fiind multi ciresi si mai cadeau si pe serpentine, ori le mai ajutam si noi sa cada. De acolo de sus, se vedea o buna parte a panoramei orasului, in atat de frumoase imagini. Dupa o zbenguiala buna si suficienta, in programul stabilit, coboram inaltimile, intr-o oboseala placuta, totusi cu un regret dupa aceea atmosfera pura si, dupa cum se pare, cu o coborare mai grea decat urcarea. Ne mai insiram pe malul Izei, prin zonele minunatei Gradini a Morii si ne mai indulceam cu cate un cosulet-doua de inghetata, cu care ne intampina cunoscutul carucior ce strabatea acele zone, in cautare de clienti (si avea destui, se mai faceau si cozi). Dupa aceasta splendida iesire, de neuitat, ne indreptam spre internat, dupa o scurta odihna in parcul ce ne era in drum si o intrare la Biserica din apropiere, cei ce doreau, urmand ca in interior sa parcurgem in gand aceasta placuta iesire, de neuitat, pana nici acuma.