Încă dinainte să existe apa și focul, înainte de formarea triburilor și de vremea lui Ghilgameș, un fir de suferință s-a răspândit către ceea ce avea să devină viață.
Venită pe o frunză de lotus, născută dintr-un ou plutitor pe învelișul apei, apărută din neant sau dintr-un germen, forma creatoare a Universului a operat învăluită de suferința ideii de Unitate. Prima emanație de ordin spiritual, deja intelectuală și individuală a clădit Universul din dorința de proiectare a existenței. Astfel, dorința devine obârșia ansamblului de suferințe viitoare.
Sângele morților noștri ne strigă înfiorător din tenebrele pământului neatins de suflări vii. Auzul și vederea noastră se închid și se recreează odată cu începutul fiecărei generații, căci noi nu mai putem vedea și auzi așa cum am făcut-o înainte. În fiecare generație e câte un Adam și câte o Eva peste care apasă regrete, cenușă și îngânarea unui șarpe astăzi rămas fără glas. Suferința este fundamentală rațiunii și conștiinței, căci după rușine, ea a fost primul simț. Lumea, indiferent de subiectivitatea fiecărei percepții, este cuprinsă de o forță necunoscută și târâtă într-un ciclu de relativitate, adevărul absolut neexistând.
Astăzi, nu știm adevărul aflat dincolo de apă și foc, nici nu putem tălmăci scrijelirea de pe tăblițele din lut, însă, dacă facem liniște, putem auzi descompunerea pergamentelor, uscarea florii de lotus, înecarea oului și închiderea porților divine pentru ultima dată. Dacă facem liniște, putem să ne dăm seama cu adevărat cât de singuri suntem de fapt…
Drd. Daniela Ileana Berciu
sursă foto ilustrativ: pinterest
Adaugă comentariu