Am lăsat în mod intenționat să se estompeze puțin agitația iscată de Alexandru Florian (de la Institutul „Elie Wiesel” și, nota bene!, nu institutul în sine) pe tema Plăcii comemorative de la Colegiul Național „Dragoș -Vodă” și a atribuirii titlului de Cetățean de Onoare al Sighetului domnului Petru Codrea, temă viu discutată/ comentată/ dezbătută în mediul online (vezi AICI – primul articol pe acest subiect care a trecut de 2500 de vizionări și 30 de comentarii) și nu numai, și fiindcă ambele motive de iritare pentru Alexandru Florian sunt de fapt două activități inițiate și înfăptuite de Asociația „Firul Vieții” Sighet (al cărei președinte fondator sunt), mă consider obligat să fac, acum și aici, câteva precizări și să dau câteva explicații.

Asociația „Firul Vieții” a luat ființă în 25 februarie 2020 prin Hotărârea civilă nr. 386, emisă de Judecătoria Sighet și are ca obiectiv realizarea unor acțiuni social-umanitare și culturale, vizând cinstirea memoriei unor personalități marcante ale Maramureșului prin diverse manifestări specifice, dar și evidențierea unor personalități încă în viață. În timpul destul de scurt de la înființare și în condițiile unei comunicări drastic restricționate de pandemie, Asociația a izbutit să realizeze câteva activități remarcabile. Două dintre acestea l-au iritat nejustificat, consider eu, pe Alexandru Florian. Le iau pe rând: În 24 februarie (a.c.), cu acordul autorităților locale și al conducerii instituției, a fost montată în incinta Colegiului „Dragoș Vodă” o placă comemorativă cuprinzând numele a 3 profesori și 44 de elevi arestați și unii dintre ei uciși, trecuți prin anchetele securității și prin cele mai cumplite închisori (Sighet, Gherla, Aiud, Pitești, minele de plumb de la Baia Sprie și Canalul Dunăre-Marea Neagră) în timpul regimului comunist. Și unde în altă parte, putea și trebuia să fie pusă placa respectivă, dacă nu în incinta acestei prestigioase instituții de cultură, din care au fost înlăturați cu brutalitate, ca dușmani periculoși ai regimului comunist de esență bolșevică pretins democratică, ce tocmai se instalase prin forță și teroare în țara noastră?! Deoarece ultimul supraviețuitor sighetean al grupului de elevi arestați în acel August 1948, Domnul Petru Codrea, Membru de Onoare al Asociației noastre, a fost prezent la activitatea respectivă ca unic reprezentant al celor trecuți pe placă, am considerat oportun să înaintăm Consiliului local solicitarea să-i fie atribuit titlul de Cetățean de Onoare al orașului nostru. Și toți cei implicați în acest demers au considerat că cel propus de noi merită pe deplin acest titlu. Scăpat din temnițele prin care a trecut, tânărul Petru Codrea a reușit să-și completeze studiile liceale (fusese arestat în clasa a X-a), apoi a reușit de două ori la două admiteri în facultate, dar a fost exmatriculat de fiecare dată, s-a angajat ca muncitor tipograf la Sighet, a urmat un curs post-liceal în acest domeniu, s-a întors acasă și, până la pensionare, în 1990 a muncit la tipografia de aici, în ultimele peste trei decenii fiind și conducătorul acesteia, fără să fie membru al partidului comunist! Pentru că a fost și este perceput ca un exemplu de demnitate și moralitate, de modestie și cinste de către toți cei (foarte mulți) care l-au cunoscut de-a lungul anilor. În 29 septembrie (a.c.) cu unanimitate de voturi și într-o atmosferă plină de emoție și de căldură sufletească, domnul Petru Codrea, la cei aproape 92 de ani!, a fost declarat Cetățean de Onoare al orașului Sighet.

Pentru aceste două „grave” fapte ale noastre, Alexandru Florian si-a permis întâi să ceară unor reprezentanți ai Guvernului să dispună înlăturarea grabnică a plăcii de la „Dragoș Vodă” și, la scurt timp după aceea, să vină personal, să ne tragă la răspundere, în sala de ședințe a Primăriei, de față cu o numeroasă asistență și cu factori de conducere (primar, consilieri etc) pentru faptele noastre. Iar câteva zile mai târziu, am fost atacați din nou, pe motiv că „în (Sighet) orașul unde s-a născut Elie Wiesel, a fost făcut cetățean de onoare Petru Codrea, care a făcut parte din organizația tineretului legionar „Frățiile de Cruce” și își amintește cu nostalgie de jurământul depus…”.

În legătură cu aceste acuzații, vreau să-i spun clar și răspicat domnului Florian câteva lucruri! În orașul în care s-a născut, Elie Wiesel beneficiază de toată atenția cuvenită unui laureat al Premiului Nobel pentru Pace: are o Casă memorială – muzeu, în care se organizează frecvent manifestări culturale specifice culturii evreiești, interesante și de bună calitate și la care participă concetățenii noștri de toate etniile și religiile, și că, în curtea casei are un bust frumos și reprezentativ și mai are unul asemănător și în holul Primăriei noastre, chiar la intrare. Cred că ar fi interesant de știut, dacă în Israel există vreo primărie în care bustul lui Elie Wiesel te întâmpină de cum ai intrat în instituția respectivă. Și, nu pot să nu pun și următoarea întrebare: Ce autoritate morală îi dă dreptul domnului Florian, să-l culpabilizeze pe domnul Codrea, pentru că își amintește „cu nostalgie” de jurământul depus la intrarea în organizația „Frățiorilor de Cruce” (și imediat după aceea a fost arestat!) și îl scutește pe el, Alexandru Florian, să-și aducă aminte de legământul rostit când i s-a pus la gât cravata roșie de pionier, sau cînd a primit carnetul de membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, sau, de ce nu!, când a fost tipărită prima sa carte, „Cunoașterea științifică și apusul zeilor”, publicată în 1975, o avântată pledoarie pentru ateism, în care s-a chinuit să pună în antiteză știința și religia, citând copios din „Operele Tovarășului Nicolae Ceaușescu…”, sau a doua a sa carte, „Procesul integrării sociale”, tipărită în 1983, mult mai voluminoasă și, deci, cu mai multe și mai cuprinzătoare citate din aceleași opere ceaușiste???

Și mai vreau să-l asigur pe domnul Florian că, în ceea ce mă privește, nu poate fi găsită nici o urmă de antisemitism, că unul dintre prietenii mei din liceu s-a numit Arthur Berkovics, că în anul 1994, în calitate de consilier local și vicepreședinte al comisiei de cultură am făcut toate demersurile necesare pentru a i se atribui titlul de Cetățean de Onoare regretatului mare compozitor Hary Herman Maiorovici, născut la Sighet, în 1918, și care mi-a rămas un bun și drag prieten, un evreu de o mare frumusețe sufletească și un sincer iubitor al Maramureșului. Pot să dovedesc acest lucru cu scrisorile sale, pe care le păstrez cu drag. Și că, în cărțile mele (Pagini din istoria culturii Maramureșului, vol. I, 2006, vol. II, 2018) am fost primul care am scris zeci și zeci de pagini despre rolul și locul evreilor (muzicieni, scriitori, ziariști) în viața culturală și artistică a Maramureșului. De asemenea, subliniez, am cele mai bune relații cu fostul dar și cu actualul conducător al Comunității evreiești din Sighet, pe care îl cunosc de foarte mulți ani și care, chiar în zilele acestea și în legătură cu ceea ce discutăm, a luat atitudine și a dovedit că a rămas acelaș om corect și obiectiv.

În final, îmi permit să-i recomand domnului Florian, să citească cu atenție (conform fișei postului) legile acestei țări și, dacă o va face, va costata că Legea nr. 127 din 30 mai 2017 prevede clar: „Se instituie ziua de 14 mai ca Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din temnițele comuniste” (articolul 1), în a cărei expunerea de motive sunt menționați ca exemple Mircea Vulcănescu, Radu Gyr și alții.

Așadar, faptele noastre, pe care Alexandru Florian le incriminează cu atâta mânie proletară, sunt conforme cu legile țării și, pe cale de consecință, rog respectuos Guvernul României (în a cărui subordonare directă se află), să-l înlăture pe acest fost și actual tovarăș de la conducerea Institutului „Elie Wiesel”, pentru că subordonează instituția propriilor judecăți de valoare, prea adeseori strâmbe și subiective, acuză fără agumente și nu cunoaște legislația în vigoare. Cei 80 de ani ai mei, de viață și de muncă cinstită în slujba acestui oraș și a concetățenilor mei, de toate etniile trăitoare aici, îmi dau dreptul să cer acest lucru, cu atât mai mult cu cât și din pensia mea modestă vreo câțiva bani se duc în fiecare lună în salariul lui Alexandru Florian.

Ioan Ardeleanu-Pruncu (președintele Asociației „Firul Vieții”)

Fundația „Profesor George Manu” (înființată în anul 1994), fidelă misiunii sale fundamentale de promovare a istoriei naționale autentice și în special a memoriei luptei anticomuniste salută cu bucurie recentele evenimente de suflet ale Maramureșului – amplasarea la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighetu Marmației a unei plăci memoriale în cinstea luptătorilor anticomuniști, profesori și elevi ai liceului în perioada 1948-1964 și acordarea titlului de „Cetățean de Onoare” al municipiului Sighetu Marmației domnului Petru Codrea, ultimul supraviețuitor al temnițelor comuniste domiciliat la Sighetu Marmației și unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști maramureșeni.

Felicitări Asociației „Firul Vieții” din Sighetul Marmației pentru aceste binevenite inițiative și mulțumiri autorităților locale pentru deschiderea arătată, prin care rezonează cu istoria și cu dorința legitimă a societății civile sighetene.

În deplină solidaritate cu Sighetul, ne exprimăm indignarea față de declarațiile și demersurile domnului Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” , care are deja un sinistru palmares prin acțiuni similare în mai multe orașe ale țării, lovind în valori simbol ale conștiinței și culturii noastre naționale ca Radu Gyr, Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Vintilă Horia, Petre Țuțea, părintele Iustin Pârvu și alții. Asemenea absurdități vor tot apărea atâta timp cât este în vigoare legea antiromânească 217 /2015 care, pornind de la premize istorice false generează mereu confuzie și interpretări abuzive în detrimentul respectării și cinstirii normale a martirilor și eroilor neamului românesc. Să dea Dumnezeu ca viguroasa reacție a opiniei publice sighetene să fie încă un semnal de alarmă la nivel național pentru îndreptarea situației!
Dumnezeu să binecuvânteze Sighetul și Maramureșul!

Cezarina Condurache –  Președinte
Fundația „Profesor George Manu”

* * *

Fundaţia Culturală „Profesor George Manu” a fost înfiinţată la Bucureşti, în anul 1994. Numele Fundaţiei reprezintă un omagiu adus fizicianului creştin, de renume mondial, George Manu, fost deţinut politic plecat la Domnul din temniţa Aiudului, în anul 1961.

După căderea regimului comunist, o parte a foştilor deţinuţi politici, supravieţuitori ai temniţelor (arhitect Nicolae Goga – 15 ani de detenţie comunistă; filosof Mircea Nicolau – 20 de ani de detenţie antonesciană şi comunistă; medic Aristide Lefa – 16 ani de detenţie comunistă; Nicolae Mazăre – 23 de ani de detenţie carlistă, antonesciană şi comunistă, etc.), împreună cu o serie de intelectuali români (Preot Vasile Gordon – profesor universitar, doctor al Facultăţii de Teologie Bucureşti; tenor Ionel Voineag – profesor universitar, doctor al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti; Silvia Marinescu Bîlcu – profesor universitar, doctor în arheologie al Institutului de Memorie Culturală a României; Şerban Basarab – profesor universitar, doctor al Institutului de Matematică al Academiei Române; Lucia Hossu-Longin – jurnalist de televiziune, realizatoare TV şi scriitoare, etc.), au înfiinţat această Fundaţie, cu scopul de a oferi tinerelor generaţii informaţii despre lupta, biruinţa şi suferinţa neamului românesc încătuşat de regimurile de dictatură carlistă, antonesciană şi comunistă.
De 20 de ani – neîntrerupt – Fundația publică lunar revista „Permanențe”.

Acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” domnului Petru Codrea a scos din bagajul ideologiei marxist – leniniste (prin directorul Institutului Elie Wiesel) „argumente” de condamnare a acestei onorări, pentru „sensibilizarea” opiniei publice, amplificând vinovății inexistente, fără nicio conexiune cu obiectivul Institutului de-a găsi/ identifica adevărații criminali/ fasciști care au reușit să scape de justiție. Probabil în virtutea trecutului comunist bogat pe care-l are conducătorul Institutului, Alexandru Florian (tatăl acestuia, Radu Florian, a fost un „excelent” profesor de marxism – leninism după anul 1948 până în 1989) și-a propagandei atee pe care o desfășura înainte de anul 1989 (este autorul cărții „Cunoașterea științifică și apusul zeilor”, vezi AICI), acesta își justifică salariul, din bani publici, vânând foștii… anticomuniști. Mai mult, Alexandru Florian ne-a „tras de urechi” chiar în sediul Primăriei Sighet, probabil pentru intimidare, la o zi după acordarea titlului de Cetățean de Onoare domnului Petru Codrea. Este a doua oară când Alexandru Florian ne dă o lecție… oportunistă. În urmă cu cinci ani (2017) același Institut Elie Wiesel a încercat să „extragă” din patriomoniul orașului nostru Casa Memorială „Elie Wiesel” pentru o presupusă mai bună gestionare. Protestul transmis presei de către prof. Gheorghe Todincă, directorul de atunci al Muzeului Maramureșean (vezi Aici) și opoziția întregii comunități locale, a mass mediei și prin vocea jurnalistului Teofil Ivanciuc (vezi AICI), au blocat „inițiativa”.

Cunoaștem crimele comunismului, „tolerat” prea mult timp de Occident în Estul Europei, zecile, sutele de mii de arestări, cu procesele mincinoase, Holodomorul ucrainean (vă spune ceva?), gulagul, morții din închisori, „reeducarea”, duritatea pe care „cizma roșie sovietică” o aplica contestatarilor „bunelor lor intenții” ba chiar și prietenilor din zona lor de influență (nota bene: modelul lor de colaborare și „denazificare” este din nou aplicat în Ucraina de către Rusia). Forțe „oculte” s-au opus condamnării crimelor comunismului atât la noi în țară cât și pe plan internațional.

Asociația „Firul Vieții” din Sighet, fondată de intelectuali care sunt consecvenți principiilor de moralitate și demnitate umană, a susținut acordarea titlului de „Cetățean de Onoare” domnului Petru Codrea, cunoscând contextul local și realitatea evenimentelor din Sighet din anii nedreptei condamnări (1948). După anul 1946 (alegeri „libere”), România a fost condusă de „trimișii” Moscovei care umileau și condamnau (iese din discuție justiția care trebuia și a fost firesc aplicată criminalilor de război, în conformitate cu legislația penală internațională și cu actele elaborate de Procesele de la Nürnberg) absolut toți opozanții regimului, prin acele Tribunale ale poporului, în care activau oportuniști analfabeți care simțeau mirosul sângelui.
Domnul Petru Codrea a conviețuit și conviețuiește în bune relații cu toată comunitatea locală, inclusiv cu cea evreiască. Țelul lor, al grupului de elevi de la cel mai mare liceu din Sighet, elevi între 16 – 18 ani (Petru Codrea s-a născut în anul 1931), în acei ani tulburi, a fost opoziția față de ocupantul sovietic, ei erau DOAR luptători profund religioși și sinceri ANTICOMUNIȘTI. „Bunele intenții bolșevice” erau prezente și în Maramureș, colectivizarea forțată, distrugerea democrației, anihilarea elementului țărănesc românesc veritabil, interzicerea unor culte religioase etc., au generat revolta anticomunistă! La 17 ani (vârsta la care, spre exemplu, aproape toți tinerii până în anul 1989 din România erau „prin jurământ” formal UTC-iști, neavând – atenție! – nicio vină) lupta lor se concentra împotriva celor care transformau violent și România într-un gulag.

Acei tineri liceeni, condamnați la 19 august 1948 la ani grei de închisoare, n-au avut absolut nicio atitudine ostilă/agresivă împotriva evreilor, n-au săvârșit niciun act criminal, n-au avut nicio interacțiune nedemnă față de populația locală evreiască, puțină, care rămăsese după deportările inumane din anul 1944. Ei răspândeau doar manifeste ANTICOMUNISTE și „complotau” pentru înlăturarea Guvernului Petru Groza 4 (vicepreședinți Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi etc.) instalat prin fraudă, în „numele” proletariatului și-a „luptei de clasă”.

Azi, la Sighet, avem un Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței (în celula 74 apare și domnul Petru Codrea alături de tinerii din „lotul Vișovan”), care „vorbește” mai bine decât orice altă mărturie despre decimarea premeditată a elitei românești, laică dar și religioasă, elită care ar fi putut ține piept „omului nou” și care trebuia să dispară. Maramureșul s-a învecinat cu fratele cel mare de la răsărit (URSS) și la indicațiile tovarășilor (majoritatea instruiți la Moscova) instalați în toate funcțiile din statul bolșevic – muncitoresc, acționau la comandă, dădeau sentințe fără procese, judecau după „prietenii”, favorizau turnătorii, îndoctrinau populația. Astfel de condamnări au primit elevii de la Liceul din Sighet, iar în Fișele lor matricole penale – la o analiză atentă – se poate sesiza „calitatea” actului de justiție „populară”. Maramureșenii au luptat cu arma în mână, în munți, nu împotriva evreilor ci a bolșevicilor care „au numărat voturile” (conform principiului stalinist) și au ucis democrația în România pentru zeci de ani. Memorialul Sighetean este un proiect european. Oare ar trebui desființat pentru că – după cum spuneam – în celula 74 apare și actualul Cetățean de Onoare al Sighetului?

Avem un RESPECT deosebit pentru mica noastră comunitate evreiască sigheteană, RESPECTĂM suferința produsă și condamnăm fără nicio ezitare Holocaustul prin care a fost suprimată populația evreiască a Sighetului în anul 1944 (sub autoritățile hortyste). Ne înțelegem extraordinar aici, ba chiar suntem legați de prietenii curate, relații interumane firești, eu fiind unul dintre autorii Laudatio-ului pentru acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” Doamnei Heidi Fried, scriitoare de prestigiu, supraviețuitoare a Holocaustului, o extraordinară promotoare a toleranței și a înțelegerii între oameni, un model și o mândrie pentru sigheteni, o Doamnă care îi respectă pe români.

Își închipuie cineva (poate doar cu rea credință!) că am fi putut promova pentru titlul de „Cetățean de Onoare al Sighetului” o persoană care ar fi acționat în vreun fel împotriva evreilor, concitadinii noștri? Este atât de inadecvată și mincinoasă abordarea (care se transmite  în mass media) că un luptător ANTICOMUNIST , un tânăr de 17 ani, în Sighetul anului 1948, avea vreo problemă cu evreii. Problema tinerilor  de atunci – care se repetă azi în Ucraina – era modelul sovietic de „pacificare” a României.

De altfel, din așa numitul „lot Vișovan” de la Sighet, cel care a făcut cea mai multă închisoare dintre elevi (aproape 13 ani), Nistor MAN (născut în anul 1929, actualmente profesor pensionar), coleg de suferință cu Petru Codrea, a fost decorat în anul 2018 de către președintele României, dl. Klaus Iohannis cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Păi ce faceți, dragi foști nomenklaturiști, nu îl puneți la punct pe dl. Iohannis? Cum a îndrăznit să acorde Ordinul altui luptător ANTICOMUNIST dragoșist? Greșește și Președintele României?…

Avem parte și în zilele noastre de foarte multă manipulare, fake-uri și ură generată din partea unor foști „tovarăși” ajunși în instituții ale statului român, care nu concep totuși că și Comunismul TREBUIE condamnat. Clar, doar ideologia cominternist – stalinistă trebuie/ trebuia condamnată și nu foștii membri obișnuiți, nevinovați, ai Partidului Comunist Român și ai altor organizații atee. DOAR conducătorii care au făcut – prin intermediul unei tagme  obediente de „patrioți” – mult rău României. Țapul ispășitor a fost „tovarășul” Nicolae Ceaușescu, ucis „democratic”, de Crăciun.

Credeți că foștii UTC-iști, propagandiștii PCR –ului etc. ar fi trebuit arestați și terorizați după anul 1989? Să se fi aplicat modelul bolșevic (exact ca în 1948) și foștilor mulți… „tătuci”? Nu, nicidecum, trebuiau pedepsiți doar conducătorii dovediți – prin justiție imparțială – că au la activ crime, care au fost torționari etc. Dar – din păcate – și foștii torționari au trăit bine în noua democrație, cu pensii consistente, iar alți mulți „foști” ne gestionează și azi, democratic, viețile.

Și, în final, haideți să facem un exercițiu ABSURD de imaginație. Rusia de azi, cu nostalgii imperial – URSS-iste, a declanșat un război ticălos („acțiune specială de denazificare”) împotriva Ucrainei, acuzând-o de… fascism. Să dăm crezare Rusiei, ca și în 1948? De-acolo sunt părinții comunismului, nu? Și, dacă Rusia susține asta (exact ca și în România anilor postbelici) și le dăm „credit” înseamnă că SUA, Occidentul tocmai ajută o țară „fascistă”?!… Ce ziceți, stimabililor care judecați strâmb? Sau, dacă – ferească Dumnezeu!! – câștigă Rusia „teren” ucrainean, vă dați seama câte condamnări ale patrioților ucraineni vor fi făcute sub acuzația de „fascism”?… Ceva este putred în… Est?!
Au avut dreptate bolșevicii și slugile lor care au condamnat niște tineri anticomuniști – și nu doar pe ei – în anii ’40 – ’50, după ce au ocupat și impus un regim ateu, sângeros, criminal în țara noastră? Este un „model” replicat și azi dinspre răsărit?!

Judecați ce fel de dreptate este aplicată puținilor luptători anticomuniști rămași în viață și nu uitați: întotdeauna (din păcate!) dictaturile – de orice natură – au făcut „legea”, ne-au fabricat sentințe și… istoria! Sper  ca opinia publică, societatea civilă, să analizeze imparțial faptele și dovezile trecutului (și mai ales ale prezentului) vehiculate pe toate palierele mediatice și – mai sper – să nu ajungem niciodată să (re)studiem Istoria  Românilor scrisă de… Mihail Roller!

Ion Mariș (membru al Asociației Firul Vieții – Sighet)

În urmă cu cinci ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” a avut loc o întâmplare „stranie”. După ce conducerea de atunci a CNDV – ului a acceptat în mod firesc să fie amplasată – la data de 18 iunie 2014 – o placă ce marca locul de unde a pornit calvarul așa numitului „lot Vișovan” (și al elevilor arestați ulterior), după câteva zile, inofensiva bucățică de marmură este îndepărtată intempestiv.

Să vedem, pe scurt, ce înseamnă „lotul Vișovan”. Un grup de 17 tineri având între 15 – 23 ani, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, alături de profesorul lor de chimie Aurel Vișovan, aveau să fie arestați în 1948 de pe băncile liceului pentru activități… anticomuniste. Au primit ani grei de închisoare, pedepsele fiind cuprinse între 3 și 17 ani de pușcărie. Toți erau elevi foarte buni ai Liceului „Dragoș Vodă”, fii de maramureșeni, iubitori de neam și țară.

Zilele trecute am purtat o mică discuție pe tema plăcii (în prezența unei jurnaliste din Franța) cu doi dintre supraviețuitorii lotului Vișovan, Petru Codrea (88 ani) și Ioan Ilban (89 ani). Amândoi și-au exprimat nedumerirea și totala dezamăgire produsă de îndepărtarea plăcii din incinta liceului care a dat al doilea grup, din țară, ca număr de elevi arestați de regimul comunist (după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș).

Încercăm să clarificăm unele detalii ale acestei „ciudate” întâmplări și discutăm cu preot prof. Marius Vișovan, fiul prof. Aurel Vișovan (cel care a dat numele lotului de tineri arestați).

Salut, Sighet!: Stimate părinte Marius Vișovan, se pare că nu ați renunțat la ideea de a vedea placa în memoria „lotului Vișovan”, ce a fost amplasată în incinta Liceului „Dragoș Vodă”, repusă pe poziția inițială. De ce?
Marius Vișovan: Nu am renunțat și nu voi renunța, pentru că eroii anticomuniști au salvat demnitatea neamului românesc în cel mai îngrozitor moment al istoriei sale – ocupația sovietică și instaurarea brutală a regimului comunist cu tot valul de teroare ce a durat decenii. Ei au dovedit că românii au valori în care cred și au curajul să riște și să se sacrifice pentru ele. Iar aceste valori sunt în primul rând credința creștină și dragostea de patrie. Eliminarea plăcii exprimă clar o interdicție – tinerii de azi nu au dreptul să-și cunoască istoria recentă. Dovada e simplă – Aurel Vișovan a mai trăit 12 ani după Revoluție, a dat interviuri la televiziune, presei române și străine, l-a întâmpinat pe regele Mihai în numele sighetenilor în 1997 dar… nu a fost niciodată invitat la liceul „Dragoș Vodă” să vorbească elevilor!

Salut, Sighet!: Care credeți că a fost rațiunea/ mobilul îndepărtării plăcii?
Marius Vișovan: Personalități de anvergură ale culturii naționale, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia etc. sunt „vânate” prin toată țara, Institutul „Elie Wiesel” (președinte Alexandru Florian) „presând” autoritățile locale să le elimine numele din spațiul public – să nu mai fie străzi, școli, licee, instituții cu numele lor, să fie demontate statuile lor și plăcile comemorative, să le fie retrase titlurile de „cetățean de onoare” acordate în trecut etc… prevalându-se de interpretarea forțată a unor texte de lege din 2015. În unele locuri presiunea a reușit, în altele autoritățile locale au rezistat, dar de fiecare dată a ieșit scandal, opinia publică simțindu-se umilită și agresată de asemenea abordări. A fost de notorietate atitudinea primarului Clujului, Emil Boc, care a refuzat să schimbe numele străzii „Radu Gyr”, sau – mai aproape de noi – dârzenia comunei Bârsana, unde primarul, preoții, intelectualii și sătenii s-au solidarizat și școala se numește în continuare „Mircea Vulcănescu”. În cazul „Dragoș Vodă” din 2014, domnul Alexandru Florian știind că nu are nicio bază legală a recurs doar la „subtile” mesaje telefonice, apelând la intermediari, fără niciun document scris. „Presiunea” a reușit fiindcă sighetenii nu au fost uniți.

Salut, Sighet!: În ce stadiu se află demersul dumneavoastră de reamplasare a plăcii?
Marius Vișovan: Pot să afirm că există actualmente pe plan local un plus de bunăvoință în rezolvarea problemei și acest lucru mă bucură, dar ezitările nu au fost încă depășite. Am fost sfătuit să fac o cerere la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor de unde am primit un răspuns foarte cald și respectuos dar… dânșii se ocupă doar de cei morți în războaie! Asta e… până la urmă e o problemă de „voință politică”. Când autoritățile orașului și liceului (care azi nu mai sunt cele din 2014 iar mâine nu vor fi cele de azi) vor înțelege dramatismul situației, placa va fi pusă firesc înapoi.

Salut, Sighet!: Am discutat cu doi dintre supraviețuitorii „lotului Vișovan” (Petru Codrea și Ioan Ilban), care nu-și puteau explica decizia îndepărtării plăcii. Credeți că reamplasarea acestei simple și modeste plăci le mai poate aduce vreo „satisfacție” celor care au supraviețuit?
Marius Vișovan: Cu siguranță! Eliminarea plăcii a fost în primul rând pentru dânșii o imensă jignire! Mai sunt în viață 7 elevi ai liceului „Dragoș Vodă” care au suferit în temnițele comuniste, dintre care 4 din lotul Vișovan. Dar a fost o mare jignire și pentru soțiile celor deja decedați, care participaseră la sfințirea plăcii cu câteva zile înainte! Și nu în ultimul rând, o mare durere pentru mama mea, care a predat peste 30 de ani la Liceul „Dragoș Vodă”! Credeți că aniversarea Centenarului liceului este deplină, în aceste condiții?

Salut, Sighet!: Atât fascismul cât și comunismul au generat multă suferință și nu în ultimul rând numeroase victime nevinovate. Dacă ne gândim și la Holodomorul din Ucraina putem avea o imagine globală a tragediei produse de “implementarea” comunismului în Estul Europei. Și totuși, de ce oare comunismul este considerat mai… uman?
Marius Vișovan: E simplu, propaganda de stânga e mai tare! Dar dacă în Occident prinde pe fondul naivității celor care nu au cunoscut efectiv comunismul, la noi așa ceva este aberant! A lăuda sau relativiza regimul comunist este o mare minciună și o batjocorire a milioanelor de români care au suferit având caracter și ținută verticală! Și a urmașilor acestora care au suferit indirect prin șicane și marginalizare socială!

Salut, Sighet!: Grupul/ „lotul Vișovan”, care și-a asumat lupta și rezistența anticomunistă pornită într-un liceu dintr-un nord invizibil de țară, a fost recunoscut și onorat oficial de către autoritățile/ instituțiile democrate românești. Dacă este așa, o placă în memoria luptei lor poate să stârnească anumite sensibilități?
Marius Vișovan: Amplasarea acestei plăci nu a deranjat pe nimeni în Sighet. Așa cum v-am spus, presiunile au venit din altă parte!

Salut, Sighet!: Un psalm din Biblie ne spune că… “Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu”. Păi dacă nu avem șansa de-a fi drepți în fața Creatorului, ce sens mai au… faptele noastre insesizabile?
Marius Vișovan: Nu suntem perfecți, este evident. Dar este esențial să vrem să fim mai buni, să ne respectăm și să ne ajutăm între noi. Și când avem modele de frați ai noștri care pentru Dreptate și Adevăr și-au jerfit tinerețea și chiar viața, trebuie sa le cultivăm memoria și să-i urmăm, cu toate slăbiciunile noastre. Dacă liceenii sigheteni de azi ar cunoaște frumusețea sufletească a tinerilor arestați în 1948 ar fi… fascinați! Să nu ne lamentăm ipocrit… noi, românii, avem valori, avem modele! Să le scoatem în față, dacă vrem o țară cu oameni cinstiți și curați!

Salut, Sighet!: Există unitate de credință în… credință?
Marius Vișovan: O unitate de măsură a credinței are numai Dumnezeu… noi, oamenii, putem măsura doar practica religioasă, care reflectă parțial credința, dar nu se confundă cu ea. Dacă vrem însă să evaluăm în profunzime credința, avem totuși un indicator. Indicatorul este capacitatea de jertfă pentru idealul îmbrățișat. Cât despre unitatea în credință, este clar că există religii și confesiuni diferite, dar asta nu trebuie să ne facă să cădem în relativism. Cu toții căutam fericirea, cu toții avem nevoie de comuniune. Respectul față de demnitatea persoanei umane e un reper de la care trebuie să plece orice dialog religios sau filosofic.

Salut, Sighet!: Revenind la subiectul discuției noastre, când credeți că va fi reamplasată placa în memoria „lotului Vișovan”?
Marius Vișovan: Nu știu… dar eu nu voi înceta niciodată lupta, și dacă va fi cazul, o vor continua copiii mei! Dar ar fi rușinos pentru Sighet și pentru România ca ultimii eroi anticomuniști să plece din această lume dezgustați de batjocura la care (a câta oară?) au fost supuși…

Salut, Sighet!

Azi, 18 iunie, se împlinesc 4 ani de la un eveniment înălțător cu profunde semnificații istorice și spirituale pentru orașul nostru, sfințirea unei plăci comemorative la Colegiul Național “Dragoș Vodă”din Sighet, la 18 iunie 2014, eveniment, însă, deturnat de interese străine de orașul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt?

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi ai Liceului „Dragoş Vodă” , numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Opoziția lor față de regimul comunist, atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc. , profesorul Vișovan ajungând și în iadul de la Pitești. Lor le este consacrată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet, alături de alți luptători anticomuniști maramureșeni. Prin numărul de elevi arestați, Liceul “Dragoș Vodă” ocupă locul doi pe țară, după Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și se bucură astfel de un meritat prestigiu, fiind unul dintre focarele demnității românești.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc, la 18 iunie 2014, dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut următorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

În cadrul ceremoniei de sfințire conduse de preotul greco-catolic Vasile Florea, au fost rostite solemn numele tuturor elevilor sigheteni deținuți politici, majoritatea trecuți deja la cele veșnice.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director, Alexandru Florian, a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.

Vestea demontării plăcii și atitudinea jignitoare a domnului Florian a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş. Tristul eveniment a fost reflectat în presa județeană prin texte publicate de “Gazeta de Maramureș” și “Graiul Maramureșului”, pe postul local de televiziune precum și prin numeroase luări de atitudine pe internet. Cu toate demersurile ulterioare ale AULA și ale altor organizații anticomuniste, situația rămâne, de 4 ani, neschimbată.

Solicităm domnului primar Horia Scubli, Consiliului Local și autorităților școlare să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ignorarea sau amânarea ei nedefinită nu vor face decât să sporească tristețea și amărăciunea și un sentiment de rușine pentru orașul nostru. Rana rămâne deschisă…

preşedinte AULA,
preot prof. Marius Vişovan

PS. Dintre elevii Liceului “Dragoș Vodă” care au suferit în închisorile comuniste mai sunt în viață domnii Petru Codrea, Ioan Ilban (ambii în Sighet), Nistor Man (Tg. Mureș), Ioan Dunca (Vișeu de Sus), Ioan Pop Arvinte (Timișoara), Gheorghe Bărcan (Cluj – Napoca), Ioan Bizău (Blaj).

Scrisoare deschisă

Casa Memorială „Elie Wiesel” trebuie să rămână Sighetului!

Stimaţi consilieri locali ai Municipiului Sighetu-Marmaţiei,

Din nou vi se cere să decideţi soarta unei instituţii emblematice de cultură sighetene. De data aceasta este vorba despre Casa Memorială „Elie Wiesel”. Muzeul Culturii Evreieşti.

Astfel, joi, 14 decembrie, va trebui să aprobaţi, sau nu, cererea Secretariatului General al Guvernului României, care, la solicitarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, vrea să cedaţi această Casă emblematică pentru Sighet către Institutul bucureştean.

Directorul Institutului, Alexandru Florian (de altfel, la o simplă căutare pe Google, puteţi afla cine este respectivul) s-a întâlnit pe 5 septembrie la Bucureşti cu primarul Horia Scubli, care a fost atunci şi acolo de acord cu cedarea Casei Wiesel către Institutul Holocaustului. Prin cererea adresată a doua zi Guvernului, Florian ne-a jignit profund: „prin transferul Casei Wiesel la Institut, se creează condiţiile financiare şi de expertiză profesională pentru relansarea activităţilor biografice şi memorialistice precum şi cele de civilizaţie evreiască în Sighet. Astfel se va putea valorifica patrimoniul istoric prin înscrierea acestui edificiu în circuitul naţional şi european al turismului memorialistic şi de promovare a lui Elie Wiesel”! Chiar aşa?!

Istoria Casei Wiesel a început în 2000, când demersurile directorului de atunci al Muzeului, dr. Mihai Dăncuş, au dus la demararea investiţiei. Inaugurarea a avut loc în 2002, în prezenţa lui Elie Wiesel însuşi, a Marelui Rabin Menahem Cohen, a Preşedintelui României, a ambasadorilor SUA şi Israelului etc. Unde erau pe atunci Alexandru Florian şi Mihai Tudose? De ce Sighetul nu poate să se bucure de ceea ce a construit? Căci Casa a fost reparată şi menţinută în funcţiune de-a lungul anilor cu banii oraşului. Ca o fereastră a Sighetului către ţară şi lume. Doar numele Wiesel se vinde bine. Iar Florian vrea acum s-o înscrie în “turismul memorialistic”, cică.

Amintim că, numai anul acesta, Casa „Elie Wiesel” a trecut printr-o nouă reabilitare plătită de Consiliul Local, a organizat un marş comemorativ cu peste 1000 de participanţi (incluzându-i pe Preşedintele Comunităţii Evreieşti din România, Aurel Vainer, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, o serie de rabini din ţară şi străinătate etc.) şi a co-organizat o reuniune internaţională comemorativă întinsă pe patru zile, în care Fundaţia Tarbut Sighet împreună cu administraţia locală, Muzeul Maramureşului, Comunitatea evreilor şi Centrul Cultural municipal, au organizat vizite la obiectivele evreieşti sighetene, prezentări de film, piese de teatru şi conferinţe. De altfel, în această casă au loc în fiecare an manifestări de calibru internaţional.

Stimaţi consilieri locali,

Colegii voştri dintr-o legislatură anterioară au votat cedarea Palatului Cultural şi au aprobat apoi o chirie aberantă către Episcopia Ortodoxă (deşi iniţial fusese vorba despre folosirea gratuită a spaţiilor), ca apoi voi să acceptaţi fără proteste evacuarea scandaloasă din Palat, de la o zi la alta, a instituţiilor culturale esenţiale ale oraşului.

Drept urmare, nici azi nu avem Bibliotecă Municipală.

Apoi, aţi aprobat modificarea structurii şcolare în aşa fel încât prestigioasa Şcoală de Muzică şi Arte Plastice din Sighet şi-a pierdut personalitatea juridică, devenind o „anexă” (apropos, aţi putea să vă corectaţi greşeala la aprobarea noii structuri şcolare pentru 2018-2019).

Este adevărat, nimeni nu v-a întrebat dacă vreţi un Cui pe Pietonală, un Scaun într-un giratoriu la intrarea în Centrul Istoric şi dacă sunteţi, sau nu, de acord ca Fusul Maramureşean al marelui sculptor Pătru Godja Pupăză din Parcul „Grădina Morii” să dispară, în urmă cu două săptămâni. Acesta să fie noul mod de a face cultură şi artă în oraş?

Acum, primarul vă cere să acceptaţi cererea Guvernului şi să oferiţi cadou Bucureştiului Casa „Elie Wiesel”, vizitată anual de mii de turişti din toată lumea.

Mai mult, dacă veţi vota cedarea acestei case, se va crea un precedent periculos. Mâine, poate, primarul sau Guvernul Tudose vă va cere să cedaţi nu ştiu cui Muzeul Satului şi celelalte secţii ale Muzeului Maramureşean. Oricum, dacă se cedează Casa Wiesel, toate bunurile aflate acolo precum şi în Casa Drimer din Muzeul Satului vor pleca la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a cărui proprietate sunt, muzeul sighetean urmând a fi afectat serios de această măsură.

Veţi vota da? Sper că nu. Căci nu primarul sau Guvernul sunt proprietari pe acele bunuri şi nu trăim în dictatură. Este legal ca ei să o ceară şi la fel de legal este să refuzaţi această cerere inoportună. Nimeni nu vă poate obliga sau pedepsi dacă nu veţi fi de acord.

Credeţi că prin trecerea la Institutul Holocaustului Casa Wiesel va avea mai mulţi turişti decât are acum? Va aduce mai mulţi bani la bugetul Sighetului? Muzeul Maramureşului va economisi enorm cu factura la curent şi salariile celor doi angajaţi? Nu observaţi că nici măcar nu s-a pus problema despăgubirilor financiare (valoarea de inventar a Casei Wiesel este de 272 mii RON, fără a se calcula valoarea reparaţiilor multianuale sau impactul asupra veniturilor Muzeului Maramureşului)? Credeţi că, în actuala formulă, Casa Wiesel nu era deja intrată în „circuitul turistic naţional sau european”?

Stimaţi consilieri locali,

Vă îndemn, şi alături de mine se află foarte mulţi alţii, să votaţi gândindu-vă nu la conjuncturile politice ale momentului, ci la un viitor cât mai bun al Sighetului. Prea de multe ori în ultimul an de zile cultura oraşului a fost decapitată. Vă rog să votaţi împotriva înstrăinării Casei „Elie Wiesel”!

Teofil Ivanciuc

Vineri, 20 octombrie, după amiaza, pe la ora 15:30… mă odihnesc butonând telecomanda…

Pe TVR 1, un istoric de la Institutul “Elie Wiesel”, împreună cu alți intervievați, încercau să ne convingă de necesitatea acordării (sau suplimentării ) despăgubirilor financiare pentru cetățenii de etnie rromă care au fost deportați în Transnistria de către regimul Antonescu ( 1941-1944), de combatere a manifestărilor considerate “țiganofobe “din societatea românească, a discursului incitator la ură anti-rromă sau disprețuitor, din partea unor oameni politici (nominalizat Băsescu…).

Schimb canalul și ajung la B1 TV, unde ni se relatează un caz din Timișoara când poliția a scăpat un infractor (nu știu dacă dovedit sau doar suspect) pentru că 15 persoane de etnie rromă i-au impiedicat pe polițiști să-l rețină după care acesta a dispărut… Îmi fuge repede gândul la Catalonia unde chiar acum 2 zile fuseseră arestați doi lideri de ONG -uri separatiste  Jordi Sanchez și Jordi Cuixart), pentru că îndemnaseră cetățenii să împiedice forțele de ordine să pună în aplicare un ordin judecătoresc. Probabil că așa e normal într-un stat de drept. La noi, infractorul a scăpat, iar „galeria” poate jubila liniștită…

Deci, ce trebuie să cred eu, telespectatorul român din 2017? Pe un canal TV mi se stârnește compasiunea pentru rromi ca victime ale unei persecuții din trecut, sugerându-ni-se că am avea, ca cetățeni români, o răspundere colectivă pentru acțiunea unui regim dictatorial de acum 70 de ani… Pe un alt canal (și nu e singurul…) ni se prezintă fapte anti-sociale săvârșite azi de grupuri de etnici rromi, care – se vede treaba – nu sunt doar abateri individuale, ci reflectă o mentalitate colectivă de sfidare a legilor, de solidarizare în rău în contra autorităților și în dauna cetățenilor pașnici. Nu cad în capcana de a crede că toți rromii sunt așa, nici măcar o majoritate statistică…. Dar dacă avem, aproape zilnic, informații la TV cu crime, tâlhării, furturi săvârșite de rromi, uneori chiar lupte de stradă între clanuri sub privirea poliției care ezită să intervină…. atunci, ce să credem ? Cineva sugera că ar trebui interzisă precizarea etniei infractorilor prezentați în mass – media… oare asta e soluția ?

Mareșalul Antonescu susținea că deportarea rromilor era necesară pentru că mulți dintre aceștia jefuiau locuințele în timp ce populația se ascundea în adăposturi pe durata alarmelor aeriene (frecvente mai ales în 1943-1944), deci constituiau un pericol social masiv și repetat în situații limită de război. Această acuzație e doar o piesă dintr-un arsenal progandistic sau aceste lucruri chiar s-au petrecut? Desigur, reprimarea fără discernământ doar pe motive etnice nu va fi niciodată justificată dar nici prezentarea istoriei doar în „alb” și „negru” nu servește adevărului și nici reconcilierii. Avem nevoie și de un „gri” sănătos, în care să apară nuanțele necesare. De altfel, în privința întregii politici a regimului Antonescu (pentru care nu am nicio simpatie) de discriminare pe criterii etnice, cred că suntem încă departe de a lămuri toate aspectele. Eu unul încă aștept o dezbatere reală, la nivel înalt, cu toate documentele pe masă…

Stau și mă gândesc, de fapt ce cred eu despre țigani? Cristos ne cere să nu facem nicio deosebire, să privim numai omul, omul universal, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul care (indiferent de rasă, naționalitate, sex, avere sau grad de cultură, orientare politică sau filosofică) are nevoie de mântuire! Dacă e să-l apreciem, să-l apreciem numai după faptele lui! Cristos a murit pentru el pe cruce, deci este fratele meu! Papa Ioan Paul al doilea a declarat “fericit” un martir țigan din Spania, Ceferino Gimenez Malla, catehist catolic ucis de comuniști în timpul războiului civil (1936-1939). Țin minte că am fost foarte impresionat și am predicat pe această temă în duminica următoare… Ce dovadă mai bună că Dumnezeu ne cheamă pe toți la sfințenie, fără deosebire?

Pentru a gândi așa, e nevoie de un efort permanent, de o evanghelizare zilnică a conștiinței noastre, pentru că avem o inteligență limitată și ca ființe sociale operăm mereu cu clișee, cu stereotipuri… pentru a înțelege realitatea în care trăim, de multe ori simplificăm sau generalizăm…

Când aveam vreo 12 ani, un țigan m-a lovit (cu palma și cu piciorul) încercând să-mi ia banii cu care mergeam la magazin. N-am fost rănit dar eram foarte speriat. Toată familia a zis să mergem să reclamăm la Miliție. Tata a recurs la o altă soluție – am mers împreună, l-am găsit pe stradă și tata l-a întrebat calm dar ferm: „De ce l-ai lovit pe băiatul meu ?”. A îngăimat un răspuns neconvingător, dar de atunci nu am mai avut probleme cu el. Apoi o vreme nu l-am mai văzut, probabil făcuse mai multe „reprize” de pușcărie. După ani și ani, l-am întâlnit pe stradă, arăta foarte rău, mi-a cerut bani de o pâine. I-am dat, mulțumind lui Dumnezeu că îmi dă ocazia să împlinesc Evanghelia. Nu știu dacă mai trăiește, dar îi doresc să aibă soarta tâlharului din dreapta…

Cred sincer că problema rromilor e o problemă reală, nu etnică, ci socială. Nu cred că are nimeni ceva cu limba lor sau cu muzica lor (pe alocuri încântător de frumoasă). E o problemă de mentalitate, de educație, de voință de integrare. Cred că și statul român mai are multe de făcut și populația majoritară are de corectat anumite abordări. Și cultele religioase pot face mai mult. Dar, esențial, mi se pare ca elita rromilor (au mulți artiști, profesori, avocați, sociologi, inclusiv preoți) și în primul rând organizațiile si asociațiile care-i reprezintă, să facă efortul de a aborda responsabil problema educației maselor de rromi, în primul rând a tineretului! Personalitățile rrome să nu se mulțumească cu faptul că au fost acceptate și apreciate de societate pentru merite individuale, ci să coboare în mijlocul conaționalilor neintegrați înfruntând mentalitățile defectuoase! Să meargă cu curaj acolo unde sunt probleme și să îndemne la învățătură și respectarea legilor statului, arătând prin exemplul personal că afirmarea profesională și relativa bunăstare materială sunt posibile prin muncă cinstită! Nu auto-victimizare, ci realism și efort constructiv.

preot prof. Marius Vișovan

P.S. Am folosit alternativ în text termenii “rrom” și “țigan” pentru a arăta că sunt echivalenți și ambii trebuie folosiți cu respect.

Alerga după mine, la propriu. Gâfâia… Intrasem în Muzeul Memorial, mă ajunge când urcam treptele spre etajul I. “Stai, Marius…” . Îl observ și mă opresc. “Nu pot fugi după tine, eu am totuși 64 de ani…”. Văd că e efectiv obosit dar chiar părea preocupat să vorbească cu mine. “După mine fugi ? Spune, Johnny …”. Atunci observ că avea în mână un reportofon. “Marius, tu știi că eu sunt “specialistul în evrei” al Sighetului..” . Am zâmbit (Johnny folosise o expresie mai colorată). “Da, știu…”. “Accepți să răspunzi la o întrebare și să fii înregistrat ? Fac un fel de vox -pop, întreb lumea pe stradă…” Pregătea reportofonul…”Desigur..”, am răspuns. “ Ce părere ai despre reconstruirea sinagogii mari ortodoxe din Sighet, cea distrusă în ’44 ? Nu se cere finanțare de la bugetul de stat …” . Subiectul nu -mi era necunoscut… știam (tot dintr-o carte a lui Johnny) că a existat o sinagogă de rit ortodox acolo unde se află acum monumentul evreiesc, sinagogă distrusă de trupele germano-maghiare în momentul retragerii, în octombrie 1944, după ce servise drept depozit câteva luni… Am răspuns direct: “Da, de ce nu ? S-o reconstruiască, e dreptul lor.” Apoi am explicat: “Pe mine nu mă deranjează faptul că evreii își cinstesc morții și istoria, mă deranjează că nu ne lasă pe noi să ne cinstim eroii și memoria națională!” S-a uitat la mine întrebător: “La cine te referi? “ Am răspuns: “Institutul Elie Wiesel“. Părea că nu înțelege. A replicat: “Elie Wiesel? Păi cărțile lui conțin și multă ficțiune, plasează în Sighet evenimente care nu au avut loc aici.” I-am întors vorba : “ Nu la persoana lui Elie Wiesel m-am referit, ci la cei care vorbesc azi în numele lui – Alexandru Florian și ceilalți… ei au cerut în 2014 demontarea plăcii comemorative de la Liceul “Dragoș Vodă”, pusă în cinstea elevilor arestați de regimul comunist”. S-a uitat la mine nedumerit, părea să nu știe nimic despre asta…ceea ce mi-a confirmat impresia că trăim în lumi (destul de) diferite…

Discuțiile cu Johnny au fost întotdeauna interesante și agreabile, mai bine de 10 ani ne întâlneam săptămânal la Radio Sighet. Era un om plăcut și știa multe iar eu eram pasionat de tot ce ține de istorie, de aceea priveam cu interes ce povestea el, câteodată eram de-a dreptul fascinat, dar…. lumea pe care o reînvia el era, mai mereu, lumea Sighetului iudeo-maghiar de altă dată (cu valori și realizări respectabile, fără îndoială), o lume în care însă noi românii eram absenți sau cetățeni de categoria a doua. M-am întrebat dacă eu ca sighetean român trebuie să-mi asum acest trecut istoric… nu am găsit încă răspunsul… Culmea e că nici atunci când Johnny și-a exprimat simpatia pentru un român, nu ne-am înțeles. Era vorba despre Adrian Păunescu…

Totuși, a fost o dimensiune pe care vibram la fel – muzica clasică. Johnny a fost printre primii care au semnalat în presă succesele pianistice ale fiicei mele Aurelia, pe atunci elevă… iar la ultimul ei concert la Sighet, în martie, Johnny era atât de fericit încât a venit la mine și m-a îmbrățișat. Am simțit o căldură sufletească de a cărei sinceritate nu m-am îndoit niciodată…

…Dar a venit și șocul tragicului sfârșit, pe care l-am resimțit și eu ca și mulți alții. A murit Johnny ! Oare e adevărat ? Oare chiar e posibil ? Poate cineva atât de viu, atât de prezent să dispară pur și simplu dintre noi ?

Luni, la ceremonia (romano-catolică, religia în care a fost botezat) de înmormântare, m-am rugat, alături de cei prezenți, pentru sufletul lui căruia îi doresc odihna veșnică. M-am oprit câteva clipe în fața mormântului și m-am gândit… oare cum ne va judeca Dumnezeu pe fiecare, cine va fi găsit cu adevărat bun? Johnny nu și-a asumat explicit credința creștină, dar cred că în felul lui a trăit-o, cel puțin pe anumite planuri.
Pax aeterna !

Marius Vișovan