Actualitate Cultură

Tânjaua de pe Mara sau Tânjaua Hotenarilor în anul… 1979 (autor, Gheorghe Mihăiescu)

image_printPrinteaza

Natura își urmează cursul. E primăvară devreme și țarina încă mustește. Se mai zăresc pete de omăt, undeva mai sus, către creastă și zilnic urmăresc vremea să prind momentul potrivit pentru a ieși cu plugul deja pregătit. Poate o să fiu primul. Poate o să mă vadă Ion, vecinul de peste drum, ori Palaga lu’ Grigore, Pătru Știopului, ori poate o să audă Măricuța din capătul satului, Gheorghe a lu’ Văsălia Cucului… Oare o să fiu declarat cel mai harnic om din sat anul ăsta? Poate… Mă văd deja pe teleguță, știți, structura aceea din lemn pe două roți, tot din lemn, care se termină cu jugul sau… începe cu el. Se mai adaugă încă zece, douăsprezece sau chiar mai multe, formând un ansamblu îmbrăcat cu ramuri de mesteacăn, împodobite cu panglici viu colorate și ștergare specifice locului. Tot acest ansamblu de tânjele este pus în mișcare de cei mai destoinici feciori din sat, cu sărbătoritul pe teleguță, spre cel mai apropiat fir de apă curgătoare. Acolo este udat, prevestind belșugul anului agricol ce tocmai a început.

Este o sărbătoare agrară de primăvară, a prețuirii hărniciei omului de la țară, un obicei al Văii Cosăului, pornit din Sat – Șugătag, transferat în Hoteni, unde, în anii ‘60, s-a transpus în scenă. Obicei păstrat din timpuri vechi, în zona MARA – COSĂU, mărturie stând și poza din 1929 făcută de Tache Papahagi în localitatea Sat-Șugătag, surprinzându-i pe cei mai destoinici feciori, purtând pe umeri tânjelele chiar pe țarina de curând arată de cel mai harnic om al satului.

Suntem în 1979, imediat după sărbătorile de iarnă și primim vestea cea mare de la maestrul coregraf Gavril Ghiur: „V-am ales pe voi, cei de la Ansamblul MARA să pun în scenă minunatul obicei – Tânjaua de pe Mara sau Tânjaua Hotenarilor”.

La repetiții, după ce trecem fugitiv peste dansuri, începem punerea în scenă a noului spectacol – Tânjaua de pe Mara. Într-un mod cu totul arbitrar, am fost ales să stau pe teleguță, deci, harnicul satului. La început totul se face la „rece”, adică, totul se parcurge fără fond orchestral, până ne intră în cap toate mișcările, traseele. Ca primă impresie, pare un spectacol atractiv, antrenant, cu multă mișcare și culoare. Suntem încântați. Până la începutul lunii mai trebuie să fie pus în scenă, să curgă șnur. La următoarele repetiții se pune accent deosebit pe acest obicei spectaculos. S-a procurat și recuzita, s-a pus la punct și fondul orchestral, ca la carte. Mi-am perfecționat și poziția pe teleguță, problema echilibrului. Aparent, este un detaliu banal, dar vă spun că nu o dată am căzut de pe ea. Ca să ne mai și amuzăm, cei care trăgeau la jug făceau asta și intenționat, asta așa, ca să mai facem și câte o pauză de țigară.

E prima duminică a lunii mai, anul 1979. A sosit ziua cea mare, sărbătoarea hărniciei, a celui care a ieșit primul la arat. Sătenii din împrejurimi sunt deja pe poziții. Au sosit și oficialii de la Primărie, de la Consiliul Culturii pe județ, alți oameni de cultură, turiști curioși, oameni de ordine. Lume multă. S-au pus în funcțiune grătarele, s-au deschis chioșcurile cu de toate, flancând perimetrul zonei. Condițiile sunt îndeplinite, mirosurile amestecate, fumurile de la grătare nu prea se diferențiau. Primele rânduri de bănci sunt acoperite cu cergi, semn că sunt rezevate oficialilor și înalților oaspeți. Garderoba noastră este în lateral-dreapta, un grup de tufișuri mai… des. Măcar suntem în aer liber. Am avut parte de garderobe de mărimea a 2-3 cabine telefonice. Intram și ieșeam în serii mici și rapide. Am învățat să ne adaptăm tuturor rigorilor, spațiilor, mirosurilor, mizeriilor etc. Cu noi nu a fost așa o problemă, am ajuns să ne cunoaștem aproape toată garderoba intimă, chiar și pe culori și … dimensiuni. Problema a fost cu Floarea Calotă. Era cap de afiș în spectacolul nostru. S-a jenat puțin la început, numai că, și ea a avut parte de astfel momente dar, nu cu noi. Au mascat-o cât au putut două colege și i-a trecut jena. La megafoanele scenei se anunța intrarea… Ansamblului MARA.

Suntem aproape de scenă și în câteva minute suntem pe poziții. La semnalul coregrafului începem noul nostru spectacol, în scena pentru prima oară. Se dă hiriul (vestea) peste sate : „Măi hotenarilor și voi șugătanilor, haidaț să-l sărbătorim pa Ionu lu’ Grigorea Lupului, că-i cel mai harnic om din sat”.

Mândru soare călător/ Așază-te pa ogor/ Și-ncălze semințele/ Să răsară holdele/ Mândru grâul să răsară/ Și p-aici și peste țară.
Mâneci largi oi sufulca/ Și cu apă te-oi spăla/ Să sie roade bogate/ Și la noi și-n alte sate.

Sunt versurile din spectacolul „Tânjaua de pe MARA”, pe care l-am prezentat pe multe scene ale țării și festivaluri internaționale de folclor și, vă asigur, că a fost un succes de fiecare dată, nu numai prin tema spectacolului, dar și prin recuzita specifică – teleguța, proțap, jug – costumele viu colorate, ritmul dansurilor sau strigăturile tematice. Sigur, aveam și o „recuzită” consumabilă de 52 de focuri, de prună. Apelam la ea doar după spectacol. Întotdeauna exista restricția asta – după!

A mers mai bine decât la repetiții. Sigur, aici eram și motivați. M-am concentrat și nu am căzut de pe teleguță și nici colegii de scenă mai șugubăți, care trăgeau la jug, nu și-au permis să facă glume. Au contat aplauzele îndelungi ale spectatorilor dar, cel mai mult pentru noi, au contat aplauzele maestrului Ghiur, felicitându-ne pe fiecare în parte la coborârea de pe scenă. Sigur, aplauzele de validare erau ale publicului dar cele ale lui Ghiur ne întăreau și ne împlineau. Încă gâfâiam coborând transpirați și ne îmbiau mirosurile de grătare și mici. Ne grăbim la „garderobă” și nici nu mai contau dedesubturile fiecăruia, culorile lenjeriei intime și faptul că dușul de după spectacol urma să-l facem fiecare acasă. N-ar fi fost prima oară. Ne poziționam care pe unde, pe la cozi, la grătare și mici, fără alte oferte serioase pentru a alege, tragem câteva lăzi de bere printre tufișuri, nici nu mai conta de care era, de Satu Mare sau de Bistrița. Horinca, fiecare și-a adus-o de acasă. Ne-am grupat într-un cerc la umbra „garderobei”, am pus la mijloc tot ce s-a cumpărat și adus de acasă, am ales un loc de „onoare” pentru Floarea Calotă, adică unde a fost umbra mai deasă și am bătut gongul pentru „punctul trei”. Au fost câteva minute bune când nu s-au prea auzit vorbe, nu „scârțiau” nici ceterile, fiecare își vedea de farfurie și de pahar. Ei, am avut și musafiri, pe care-i țin minte: ofițerul de miliție Linda, o tipă faină, cu un zâmbet aparte și un turist japonez. Și japonezul a fost aparte pentru că multe nu ne-a prea zis printre pahare. N-avea timp. Era de prună, cu efect imediat. Iarba, de un verde crud, înaintea primei cosaștini, era destul de mare. Ce bine că n-au cosit-o că, iată, a fost o saltea numai bună pentru 2-3 reprize de somn, după tot atâtea de golit pahare. Și japonezul, după fiecare trezire, zâmbea și paharul îi dădea ocupație. Cred că el a sărbătorit cel mai intens și mai aproape de pământul care l-a făcut pe sărbătorit cel mai harnic om din sat. După ce ne-am pus la punct burțile, țâmburașii au pus mâna pe instrumente și au început cu ceva mai ușor, mai lent, să ni se așeze bunătățurile. Fiecare cu câte o bere în mână, am început cu „Așa beu oamenii buni”. Le-am cântat și pe celelalte dar nu ne-a fost destul ce a fost pe scenă și ne-am apucat și de jucat. Imaginați-vă un joc bărbătesc și învârtite printre tufișuri, deculți prin iarbă. După câteva pahare, nici nu mai conta suprafața de joc, calitatea ei sau faptul că era dreaptă sau în pantă.

Dar cum toate aveau o limită și noi am ajuns la ea, mai ales că Luna se ivea peste creasta din apropiere. Da, ar fi fost frumos să dansăm și pe Lună, dar n-a mai fost cine. Când ne-am uitat în jur, toate sticlele goale, confirmau neputința noastră de a mai continua. De fapt, nici nu mai avea rost. Toate erau băute și mâncate și noi aveam doar puterea de a zâmbi prelung, fiecare murmura în doaga lui câte ceva. Acolo, printre tufișuri, s-au amestecat cântecele, jocurile, strigăturile, se umbla meteoric dintr-o parte în alta. Încet, încet s-a golit zona spectacolului, a ritualului de cinstire al celui mai harnic om din sat, doar Luna domina liniștea noptii.

Autobuzul era undeva mai jos. A băut cu noi și șoferul. Ce mai conta. Chestia era că măcar el nu zâmbea ca noi și ne-a dus în siguranță relativă până la Casa de Cultură din Sighet. Bine, nici circulație nu era ca acum și filtrele miliției rutiere erau în altă parte. N-aveam bagaje multe pentru că am folosit un singur costum, cel de Maramureș. Ne-am salutat mai domol și ne-am târât fiecare gentuța cu costumul către casă.

(din volumul „MARA – dincolo de scenă”)
Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

oferta-wise

12 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    • Cartea este în curs de pregătire, dl. Gheorghe Mihăiescu lucrează intens la finalizarea ei. Cartea – probabil – va apărea până la sfârșitul anului, la Editura Valea Verde.

  • Tanjaua de pe Mara, Hoteniul si obiceiurile lui, traditia locului de-a îl cinsti pe „harnicul” satului, care își iubește glia si iese primul s-o infrumuseteze prin brazde adânci, trase de plugul ce se lasă opintit de boi mândri, curge frumos, prin „horea” scrisa de Ghiță Mihaiescu, un brav „dantuitor” al „giocurilor” maramuresene si nu numai, scoate la suprafață talentul scrisului, de-a așterne atat de frumos amintirile sale, de pe vremea cand copacul cu crengi groase era un vlastar si in timp, a crescut atat de pur si frumos, cum numai oamenii din Maramureș pot fi!
    Cetera, zongora, doba, sunt nelipsite, focul dansului batut si tropotit, răsuna printre „margelele” de 52 de „tarii”, animand bucuria spectatorilor, scrisa cu un meșteșug „ales, nuantat, cum numai „feciorul de pe Iza” stie ,antrenandu-ne in a-i citi, amintirea unui moment placut din tradiția hotenarilor, oameni harnici din Maramuresul de peste Deal! Frumos, încântător, sa poti citi asa ceva, te duce in timp si loc, unde cândva am fost si noi sa admiram si sa sărbătorim „Tanjaua „, încă ne mai este vie in memorie scena din adâncul văii prin care curge firul de apa, unde va fi cinstit si „spalat” primul om, harnicul satului, obicei păstrat si derulat în fiecare an, ca o bucurie si prilej de petrecere pentru localnici si oaspeți veniti din cele patru zări! Felicitări, prietene, întotdeauna ti-ai iubit vatra strămoșească, portul, cantul si dansul popular, acum vad, ca iubesti si scrisul, ma bucur pentru asta, bărbații adevărați nu se pierd, ei rămân veșnic, tineri si aduc frumusețe, in ceea ce fac!

  • Mulțumesc prietene Sergiu Luscalov pentru aprecieri și pentru aleasa ta scriitură.

  • O corectie necesara si de retinut. Floarea Calota nu a fost in Maramures cu Ansamblul folcloric MARA ci cu Ansamblul Casei Tineretului din Slatina (UTC) prin 1982-1983, in urma unui schimb cultural intre noi si cei din Slatina mijlocit de Nicolae Doboș. Asadar Floarea Calota nu avea cum sa fie la Tanja. In rest e minunat. Astept si eu cartea!

  • …„tileagă – tileguță” și nu „teleagă – teleguță”, mai cu seamă în Maramureș! Felicitări, domnule Mihăiescu! Aștept și eu cartea. Titlul (inspirat ales) promite. Pruncu

    • Îmi cer scuze să am o altă părere decât Domnul Ardelean: în, poate, cea mai veche atestare cunoscută a Tânjalei de pe Mara, cea din anul 1895, atestată în Chestionarul lui N. Densușianu, termenul folosit este ”teleguță”, nu ”tileguță”, cuvânt repetat de două de către informatorul Tit Bud, pe atunci preot chiar în Sat Șugătag, locul unde se performa ritualul.

      • Îmi cer și eu scuze, dar rămân la părerea mea, Donule Teofil Ivanciuc, și iată de ce: 1. Chestionarul lui Nicolae Densușianu- jurist și istoric! unchiul reputatului lingvist Ovid Densușianu- nu poate constitui un argument ligvistic valid dat fiind faptul că a folosit răspunsurile primite ca argumente istorice (și, oarecum, ilustrative) în monumentala sa lucrare (nu foarte apreciată) „Dacia preistorică”. Apoi, trebuie ținut cont că textele de răspuns erau olografe, iar cel care le-a primit, le-a transcris cel puțin o dată și,deci, până să ajungă literă tipărită, au suferit o serie de „îmbunătățiri”. Dar trebuie să avem în vedere și faptul că acele răspunsuri au fost elaborate -acum un veac și jumătate-de preoții și învățătorii satelor, că aceștia nu cunoșteau scrierea/notarea/culegerea fonetică și că ei, prin natura meseriei/menirii lor, „trăgeau” înspre limba literară, așa cum era ea atunci. 2. Și dacă, totuși, vreți un argument tipărit, luați,vă rog, volumul „Graiul și folklorul Maramureșului” de Tache Papahagi – o adevărată autoritate în materie!-, tipărit sub egida Academiei Române în anul 1925-lucrarea de doctorat a redutabilului folclorist și prima lucrare-cercetare serioasă despre Maramureș- deschideți la pagina 32 și 235 și veți găsi formele „tileagă” și „tilegi” transcrise fonetic. 3. Dar, pentru mine, argumentul preferat-în această chestiune!-îl constituie realitatea lingvistică. Adică faptul că, și acum, după un veac și jumătate de la chestionarul lui Densușianu, maramureșeanul (autentic) din satele noastre zice „tileagă”, nu „teleagă”(când se referă la partea respectivă a carului, pe care aduce lemne lungi din pădure) și „tileguță”, când se referă la cea cu care merge la arat. Și dacă nu v-am convins, întrebați pe cei care au avut (și,poate, mai au pe-acasă) astfel de atelaje/utilaje cu tracțiune… bălegoasă și dacă veți găsi vreunul care mă contrazice, să mi-l spuneți, pe nume. Altfel, tot respectul meu și cu plăcere oricând!

        • Stimate domnule Ardelean, îmi pare rău că intervin din nou:
          Răspunsurile la Chestionarul lui Densușianu sunt considerate un excelent instrument de lucru de către majoritatea specialiștilor (chiar dacă acesta le-a folosit parțial, în mod dubitabil, 20 de ani mai târziu, în ”Dacia preistorică”).
          În cazul nostru particular, Adrian Fochi a fost cel care a transcris textul direct din manuscrisul aflat la B.A.R. și nepublicat anterior (în ”Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, București, 1976). Or profesionalismul lui Fochi nu cred că poate fi pus la îndoială (savantul, solid și sobru, de talie internațională, a lucrat la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei, a fost laureat cu premiul prestigioasei instituții, a fost, printre altele, redactor la ”Bibliografia internațională de Etnografie și Folclor”, la Revista internațională de documentare etnografică și folclorică „Demos” din Berlin, la ”Anuarul de Folclor” etc.).
          Apoi, Tit Bud, cel care a dat răspunsul la Chestionar, este născut în Sat Șugătag, unde a urmat școala primară și unde s-a reîntors mai târziu ca preot. A fost îndrăgostit de folclor (a publicat texte încă în 1872), lăsându-ne moștenire o lucrare ”clasică”, ”Poezii populare din Maramureș”, București, 1908, apărută tot sub egida Academiei. Credeți că Tit Bud nu știa cum se pronunță cuvântul, la el acasă!, chiar dacă nu transcria fonetic? Nici noi nu scriem fonetic și iată că se înțelege exact ce vrem să spunem…
          Cartea lui Tache Papahagi o apreciez enorm și o cunosc, din moment ce poate fi citită în varianta integrală PDF la mine pe blog, de prin 2013 încoace… Doar că Papahagi a studiat parțial lexicul maramureșean, acesta petrecând puțin timp la noi în regiune. Iar el nu a publicat nicidecum toate regionalismele și variantele acestora!
          Un alt argument: un academician plin (și maramureșean get-beget, pe deasupra), adică Mihai Pop, scrie negru pe alb: ”în Maramureș el este așezat pe teleaga de la plug, de la care își trage numele și obiceiul” (”Obiceiuri tradiționale românești”, București, 1976, p. 104). Deci, și Tit Bud și Mihai Pop…
          În Maramureș nu avem unul, ci trei graiuri distincte (de aceea se numesc ”graiurile”): cel central (”clasic”), cel de pe valea Tisei și cel sudic (pe Iza și Vișeul superior). Prin urmare, avem nenumărate variante și accente diferite a acelorași termeni (am găsit și 10 sinonime pentru un singur cuvânt) aceasta ca să nu mai vorbim despre modificările survenite de limbă în timp.
          De aceea nu prea putem afirma cu tărie că ”tileaga” nu poate fi nicidecum ”teleagă”. Bud și Pop zic că poate, și, tot ce e posibil, să mai existe încă și alte variante alte termenului, neînregistrate ori necunoscute nouă acum.
          Nu prea susțin argumentul Dvs. nr. 3: consider că subdialectul este azi atât de sărăcit și schimonosit de influențele exercitate în timpul ultimelor două generații de către radio, TV, internet și contactul cu oamenii din alte zone, civilizații, încât nu prea mai avem pe cine întreba. Întâmplător, am compilat un ”dicționar” parțial de termeni maramureșeni, care conține peste 6000 de cuvinte, însă sute dintre acestea sunt pur și simplu cvasi-necunoscute sătenilor ”autentici” contemporani nouă. Ce garanție am că răspunsul lor va fi corect, complet și definitiv?
          Închei aici, asigurându-vă de tot respectul meu.

  • Cristos a inviat!! Domnu’ Mihaiescu as indrazni sa va pun o intrebare, nu-mi fie cu suparare !! Aveti cumva in analele dumneavoastra o poza cu ansamblu VISEU de SUS tot de prin 79_80 ??? Am avut un unchi in ansamblu si nu am nici o amintire cu el !

  • Domnule Chindriş, îmi pare rău, nu am poze cu Ansamblul „Maramuresul” din Vişeu de Sus.

oferta-wise