Una din caracteristicile noastre, ale oamenilor, este și categorisirea. Clasificarea. Încadrarea. Judecarea.
Foarte ușor catalogăm și punem etichete, de multe ori fiind departe, mult prea departe de adevăr. Sub impulsul primei impresii, chiar dacă se spune că aceasta nu contează (iar alții, din contră, afirmă că tocmai aici constă sentimentul definitoriu pe care trebuie să îl avem când e vorba de o persoană și trebuie să îl ascultăm), tăiem aspru în carnea judecății și nimic din ceea ce înseamnă păreri din exterior nu mai contează. Pentru că deja ne-am prins în canonul propriei judecăți și nu mai putem ieși de aici.
Devenim sclavii propriilor păreri. Care, culmea, de multe ori sunt și induse, avant la lettre. Dintre toate clasificările omenescului pe care le-am văzut, mi-a rămas la suflet una, făcută de Kazantzakis. El nu împarte omul în tipuri de comportament, atitudini sau reacții, ci în “suflete” și “rugi”. Omul ca suflet sau, mai frumos spus, omul ca rugă, devine pentru scriitorul grec expresia unui univers complex în care prezentul unui acum al putinței și viitorul unei dorințe de a deveni se împletesc pe buzele lui topite în rugăciune. Prin comunicarea cu Creatorul, omul se autoîncadrează la ceea ce poate fi, luându-și crucea și pornind către drumul poverii.
“Există trei categorii de suflete, trei categorii de rugi: a. Eu sunt un arc în mâinile tale, Doamne, întinde-mă, dacă nu, voi putrezi; b. Nu mă întinde prea tare, Doamne, că mă voi rupe; c. Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!”
Dincolo de aceste cuvinte, la marginea lor se deschide oceanul unui univers. Călătoria noastră este, de fapt, expresia liberului arbitru, a alegerii noastre. Suntem ceea ce vrem să fim, putem fi ceea ce noi înșine hotărâm, avem libertatea de a deveni. Între un arc pretins și unul întins, doar noi hotărâm semnul din lemnul care după aceea poate să rupă firul. Însă noi uităm un aspect esențial: arcașul nu e decât Creatorul și atâta vreme cât El știe cum a făcut obiectul, nu este cazul, locul sau rolul nostru să judecăm. Ci doar să ne asumăm, voit, una din cele trei rugi.
Pe piatra sa funerară de la Heraklion, locul unde a decis să rămînă pentru a-și petrece infinitul Nikos Kazantzakis, stau încrustate următoarele cuvinte: “Nu mă tem de nimic. Nu sper nimic. Sunt liber”. Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Cel ce ai făcut arcul care nouă ne poate da libertatea atâta vreme cât putem depăși frica! Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!
Autor, Mihai Pătrașcu
Adaugă comentariu