Actualitate Editorial

Uite, mamă, eșarfa ta e la New York! (autor, Alina Marincean)

image_printPrinteaza
Alina Marincean

Atunci când am primit vestea morţii mamei mele mâncam supă cu găluşte. Locuiam în chirie pe strada Câmpului, în Mănăştur, într-un apartament întunecos de la parter, în care proprietarul ţinea o cameră închisă exact ca în povestea cu Barbă Albastră şi vă pot asigura că fascinaţia pentru camera interzisă era aceeaşi ca în momentul primei lecturi.

Au trecut 16 ani de atunci şi mi-o amintesc pe mama la fel de intens, o văd clar şi la fel, de fiecare dată. Nu s-a şters cu nimic mersul ei aşezat pe strada uscată în mijlocul lui iulie. Parcă toată greutatea corpului o ducea din coapse, iar şoldurile îi susţineau corect şi solid toată viaţa. Fizic, acesta era punctul ei forte. Pentru că picioarele îi erau subţiri şi avea genunchii mari şi osoşi ca ai unui adolescent. Tot aşa i-au fost şi paşii şi drumurile şi cărările. Mereu despre învăţare cu arderi, mereu şubrezite de neputinţa condiţiei. De asta purta fuste lungi dar îi plăcea culoarea roşie şi îşi făcea codiţe cu tuş la ochi.

Apoi, îmi aduc aminte de toanele de servici. Semnele erau clare de cele mai multe ori. Era sau părea mereu puţin pierdută după o zi între copii, robotind absentă printre zacuşti şi gulii umplute. Probabil îşi dorea linişte însă nu ne-o cerea niciodată. Îi simţeam doar vâjâitul capului în ochii mari şi verzi. Trăda inconştient un soi de suferinţă în colţul privirii şi doar eu, noi, ca şi copii ai ei, o puteam vedea. Nu era mai mare provocare pentru noi decât să facem să dispară asta. Să o facem să spună ceva. Măcar…. Azi am impresia că o auzeam tăcând cu zilele spunându-ne totul doar în felul acesta. N-am ştiut niciodată cum sună vocea ei adevărată deşi ne (în)cânta frumos. În ultima vreme era mioapă tare. Dar putea să ne deosebească pe stradă după mers şi siluetă. Ba mai mult, internată într-un spital, o aud în timp ce aşteptam în spatele unei uşi închise spunându-i medicului: îmi permiteţi să ies, a venit fiica mea, o recunosc după parfum. Serios? Mama, când s-a schimbat asta? Era treaba noastră, a copiilor să ne recunoaştem mamele dupa creme şi săpun !

N-am avut destul timp să o cunosc. Ştiu sigur însă azi că lumea ei era prea mare ca să încapă în lumea noastră deşi se străduia să o înghesuie ordonat însă ieşeau mai mereu pe dinafară forme pentru care nu s-au inventat cutii: crengi înflorate, pene, panglici, uneori şireturi, bucăţele de lume care atârnau dizgraţios şi bănuitor într-o lume monotonă şi aparent aşezată. Părea desigur anormală şi separată de realitate însă ea doar cerea permisiunea de a putea fi altfel.

O mare parte din copilăria şi adolescenţa mea se leagă de ea. Primul mare proiect (că tot e la moda termenul). Să o cunosc pe mama! Fiind atunci şi singurul mod de a cunoaşte lumea. Am trecut şi petrecut multe nopţi, zile şi ani cântărind şi analizând totul. Crema doina, pogăcelele dulci de porumb cu lapte rece, bujorii de ziua mea şi prima dezbatere de grădiniţă despre cariera mea de ambasador, apoi cu anii au rămas doar tăcerile, lacrimile, dispariţiile, revenirile, regretele, durerile, disperările, rugăciunile, mângâierile, promisiunile, ambiţiile, convingerile, mobilizarea şi iar deznădejdea, renunţarea, nepăsarea, dezertarea. Toate astea însă diluate sau întărite după caz, de iubire. O viaţă de om mare în mâinile unui copil. Tânjetul  după trăire a unui om neîncăput nu trece uşor neobservat decât pentru cei care nu pot mai mult de atât. Iar iubirea necondiţionată a copilului pentru mamă e o prostie. Să-ţi faci mama fericită e misiune de grad zero pentru orice copil. Pentru că fericirea ta depindea simplu, de a ei. Şi atunci cum să nu faci tot ce este copileşte posibil să-ţi faci mama bine, să construieşti, să gândeşti, să concepi strategii şi analize swot despre impactul proiectului tău major: fericirea mamei!

Nici azi n-am renunţat să încerc să o fac pe mama fericită. Şi pentru asta natura firii mele îmi scoate în cale oameni pe care îi ştiu din alte lumi. Într-o zi, la sfârşit de octombrie, unul dintre ei se plimbă asumat pe tomnaticele alei din Central Park purtând o eşarfă vineţie cu flori roşii şi câteva găurele vechi de vreo 80 de ani. Uite, Mamă, strig eu cu toată forţa mirării unui copil, eşarfa ta e la New York !

Mulțumesc Chaya că o porţi pe mama aşa şi acolo unde îi este locul! Aşa cum se zice pe facebook, astăzi este (şi) despre tine. Dar nu pe facebook, ci la mine în suflet.

Alina MARINCEAN

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Mulțumim Alina pentru sentimentele împărtășite. Cu siguranță mulți simțim la fel față de părinții noștri dar poate că nu reușim să ne exprimăm așa de frumos ca tine. Un sincer bravo din partea mea.

oferta-wise