Actualitate Cultură

Blestemul cu două tăișuri (partea I) – autor, Evelin Batizi

image_printPrinteaza
Evelin Batizi

Îndată ce așez prosopul jos, îi surprind din nou reflectându-se în oglindă precum două diamante de o strălucire stranie. Îmi amintesc când colegii de la școală obișnuiau să facă mișto de mine din cauza aparenței mele, să zicem, neobișnuite; neobișnuință care constă în discrepanța culorilor ochilor mei: unul este de un albastru strident precum adâncul oceanelor, în timp ce celălalt este de un verde intens precum smaraldul. Totuși, pot spune că aceste culori se îmbină perfect cu părul și barba mea de un blond atât de deschis încât aproape ai zice că e alb. Doar de ar fi știut colegii respectivi ce stă în spatele acestei ciudățenii genetice care mă va bântui toată viața, exact cum mă bântuie și numele locului unde a început totul…

Alex, gata masa! vocea mătușii Ulana se aude brusc din sufragerie. Las prosopul să cadă pe suport și o pornesc înspre sufragerie purtând pantalonii militari uzați ai vărului meu care a dezertat nu cu mult timp în urmă, lăsând în urmă armata ucraineană. Motivul ar fi faptul că Statul Major nu-l considera potrivit vieții de soldat, dar eu cred că a avut ceva de a face cu atitudinea lui de bătăuș pe care a ”hrănit-o” încă din copilărie.

Un miros acrișor și apetisant mă lovește când intru în sufrageria modestă burdușită cu o canapea veche de piele, o masă de lemn și un televizor plasmă.

Hmmm, ceva miroase bine! remarc eu, schițând un zâmbet.
Doar nu te îndoiai de talentele de bucătar ale mătușii? mă întreabă în glumă Yana, sora mea geamănă.
Nu am făcut-o niciodată și nu o voi face niciodată! zic eu trăgând un scaun de sub masă și luând loc în fața farfuriei mele de porțelan. Mătușa Ulana ne aruncă un zâmbet ocrotitor de părinte, iar ochii căprui îi scânteiază cu o căldură familiară.
Ei, ce pot să spun? spune ea în timp ce pune oala cu supa de pui aburindă pe masă. Fac tot ce e mai bun pentru nepoții mei.
Mereu ai făcut tot ce a fost mai bun pentru umanitate, adaugă Yana.

Ulana schițează un zâmbet nostalgic, însă acesta îi piere imediat. Fața încadrată de bucle brunete care-i cad pe umeri i se întristează. Chiar dacă e dureros, știu exact la ce se gândește. Cariera ei de fizician atomic mereu îi aduce aminte cât de fascinantă, dar și periculoasă este radioactivitatea. La viața ei a văzut că radiațiile sunt un cuțit cu două tăișuri, dintre care unul asigură o sursă nepoluantă de energie și distruge tumorile, iar celălalt poate distruge întreaga planetă în câteva minute și poate crea cancere și mutații genetice teribile.

Pe cât am putut, răspunde Ulana absentă, cu mintea rătăcindu-i prin amintiri îndepărtate. Însă atât eu, cât și Yana știm bine că cea mai întunecată amintire a ei din timpul carierei este conectată cu cel mai catastrofic dezastru nuclear care ne-a marcat pe toți trei.

O liniște de mormânt se așterne în timp ce sorbim din supa de pui acrișoară. 33 de ani. Sunt 33 de ani de când s-a întâmplat. La câteva luni aveam să mă nasc eu și Yana, amândoi cu niște mutații genetice neobișnuite. Totuși, noi doi am fost norocoși și suntem aici în ziua de azi, dar nu și părinții noștri…

Yana îmi aruncă o privire gânditoare. Față de mine, ea are ambii ochi de un albastru-verzui intens. Știe la ce mă gândesc.

Lasă trecutul să se piardă în negura timpului, îmi spune ea pe un glas ferm. Noi nu mai ținem de ceea ce s-a întâmplat atunci.

Aprob din cap în tăcere, ațintindu-mi privirea asupra bolului cu supă. Ulana îmi aruncă o privire încărcată de înțelegere și simpatie. Și ea a fost acolo, ba chiar mai mult, a fost unul dintre oamenii de știință care s-au ocupat de consecințele dezastrului, și a făcut-o fără să țină cont de regulile absurde ale partridului comunist, în schimb, a făcut-o în favoarea umanității și a victimelor.

Brusc, liniștea este întreruptă de un ding. Apoi de un altul care la scurt timp e urmat de un al treilea. Telefoanele nostre tocmai au primit trei mesaje aproape simultan. Ulana ne aruncă o privire uimită.

Ce-i cu atâta insistență dintr-o dată? se întreabă ea în timp ce se ridică de la masă, ștergându-și gura cu un șervețel. Mă ridic și eu și îmi iau telefonul aruncat pe canapea. La fel procedează și Yana.

Pe ecran e afișată notificarea cu titlul DE LA MINISTERUL APĂRĂRII. Nu apuc să deschid mesajul căci deja aud ordinul ferm și hotărât al Ulanei.

Porniți televizorul, acum! ochii ei sunt încă ațintiți asupra telefonului, se pare că a deschis mesajul înaintea nostră, iar atitudinea ei autoritară ne dă de știre că nu e ceva bun.

Yana se repede la plasmă și o pornește, deschizând-o la un canal oarecare. Însă, în loc de reclamele sau emisiunile obișnuite, ecranul afișează o bară verticală pe care un cronometru face numărătoarea inversă afișând 05:35:00 cu niște cifre de un roșu sângeriu.

Toți înlemnim, neștiind cum să procesăm situația. În josul ecranului, rulează niște instrucțiuni, iar o voce feminină sobră umple camera de vești zdruncinătoare: “Atențiune, atențiune, acesta nu este un test. Repet, acesta nu este un test. Statul uncrainean se află sub un atac nuclear. Păstrați-vă calmul și căutați un adăpost până la sosirea autorităților. Păstrați-vă familia aproape și nu încercați să luați decât bunurile necesare cu dumneavoastră, acestea constând în mâncare, de preferință la conservă sau uscată, apă și câteva haine de schimb. Încercați să găsiți un adăpost înainte ca numărătoarea inversă să se încheie”

Ulana este prima care se trezește din șoc și care ne aduce și pe noi cu picioarele pe pământ cu ajutorul atitudinii sale autoritare și stăpânirii de sine.

Repede, nu avem timp de pierdut! comandă ea dând buzna în bucătărie de unde ia repede afară o sacoșă dintr-un sertar și apoi deschide frigiderul. Eu realizez că sunt pe jumătate gol, deci mă reped în camera mea și pun un tricou pe mine. Yana accesează repede Internetul de pe telefon și caută cel mai apropriat buncăr.

– Nu mi se încarcă pagina! îmi spune frustrată din sufragerie.
Lasă! Găsim noi un adăpost! îi strig eu înapoi în timp ce îmi arunc un rucsac în spate în care am pus niște haine pentru mine și Yana.
Nu avem suficiente conserve, Ulana iese repede din bucătărie cărând sacoșa care acum are câteva conserve și trei sticle cu apă înăuntru.
Poate ne vor da la buncăr, zic eu.
Asta dacă mai găsim loc în vreunul! mi-o întoarce Ulana. Repede, trebuie să plecăm de aici! Privirea de pe fața ei demaschează caracterul ei puternic de luptătoare, caracter pe care l-a moștenit și Yana.

Acum cronometrul arată 04:25:00, mai avem patru minute. Ieșim în grabă din micul nostru apartament, lăsând televizorul aprins. Acum că șocul și adrenalina au mai scăzut puțin, simt cum o frică pătrunzătoare le ia locul, făcându-mi mâinile să tremure. Un atac nuclear? Când am auzit știrea nu am avut timp să procesez consecințele unui asemenea atac… cum e posibil așa ceva? Totul va fi ras pe o rază de câțiva kilometri buni.

În scara blocului dăm de agitația și panica care i-a cuprins și pe vecinii noștri. Un domn mai în vârstă pe care nu-l cunosc ne întreabă ceva, dar Ulana ne face semn să nu-l luăm în seamă.

– Nu avem timp de alții dacă vrem să ne salvăm. Nu acum…

Pot să descifrez o urmă de părere de rău în vocea ei. Știu că e o femeie căreia îi pasă de oameni, dar în situația de față nu poate să ne riște nouă viețile pentru alții… Mai puțin de patru minute…

Am reușit să ieșim din scara aglomerată a blocului, iar soarele se revarsă peste noi, întâmpinându-ne cu căldura lui, căldură pe care nu o să mai avem șansa de a o savura prea curând.

– Unde e cel mai apropriat buncăr? întreb eu, aruncând priviri în stânga și în dreapta.
– La câteva blocuri distanță, îmi comunică Ulana, aruncând o privire la ceas. Fața ei este deosebit de calmă, dată fiind situația.
– Reușim? întreabă Yana, privirea-i fiind întunecată.
– De reușit reușim, numai să mai fie locuri, răspunde Ulana, luând-o la pas hotărâtă în fața nostră.

Toți locatarii sunt pe stradă, aglomerând aleile și strada principală. Văzându-i, o imagine îmi săgetează mintea, și îmi aduc aminte de pozele și înregistrările pe care mi le-a arătat Ulana cu mulți ani în urmă… imagini și înregistrări care surprindeau locatarii derutați și confuzi ai Prîpeatului adunându-se pe străzile noului oraș pentru a fi evacuați, neștiind că de fapt nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Acum văd că unii dintre oamenii de aici și-au luat inclusiv electrocasnice cu ei… la ce o să le folosească? Nici nu știu dacă vom avea curent în buncăr… mă uit la mulțime încruntat. Sunt copii, mulți copii, adolescenți, vârstnici. Cum vor supraviețui toți aceștia într-un buncăr supraaglomerat cu alimente reduse? De ce se petrece o nenorocire ca asta? Și să nu mai zic de cei care vor rămâne fără adăpost fiindcă nu o să încăpem cu toții în buncăre… populația a crescut considerabil de când au fost construite aceste adăposturi…

În final, ajungem la buncărul de la baza unui bloc înalt, construit de comunști. Însă, deznădejdea ne cuprinde pe mine și pe Yana văzând coada fără sfârșit care s-a adunat la porțile buncărului, unde trei militari încearcă să îi organizeze pe oameni în grupuri, dar și așa va dura până când vor reuși să intre cu toții. Deodată, sirena folosită pentru atacuri aeriene răsună asurzitor părând să vină din toate direcțiile. Agitația, panica și acest sunet tipic războiului, recreează la perfecțiune groaza pe care au simțit-o veteranii celui de-al Doilea Război Mondial.

– Nu avem timp, ne comunică Ulana aruncând încă o privire la ceas. Calmul ei este imperturabil, și acest lucru ne ajută pe mine și pe Yana să ne păstrăm, la rândul nostru, rațiunea și calmul.
– Ar trebui să ne ascundem undeva în subteran… sugerează Yana pe un ton ferm.
– Am o idee, dar e murdară… zic eu, întorcându-mă către ele.

Ulana se uită la mine cu o expresie severă.

– Scumpul meu Alex, în situația de față, igena nu mai e o prioritate.
– În canal… spun eu scurt.
– Ar putea merge, răspunde Yana.

Toți trei ne aruncăm privirea în jur căutând o gură de canal.

– Știu că este o gură de canal după garaje. Astfel putem scăpa și de ochii rușilor… zice Yana făcând un semn către cei trei soldați care au început să se comporte cu oamenii ca și cu niște animale.

Îmi întorc capul spre mulțime, dar o simt deja pe Yana trăgându-mă de mână, ducându-mă repede la garaje. Totuși, reușesc să surprind cum unul dintre soldați împinge violent o fată de aproximativ 10 ani într-unul dintre grupurile de oameni, separând-o astfel de părinții ei. Ceilalți soldați strigă înjurături către mulțime, clar semnalând că nerăbdarea și panica au pus stăpânire pe ei.

– Grăbiți-vă, mai este un minut și jumătate! ne anunță Ulana, mărșăluind printre garaje.

Brusc, aud cum cineva strigă după noi. Mă întorc și văd unul dintre soldații ruși venind după noi.

– Nenorocitule, unde te duci?! Buncărul e chiar acolo!
– Avem companie, le anunț eu pe Ulana și Yana.

Yana se întoarce spre mine cu o privire tăioasă.

– Zi-i să se ducă dracului! îmi scuipă ea.

Las un rânjet să mi se arcuiască pe față. Mereu m-a surprins plăcut cu atitudinea ei de puștoaică dură.

– Tu nu auzi, idiotule?! Oprește-le și pe țațele alea! Soldatul se aproprie din ce în ce mai mult. Arunc o privire scurtă în direcția lui și văd că și-a scos pistolul.

“Atât îi trebuie!”, îmi spun în gând.

Acum văd, în sfârșit, gura de canal care duce la rețeaua subterană de labirinturi prin care se scurg deșeurile.

– Treizeci de secunde! ne șoptește Ulana ținându-și privirea țintă în față.
– Fire-ai tu să fii! și… îl aud pe rus în spate, acum fiind la mai puțin de un metru de mine. Nu gândesc, doar acționez. O întorsătură bruscă, o smucitură zdravănă de braț și un pumn încleștat bine și soldățelul este propulsat pe spate și se izbește de pământ gemând, ținându-se cu mâinile de față. Cred că am auzit și ceva trosnind. Poate i-am spart și ceva dinți.

– Hai! o aud pe Yana din spate.

Mă întorc și sprintez spre canal. Ulana a început deja să ridice capacul, însă mă ofer repede să o ajut. Un miros puternic ne asaltează când dăm la o parte bucata de fontă.

– Cine-i primul? întreb în glumă, aruncâmdu-i o privire Yanei.
-Oh, mai lasă-mă cu glumele acum! zice aceasta și intră în gura rău mirositoare. Apoi urmează Ulana, după care e rândul meu.

Netrebnicule! se aude rusul care acum încearcă să se ridice în picioare încă ținându-se cu o mână de nas. Îi arunc o privire, după care ochii îmi fug la o dungă aurie de pe cer care se aproprie. Racheta. Tăișul ascuțit al radiațiilor. Distrugerea totală. Coliziunea dintre neutronii atomilor… energia de necuprins…

– Alex! o aud pe Yana și mă trezesc la realitate. Rusul a început să se împleticească înspre mine, dar e prea târziu pentru el. Sar în canal și las capacul să cadă peste gură.

Întuneric total. Al dracului să fiu, o lanternă nu am luat cu mine! Ca un răspuns la gândurile mele, o fâșie de lumnină scrutează întunericul de nepătruns. Ulana are o lanternă. Simt cum aprecierea față de scumpa mea mătușă crește.

– La pământ! strigă aceasta înainte să mă dezmeticesc bine. Ca la comandă, Yana și cu mine ne lăsăm să cădem pe betonul umed al canalizării, punându-ne mâinile pe capete în mod instictiv.

Pământul se cutremură, iar un sunet amplu și înfundat se aude de afară. Racheta și-a nimerit ținta. Se aude un vuiet apropriindu-se, apoi câteva fire de praf se strecoară prin găurile capacului de canal.

Tocmai ce am reușit să supraviețuim unui atac nuclear. Dar acesta este numai începutul…

Evelin BATIZI

oferta-wise
oferta-wise