Joi, 10 aprilie 2025, de la ora 18:00 va avea loc CONCERTUL EXTRAORDINAR susținut de profesorii Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet.
În program: Wolfang Amadeus Mozart, Carlos GARDEL, Pablo de SARASATE, Ennio MORRICONE, Grigoraș DINICU, Scott JOPLIN.
Intrarea este liberă!
Salut, Sighet!
Joi, 10 aprilie 2025, de la ora 17:00, la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” din Sighet va avea loc vernisajul expoziției și lansarea albumului de pictură a artistului vizual István – Ștefan Hegedűs.
Sub sloganul „Ars Libertas” vernisajul va fi completat de miniaturi muzicale din repertoriul internațional interpretate de prof. Lengel Marius (vioară) și prof. Grigorian Smaranda (pian).
Implicați în organizare, sponsorizare & promovare: Arnold Hegedűs, TopMarket, Rolly Impex, Cultura Gratia Urbis, Paul’s Roti, Salut Sighet!, Radio România Sighet.
Salut, Sighet!
„Poemul de duminică” de azi nu este doar despre „Sighet – Orașul cu poeți”, este despre importanța păcii, a educației, a culturii și despre frumoasa noastră Limbă Română.
În urmă cu doar câteva săptămâni (s-a întâmplat de Ziua Internațională a Poeziei – 21 martie) cele două Cluburi Rotary din Sighet au organizat prima ediție a „Concursului de (re)cunoaștere – recitare din lirica sigheteană: Sighetul – Orașul cu poeți”, destinat elevilor de liceu. S-au înscris în concurs și au recitat/ discutat lirica autorilor sigheteni numeroși elevi. Din Ucraina s-au înscris două tinere, Moiș Vanessa – clasa a X-a și Kikinejdi Melissa – clasa a XI-a, îndrumate de profesoara de limba română (și poetă) Ana Șiman, de la Liceul V. Marina din comuna Apșa de Mijloc (Transcarpatia). Din păcate – din motive obiective – cele două eleve n-au putut trece frontiera spre Sighet în ziua concursului și juriul le-a ascultat/ văzut online, recitând poeme de Gheorghe Mihai Bârlea și Doina Rândunica Anton.
Vanessa și Melissa au obținut locul II respectiv III, au „confirmat” că iubesc Poezia și – mai ales – că au o vibrație specială pentru frumusețea și dulcele grai românesc.
Câteva zile mai târziu, Vanessa și Melissa au reușit totuși să ajungă la Sighet și să participe la lansarea unui volum recent publicat, semnat de Gheorghe Mihai Bârlea; le-am ascultat live, recitând poemele alese pentru concurs, ne-au emoționat și le-am aplaudat sincer pentru talentul și dedicarea lor. Cele două eleve scriu și poezie și – poate – într-o zi le vom asculta/ publica și creațiile lor.
Montajul video pe care-l puteți viziona în continuare este „segmentul” prezentării online din concursul din 21 martie, la care cele două tinere au participat și… au câștigat (împreună cu profesoara lor) respectul nostru. Tisa este râul care nu doar desparte două țări, este râul-punte care ne și unește pe undele Poeziei.
Foto & text: Ion Mariș
Luni, 31 martie a.c., Consiliul Local al municipiului Sighetu Marmației a votat noua propunere de stemă a localității, alegând una din cele 6 variante disponibile (fig. 1).
Mai concret, la propunerea domnului Gheorghe Todincă, fost director al Muzeului Maramureșean, consilierii locali au ales varianta 2 (fig. 2) cu 10 voturi, în care apar doar un bovideu (însă în semiprofil, nu frontal) și cele trei râuri, fără niciun fel de element preluat de pe stema veche (cruce, stea sau crin), ca și cum, chiar acum, când ne pregătim de sărbătoarea de anul viitor, a celor 700 de ani de la prima atestare a venerabilului oraș, dorim să ne rupem complet de trecutul său atât de bogat, transformându-ne într-un fel de sat nou-nouț, lipsit de orice istorie și istoric.
Astfel, a fost respinsă varianta 6 (fig. 3), care a întrunit doar 8 voturi, adică stema istorică, folosită vreme de 350 de ani și susținută de către Comisia de propunere a stemei municipiului, Comisie alcătuită din domnii: conf. univ. dr. Marin Ilieș (directorul Extensiei Sighet al UBB), Alin Pralea (șeful secției de istorie a Muzeului Maramureșean), istoricii locali Ioan Ardelean-Pruncu, Orosz Krisztofer Levente, Teofil Ivanciuc și Marius Voinaghi, respectiv Petru Rednic, din partea Primăriei.
Opinia publică trebuie însă să știe că varianta votată – nr. 2 – conține bovideul (doar ceva mai „tuns”) utilizat prima dată pe stema orașului abia în perioada 1940-1944, adică exact sub ocupația horthyistă și nu înainte, același bovideu apărând pe toate celelalte variante (inclusiv pe cea neaprobată, dar utilizată în prezent – aflată la poziția 5), cu o excepție – nr. 6!
Iată dovada (fig. 4 și 5), în cartea de propagandă horthyistă „Erdélyünk és honvédségünk”, realizată de vitéz Béri László și vitéz Rózsás József (Budapest, 1941).
Sigur, credem că a fost complet lipsit de intenție și că nu s-a știut despre această jenantă legătură la momentul votului (precum nici noi înșine n-am știut), însă apreciem că acest context nefericit este mult prea inadecvat pentru a putea fi trecut cu vederea.
În privința discursului domnului Gheorghe Todincă, care i-a convins pe domnii și doamnele consilieri să nu voteze varianta nr. 6, deoarece aceasta ar conține A. crinul angevin (presupus unguresc!) și B. steaua cu 6 colțuri (evreiască!), răspundem punctual:
A. Ambele simboluri au stat pe stema orașului între anii 1576-1918 ( 6), dar au făcut parte și din prima propunere de stemă a Sighetului românesc, imediat de după Marea Unire (fig. 7).
Sighetul și-a pus pe stemă crinul regal ca semn de aducere-aminte pentru că a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) și capitală a Maramureșului sub regii de Anjou, regi de origine franceză (nu maghiară, familia conducând și Franța, Anglia, Croația, Polonia sau părți din Italia!).
Mai mult, crinul a fost utilizat de voievozii Maramureșului iar mai apoi a stat pe stema Moldovei pe toată perioada cât aceasta a fost independentă, începând cu descălecătorii maramureșeni, până la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, dar și mai încoace, la Alexandru Lăpușneanu și la Petru Șchiopul, fiind, deci, și simbol voievodal românesc!
Ce să spui mai mult, cât timp crinul se găsește azi pe însăși Stema Casei Regale aRomâniei (fig 8)?!
Apoi, prin crin putem fi ,,înfrățiți” diplomatic, simbolic, cu numeroase orașe și regiuni din 21 de țări europene (precum orașele Paris sau Florența), dar și din 3 țări din Lumea Nouă (printre care și Montreal).
Pentru creștini, hexagrama reprezintă simbolul Creației. Aceasta apare periodic pe stema Moldovei (fig. 9), începând cu anul 1392, și până în 1855, la fel cum e prezentă pe tot parcursul mileniului II în numeroase biserici catolice occidentale.
Cu cât o stemă are vârsta și continuitatea mai ridicate, cu atât spune mai multe și este mai respectabilă, precum un tablou sau o biserică veche! Ea concentrează patina trecutului, patrimoniul, tradițiile locale, reprezintă sângele albastru al istoriei. În continuare, noi pledăm pentru reînvierea heraldicii multiseculare, ca o dovadă de continuitate și de împăcare – lipsită de frustrări – cu istoria, pentru a intra și noi în grupul acelor orașe care își respectă și acceptă trecutul, păstrându-și stema medievală: Sibiu, Brașov, Mediaș etc.
https://www.salutsighet.ro/cat-de-istoric-este-maramuresul-istoric-heraldica-autor-prof-marius-voinaghi/, https://www.salutsighet.ro/stema-sighetului-nostru-drag-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/, https://www.salutsighet.ro/iarasi-despre-stema-sighetului-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/, https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-sighetul-nevoie-de-stema-autor-teofil-ivanciuc/ și https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-catre-primaria-municipiului-sighetu-marmatiei/?fbclid=IwY2xjawJa-LtleHRuA2FlbQIxMQABHRpvoVZNWGIxqsJp_7z7BcB2UTlQlo7bFKlAhfl_vu_BOwk2Gzcpzj1xKQ_aem_9J4iQsJEZwFywewpQPtiUg
Teofil Ivanciuc & Marius Voinaghi
Imagini:
L-am cunoscut pe omul István – Ștefan Hegedűs în urmă cu aproape 20 de ani, când am devenit profesoara şi diriginta fiului său. Pe artist, pe de altă parte, cred că l-am ştiut dintotdeauna – desigur, acel totdeauna al nostru, al trecătorilor vremelnici prin lume, care se raportează la timpul omenesc limitat.
Artistul mărturiseşte că pictează de 50 de ani, ori… eu atâţia am cu totul! Înţelegeţi, deci, cum am ajuns să folosesc formula dintotdeauna!
Ceea ce frapează din prima clipă la cel pe care prietenii şi familia îl numesc, cu afecţiune, Pityu este aura! Un soi de blândeţe senină care radiază concentric în jurul său, superioritatea marcată de modestie a celui care deţine o cunoaştere a firii inaccesibilă muritorului de rând.
Drumurile noastre s-au tot intersectat, în timp, şi iată că acum a venit vremea să-i pun acele întrebări care stăteau acolo, atârnate precum poamele pârguite sub soarele unui octombrie leneş, aşteptându-şi rândul la cules.
Andreea Biro (A.B.): Mărturiseai într-o scurtă expunere biografică – pe care simt că ar trebui, poate, să o extindem într-o lucrare mai amplă! – că, la 13 ani, profesorul şi pictorul András Csaba, care în aceste zile a trecut la cele sfinte, lăsând un gol imens în inimile tuturor celor cărora le-a pus cărbunele, ori pensula în mână, te-a aşezat, pentru prima dată, dinaintea şevaletului. Ai bănuit măcar, atunci, că relaţia cu arta va fi atât de lungă şi prodigioasă?
István – Ștefan Hegedűs (I.H.): Nu am bănuit. Cred că am ştiut. Sunt lucruri în viaţă pe care nu le poţi evita, ele te reprezintă, sunt parte din tine. Un râu va curge mereu, neîntrerupt, atâta timp cât izvorul său nu a secat; nu se întreabă dacă asta e treaba sau menirea lui. Cred că aşa a fost şi în relaţia mea cu pictura.
A.B: Mentorul tău declarat a fost Dr. Kővesdi Páll, cu care ai interacţionat începând cu vârsta de 15 ani. Cum v-aţi cunoscut şi care a fost modul în care ţi-a influenţat parcursul artistic?
I.H: Soţia domnului Dr. Kővesdi Páll era vară dulce cu bunica mea, Medvecz Teréz, era avocat şi mare iubitor de artă. L-am cunoscut în 1966, când a venit la noi cu maşina sa Volkswagen „buburuză”; nu aveau copii, astfel că la fiecare doi ani îmi petreceam vara la ei, pe strada Izabélla, 8 din Budapesta, sau la casa de vacanţă de la Dunakeszi.
Văzând ce grafice făceam de mic, dar şi acuarelă – portretul bunicii, natură statică cu poţelan, vase de flori, bibelouri de prin casă – m-a încurajat să continui să pictez.
A.B: Ce te-a determinat să revii acasă, în Sighetul natal, după terminarea liceului la Baia Mare?
I.H: Am absolvit Liceul Metalurgic de la Baia Mare, continuând să pictez şi de-a lungul acelor ani. În 1978 am fost înrolat în armată (la grăniceri, la Sighet). Consider că a fost o pierdere de timp, fără haznă! Apoi a urmat Facultatea Politehnică din Timişoara. Nu mi-a plăcut însă să învăţ forţat ceva ce nu mă interesa; de mic mi-a plăcut libertatea. Aşa că m-am întors acasă şi m-am angajat la serviciul Aprovizionare din cadrul CIL (Combinatul pentru Industrializarea Lemnului). Am lucrat 33 de ani – CPL, SIGMOB, SIGSTRAT – dar niciodată nu am renunţat la pictură!
A.B: Mi-aduc aminte foarte clar momentul în care am luat contact cu inovaţia ta – pictura în ulei pe lemn. Resimt şi acum aceeaşi fascinaţie ca atunci pentru fiecare lucrare a ta realizată în acest mod inedit. Povesteşte-ne cum ai ajuns la asta!
I.H: Am primit, la un moment dat, de la prietenul meu, sculptorul Balázs Pista, un butoi din lemn de stejar, atacat de cari; voia să-l folosească drept lemn de foc, întrucât era deteriorat. Mi-a venit ideea să pictez pe doaga butoiului. Ştiţi vorba aia „îţi lipseşte o doagă”? Mie, cred că mai multe!
A.B: Participi de ani mulţi la tabăra anuală de pictură de la Vaja, Ungaria. Ce te animă să revii acolo în fiecare primăvară?
I.H: La Vaja merg neîntrerupt din 2007; dar am participat şi la taberele de la Deseşti sau Târgu Lăpuş. De ce revin mereu la Vaja? Cred că e vorba de atmosfera extreordinară din tabără şi de aprecierea arătată artei mele în mod constant.
A.B: Te invit să plonjăm în zona mai… tehnică a artei tale! Sursele tale de inspiraţie, după propriile declaraţii, sunt Şcoala Băimăreană desigur, precum şi nume sonore ca Van Gogh, Rembrandt, Dali, sau Picasso. Cu ce ai rezonat în cazul fiecăruia?
I.H: E greu de spus, de… defalcat în felul acesta. În artă lucrurile nu stau aşa! Sursele mele sunt cele, sau cei enunţaţi mai sus, dar inspiraţia profundă aş zice că o reprezintă peisajele maramureşene absolut fantastice, precum şi obiectele străbunicilor mei, care au marcat lucrările mele de natură statică. O istorioară uşor anecdotică, dacă mi-e permis (una, însă, care pentru mine reprezintă, înainte de orice, o amintire duioasă şi o exemplificare a modului în care sursele de inspitaţie ale unui artist apar din te miri ce!): în bucătăria străbunicii mele existau nişte ştergare brodate de mână, de mâna ei!, cu personaje şi mesaj. Unul din ele reprezenta o femeie aşteptându-şi acasă bărbatul… turmentat, iar mesajul spunea cam aşa „Oricum ai să vii acasă. Eu te aştept cu o mâncare caldă şi un pat călduţ” – de aici ideea de a picta pe ştergar brodat.
A.B: A existat vreun moment în care să cochetezi cu renunţarea la pictură? A fost vreodată atât de greu încât să-ţi spui „gata, ajunge!” ?
I.H: Greu? Greu a fost tot timpul! Îmi amintesc că lunar mă suna telefonic Pali bácsi, întrebându-mă dacă pictez, dacă îmi place, încurajându-mă să nu renunţ nicicând!
Totuşi, ţineţi cont că eu trebuia să bat ţara după aprovizionare (materiale, lacuri, grunduri, vopseluri, carburanţi) pentru munca a 3500 de oameni care lucrau în trei schimburi.
Uneori, duceam câte o pictură, ca să mai… îndulcesc lucrurile pe unde mergeam: toţi aveau impresia că le-am cumpărat dintr-o galerie de artă! Nimeni nu voia să creadă că le-am pictat eu!
Dar de renunţat, nu! Nu s-a pus problema!
A.B: Care a fost clipa de cea mai înaltă încărcătură emoţională din cariera ta de pictor? Dar ca om?
I.H: Nu a fost o clipă, e mai degrabă un parcurs, atât ca pictor, cât şi ca om: încărcătura emoţională plenară mă duce cu gândul la actul artistic săvârşit în bucătăria străbunicilor mei, unde îmi aveam atelierul. Casa aceea mică, plină de dragoste, de fericire, faptul de a picta obiecte care le-au aparţinut.
A.B: Eu ştiu ca Dumnezeu te-a hărăzit pictor. Dacă însă ar fi avut alt plan în ce te priveşte, care crezi că ar fi putut fi acela?
I.H: Nu cred că este treaba mea să fac scenarii cu privire la planurile Domnului! Eu doar sper să pictez până când voi fi atât de bătrân, încăt să-mi tremure mâinile!
A.B: O ultimă întrebare: care ar fi… ingredientul fără de care nu ai fi putut trăi 50 de ani de viaţă ca artist?
I.H: Perseverenţa. Vă spuneam mai devreme că mă suna lunar mentorul meu. El ştia că nu e uşor! Că artistul poate fi tentat să zică stop. Dar hotărârea de a nu renunţa şi iubirea familiei, legătura cu străbunii, au făcut diferenţa.
Arta, ca şi viaţa, ori timpul, nu poate fi zăgăzuită! Ea îşi are drumul său, din cotidian în eternitate, din efemerul vieţii în veşnicia frumosului. Îţi dorim să fii mereu inspirat, să cauţi unicitatea la fel de asiduu ca şi până acum, să ne bucuri, să ne provoci, să ne inviţi şi inciţi să căutăm adevărul şi atingerea divină în pânzele tale!
Personal, îţi mulţumesc pentru oportunitate, pentru prietenie şi pentru energia ta, care mă obligă să depăşesc bariere la fiecare colaborare!
Andreea Biro
Sighetu Marmaţiei,
aprilie, 2025
Marți, 08 aprilie 2025, ora 14:00, la Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor” din Sighet (str. Bogdan Vodă, nr. 1), va avea loc vernisajul expoziției „Tehnici tradiționale de țesere a covoarelor în România și Republica Moldova”.
Expoziția va fi deschisă în perioada 08 aprilie – 04 iunie 2025.
Organizatori: Muzeul Maramureșan & Primăria și Consiliul Local Sighetu Marmației.
Salut, Sighet!
Experimentul poate fi deconcertant. Prozele scurte ale lui Nicolae Rădoi (din volumul Pustnicul, Ed. Limes, 2025) sunt, unele, într-adevăr scurte sau chiar foarte scurte, făcute aparent pe același calapod. O poveste de viață prescurtată, întinsă pe nu mai mult de una – două pagini, cu tragicul ei strunit până la banalizare și narată cu un patetism reținut, cunoaște uneori un deznodământ pur mitologic, prin explicații de ordin imaterial, prin recursul la cauze scoase din arsenalul vrăjitoriei străvechi și din eresuri autohtone uitate. Legătura dintre cauză și efect în sens fizic este bine escamotată, încât explicația prin farmece și practici de magie neagră, plătite cu faustica vânzare a sufletului către diavol, se impune de la sine ca fiind singura plauzibilă.
De exemplu, absolvenți de facultate care pe vremea comunismului au nimerit prin hazardul pur al repartiției guvernamentale în locuri necunoscute până atunci, un mariaj încheiat la repezeală, în stil proletar, la doar câteva săptămâni după ce viitorii soți au făcut cunoștință, pentru ca apoi să apară comportamente ciudate. Bărbatul poartă timp de mai multe luni același pulover, ziua și noaptea, pe care nu îl dezbracă niciodată și nici nu lasă să îi fie spălat, iar când în sfârșit îi este dat la spălat, el își ia lumea în cap și dispare pur și simplu. Femeia descoperă ascuns sub preșul de la intrarea în apartament un ciudat fir de ață, înnodat cu două capete, parcă pus înadins, poate cineva a făcut ceva farmece, dă foc la ața malefică și apoi află că fostul ei soț a murit la scurt timp după aceea. La fel s-au petrecut lucrurile și cu o cămașă blestemată (în povestirea Cămașa arsă).
Altundeva, (în Cuptiorul), structura narativă este ceva mai complexă și sofisticată. O femeie tânără se îmbolnăvește brusc de o boală rară și misterioasă, în față căreia somitățile medicale nu pot face nimic, nu pot nici să o diagnosticheze și nici să o trateze. Până la urmă vindecarea vine tot cu ajutorul unei ghicitoare dezlegătoare de farmece, de la aceasta se află că femeia bolnavă era arsă în efigie într-un banal cuptor de copt pâine în cel mai barbar stil medieval, iar descoperirea și recuperarea efigiei duce la grabnica însănătoșire a bolnavei, dar și la moartea subită și violentă a vrăjitoarei răufăcătoare, care arde de vie în casa care i-a fost incendiată de duhul rău căruia i-a fost vândut sufletul.
O dragoste neîmplinită și mistuitoare îl poate ține pe un bărbat abstras din timp zeci de ani (Din Caucaz). La fel ca în basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, tânărul român prizonier de război, își părăsește pentru un timp iubirea vieții lui din Caucaz, nu mai poate răbda de dorul părinților și se întoarce să-și mai vadă o dată satul său natal din munții Transilvaniei. Vin apoi peste el și ai lui vicisitudinile istoriei, care îl țin locului decenii de-a rândul. După care, cu ajutorul unui solomonar bătrân care vorbea cu lupii din pădure, la fel ca și Luparul lui Vasile Voiculescu din În mijlocul lupilor, este transmutat în lup, potrivit cu mitul ubicuu european al lycantropului și, însoțit de doi lupi care au venit după el tocmai din Caucaz, după două săptămâni de alergare ajunge din nou la femeia iubită, la celălalt capăt al lumii cunoscute.
Meritul incontestabil al prozelor lui Nicolae Rădoi este acela că forează adânc în puțin cunoscutul substrat al mitologiilor arhaice românești și proto-românești, al unor eresuri bogate în înțelesuri, care scapă mentalității pozitiviste contemporane. Aici autorul nostru sapă, conștient sau nu, după arhetipuri ale inconștientului colectiv, în înțelesul pe care îl are conceptul la C. G. Jung. După acest filosof al culturii, arhetipurile sunt imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care influențează comportamentul indivizilor la modul inconștient, care sunt echivalentul eredității biologice din cultură, respectiv ceea ce numim noi ereditate culturală. Jung compară omul, sub raport psihologic, cu un copac care are trunchiul și frunzele afară, adică la lumina conștiinței, iar rădăcinile adânc înfipte în pământ, în inconștientul colectiv al poporului din care face parte.
Nicolae IUGA
Miercuri, 2 aprilie 2025, am participat la evenimentul de lansare oficială a proiectului „DRANICA.24 – Promovarea patrimoniului imaterial al prelucrării lemnului în Euroregiunea Carpatică. Un ghid tehnic pentru prelucrarea tradițională a lemnului”.
Am aflat câteva detalii tehnice care susțin relevanța acestui proiect pentru euro_regiunea noastră.
„Liderul proiectului este Camera de Comerț și Industrie Maramureș (România), iar parteneri sunt Muzeul Maramureșan – Sighetu Marmației (România), Universitatea din Miskolc (Ungaria) și Universitatea de Stat – Universitatea Națională Ujhorod (Ucraina). Bugetul proiectului cofinanțat prin PROGRAMUL DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ INTERREG VI-A NEXT UNGARIA-SLOVACIA-ROMÂNIA-UCRAINA este de 476.809,20 EUR (buget total: 529.788,00 EUR) și are o durată de 24 de luni.”
Ce este de fapt… DRANICA.24?
„DRANICA.24 reprezintă un pas important pentru păstrarea și revitalizarea artei prelucrării lemnului (o întreagă poveste care ne vorbește despre oameni și locuri) în Euroregiunea Carpatică, un teritoriu deosebit, renumit pentru arhitectura sa vernaculară de lemn și pentru măiestria meșteșugarilor locali. Acesta reunește România (Maramureș), Ungaria (Borsod-Abaúj-Zemplén) și Ucraina (Transcarpatia) într-un proiect care își propune să protejeze un patrimoniu cultural imaterial unic, să sprijine meșteșugarii locali și să creeze noi oportunități pentru turismul cultural. [Partenerii] s-au alăturat pentru a revitaliza tradițiile și tehnicile de prelucrare a lemnului și a pentru a construi un viitor sustenabil pentru acest meșteșug.” […]
„De la tâmplărie și dulgherie la sculptura în lemn, aceste tehnici vorbesc despre istoria și cultura unei regiuni. Însă, meșteșugarii sunt tot mai puțin, iar cunoștințele lor despre prelucrarea lemnului riscă să dispară. DRANICA.24 vine cu o soluție pentru a le proteja și a le transmite mai departe.”
Am reținut că…
„Proiectul DRANICA.24 are trei obiective specifice: 1. Cercetare și documentare: Descoperirea și salvarea metodelor tradiționale de prelucrare a lemnului din regiune, creând o resursă valoroasă de cunoștințe pentru viitoarele generații; 2. Transferul de cunoștințe: Crearea unui ghid tehnic și organizarea de evenimente și workshopuri interactive pentru a învăța și transmite meșteșugul mai departe; 3. Promovarea turismului cultural: Promovarea Euroregiunii Carpatice ca destinație turistică comună prin conectarea artizanilor/ meșteșugarilor locali cu persoanele dornice să învețe și să experimenteze tehnici de prelucrare a lemnului.”
Echipa de proiect (din cadrul Muzeului Maramureșan Sighet) a dorit să sublineze că „DRANICA.24 este o oportunitate de a aduce în prim-plan un meșteșug vechi, dar foarte valoros, cel de prelucrare a lemnului, de a conecta meșteșugarii locali cu turiștii din întreaga lume și de a crea o platformă pentru dezvoltarea turismului de nișă. Este un pas spre revitalizarea unui patrimoniu cultural imaterial care merită să fie păstrat și împărtășit.”
Proiectul a fost prezentat unei numeroase audiențe care a reacționat pozitiv, au fost și întrebari și sugestii din public și mai ales au fost intervențiile meșteșugarilor/ meșterilor invitați (Popovici Gheorghe – Vadu Izei, Stan Ioan Pătraș – Sarasău, Berinde Ioan – Budești) care au subliniat greutățile și incovenientele „supraviețuirii” lor.
Mult succes echipei de proiect și, sperăm, la finalul acestuia vom putea vedea atinse obiectivele asumate, o mai mare vizibilitate a meșteșugului de prelucrare a lemnului, amplificarea turismului cultural și – nu în ultimul rând! – apropierea tinerilor de tehnicile tradiționale de prelucrare a lemnului.
Ion Mariș
Sursele evreiești menționează localitatea sub numele de Birsanov sau Birsanif. Primii evrei s-au stabilit în comună venind din zona Ocna Șugatag. În anul 1729, în Bârsana trăia o familie de evrei cu trei copii. Șase ani mai târziu, erau deja menționate trei familii, dintre care unii membri se ocupau cu agricultura, iar alții cu producerea pălincii.
Cel mai mare număr de locuitori evrei a fost înregistrat în anul 1910, când 510 persoane s-au declarat de religie mozaică. La recensământul din 1941, numărul acestora scăzuse la 393. Toți evreii au declarat idiș ca limbă maternă.
Comunitatea evreiască din Bârsana a fost înființată la mijlocul secolului al XIX-lea, perioadă în care a fost construită și sinagoga. La acel moment, baia rituală și cimitirul existau deja.
Un val semnificativ de emigrare a avut loc în anii 1920, când majoritatea evreilor din Bârsana au ales să plece în Statele Unite ale Americii.
În 1944, aproape toți bărbații evrei din localitate au fost înrolați în detașamentele de muncă forțată ale armatei maghiare. La sfârșitul lunii aprilie a aceluiași an, administrația maghiară i-a forțat pe evrei să se mute în ghetoul din Berbești. Ulterior, aceștia au fost deportați din gara Sighetu Marmației către lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde majoritatea și-au pierdut viața, uciși de naziști.
După război, s-au întors puțini supraviețuitori, aproximativ 60 de persoane. Treptat, aceștia au emigrat. În anul 1992, în comuna Bârsana mai trăia un singur evreu, acesta fiind și ultimul haham din întreaga regiune.
Cotos Robert – president Asociatia Maramures Heritage
Baia Mare, Maramures county, Romania
Web: www.regiomm.ro
A trecut o săptămână… O săptămână de când s- a încheiat un capitol din istoria Sighetului… Domnul Petru Codrea, ultimul deținut politic cu domiciliul în orașul nostru, ultimul participant direct la rezistența anticomunistă, a plecat pe drumul veșniciei la venerabila vârstă de 94 de ani. De acum vom vorbi despre generația sa și mărturia ei luminoasă la timpul trecut sau dacă vom rosti „Prezent” vom privi spre Cer…
Pe lângă jertfa tinereții în apărarea valorilor creștine și naționale și realizările profesionale care i-au adus un respect practic unanim în orașul nostru (și în toate mediile unde era cunoscut, nu omitem pasiunea pentru pescuitul sportiv care i-a atras un meritat prestigiu, inclusiv premii internaționale) domnul Petru Codrea a dat în ultimele decenii o constantă și tenace mărturie pe frontul cultivării și conservării memoriei istorice recente, nu doar a experienței personale ci a întregului fluviu de jertfă al Maramureșului și al întregului neam românesc, pentru credință, libertate și demnitate. A făcut aceasta prin rugăciunea constantă pentru martirii și eroii noștri, prin interviurile acordate diverselor publicații dar mai ales prin prezența fizică personală în locurile sacre ale memoriei anticomuniste, începând cu Memorialul nostru din Sighet dar și în multe alte colțuri ale țării.
În ultimele două decenii, de când am avut onoarea și bucuria să îl însoțesc regulat, seniorul Petru Codrea a participat (și în unele cazuri a luat cuvântul) la peste 200 de comemorări sau conferințe închinate rezistenței naționale, începând cu cele anuale din orașul nostru (Comemorarea Iuliu Maniu – februarie, Pelerinajul Bisericii Greco -Catolice – mai, Ziua Deținutului Politic – mai /iunie, Întâlnirea „lotului Vișovan” – 29 august, Pelerinajul grupului de tineri de la Oradea – 29 august , etc) dar și numeroase deplasări la distanțe mai mari – practic nelipsit la comemorarea anuală de la Târgșor (lânga Ploiești ) în cinstea elevilor închiși de regimul comunist în închisoarea din localitate, dar ocazional și la Gherla, Aiud, Predeal, Constanța, la Congresele foștilor deținuți politici sau la înmormântarile și parastasele camarazilor de suferință (Sighet, Baia Mare, Satu Mare, Cluj, Vișeu de Sus, etc ), în biserici greco-catolice și ortodoxe, la sfințiri de cruci sau monumente închinate celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu și pentru neamul românesc (Sighet, Dragomirești, Ieud, Lăpușul Românesc, Baia Sprie, Cavnic, etc) și la alte evenimente ocazionale.
Dacă în anii ’90 domnul Codrea avea bucuria să-și reîntâlnească acolo mulți colegi de detenție din alte părți ale țării, cu timpul numărul s-a redus, comemorările nu mai aveau sute de participanți ci doar câteva zeci (cu tristețe trebuie recunoscut că fiii și nepoții deținuților politici sunt foarte rar prezenți la locurile de jertfă ale părinților), apoi au ajuns și mai mici… În ultimii ani, la anumite manifestări domnul Petru Codrea a ajuns să fie singurul senior prezent, colegii fiind deja trecuți la cele veșnice sau incapabili de deplasare. Și totuși domnul Codrea continua să vină… exprimând continuitatea între generații, dând prin prezența sa mărturia trecutului în fața prezentului și primind omagiul de recunoștință din partea celor mai tineri participanți. Prezența sa era întotdeauna un motiv de bucurie și speranță – unii prieteni mai tineri din București sau din alte părți venind apoi în vizită la Sighet în casa dânsului, în special la Crăciun când i se intonau colinzi din închisoare într-o atmosferă emoționantă.
Aceste deplasări prin țară ale domnului Petru Codrea, efectuate până după împlinirea vârstei de 90 de ani, nu au fost din spirit de aventură sau lipsă de ocupație… ci un gest de recunoștință către Dumnezeu pentru darul vieții și al sănătății și o datorie de rugăciune pentru cei deja plecați la Domnul. Pentru toate aceste eforturi deosebite, dragul nostru prieten senior, merită încă o dată respectul și admirația noastră. Îl putem numi un „străjer al memoriei”, care a stat demn în postul de pază până la încheierea misiunii… și noi ne facem datoria sfântă de a nu-l uita și de a-i duce mesajul mai departe, în comuniune cu cei câțiva supraviețuitori nonagenari care trăiesc (fizic) departe de Sighet dar vibrează la unison așa cum au făcut-o întreaga viață (Ioan Dunca, Nistor Man, Aurel Vlad, Ioan Pop Arvinte, Vasile Bizău), ca o flacără unică a unui foc sacru ce nu poate fi stins.
Preot prof. Marius Vișovan
Nici nu știu cu ce să încep, ce aș putea să spun în câteva rânduri. Poate faptul că prietenia noastră a început în anii ‘60 ai secolului trecut?! Poate faptul că la Casa de Cultură a Studenților clujeni cu toții eram prieteni buni? Însă tu ai excelat în tot ceea ce făceai, teatru, pantomimă, muzică. În acei ani grei dar lipsiți de multe din grijile de astăzi, noi, studenții casei de cultură, ne simțeam în largul nostru, legând prietenii de o viață întreagă.
Chiar și după un hiatus îndelungat, când tu ai rămas la Cluj devenind o personalitate la Radio Cluj și scriind proză și teatru de foarte bună calitate, eu am urmat o carieră didactică de limba și literatura engleză la Institutul de Învățământ Superior din Pitești iar apoi am părăsit România, pentru a-mi reîntregi familia în Israel. Și iată, soarta a făcut să ne regăsim, să ne reîntâlnim atât în România cât și în Israel. România pe care o simt și o consider țara mea tot atât de mult precum Israelul care a devenit țara mea adoptivă.
Anii aceștia ai reîntâlnirilor au devenit deosebit de frumoși și importanți, deși amândoi am adăugat povară multă pe umerii noștri. Am colaborat în domeniul literaturii române contemporane, am reușit să traducem, împreună cu noul mușchetar adoptat, profesorul universitar Moshe B. Itzhaki, nenumărate poezii din literatura română contemporană în ebraică, să le publicăm în volume frumoase aici în Israel, pentru a prezenta publicului israelian acest deosebit corolar de literatură poetică.
La toată această muncă sisifică împreună cu Moshe Itzhaki, tu, Radu, ți-ai adus un aport covârșitor. Fără tine, Radu, nu am fi reușit să legăm cele două țări și prin frumoasele poezii românești și israeliene. Fără tine, Radu, n-am fi reușit să traducem literatura israeliană în limba română, volume de poezii publicate la Galaxia Gutenberg și Școala Ardeleană. Îți mulțumim, Radu, că ne-ai adus înapoi la vatră iar pe Moshe, născut în Israel din părinți de origine română, l-ai învățat cum să se apropie de România și cum să iubească această țară și acest minunat popor.
Însă tu, Radu, ai descoperit Israelul singur, cu flerul tău de scriitor, de ziarist, de om care era capabil să vorbească cu oamenii și păsările din cer în aceeași măsură. Ai descoperit, ai făcut observații, ai scris despre țara și oamenii Israelului cu mult duh, adevăr și dragoste. Ba mai mult, ai descoperit-o și reîntâlnit-o pe prima ta dragoste adolescentină, colegă de școală la Reghin, Ilana (Ileana, care plecase cu părinții în Israel în anii ’60), ai văzut și admirat frumusețile Negevului nostru, ale naturii nemaipomenite din deșertul viu, plin de viață, și ai vizitat multe alte locuri care te-au impresionat nespus. Prin faptele tale și spiritul tău adevărat ai demonstrat din plin dragostea ta față de aceste locuri sfinte și moderne. Vom plânge mult pentru tine, dar te vom avea în sufletele noastre mereu.
Drum lin spre ceruri, drag prieten!
Paul Farkaș și Moshe B. Itzhaki
Israel
Sâmbătă, 29 martie 2025, la CD Retro Pub din Sighetu Marmației a avut loc concertul „Primul Sbor” al trupei Transsylvania Phoenix (Cristi Gram – lead guitar, Costin Adam – vocals, Flavius Hosu – drums, Vlady Săteanu – bass guitar și Lavinia Săteanu – violin).
Un scurt material video de la eveniment puteți urmări mai jos:
Video: dr. Sorin Markus
Profesorul, artistul András CSABA s-a născut într-o famile de meșteșugari, asociată „chiaburilor”, la 12 aprilie 1943, în Odorheiul Secuiesc, unde a absolvit școala generală și liceul (în limba maghiară).
Fiind foarte talentat și pasionat de desen dă admitere la Institutul „Ion Andreescu” din Cluj dar, deși obține nota 9,97 este declarat „reușit fără loc”. Este încorporat și după terminarea stagiului militar (la Brăila) se prezintă din nou la admitere la Cluj și intră cu media 10. A terminat Institutul „Ion Andreescu” din Cluj cu media maximă, fiind șef de promoție.
Optează la repartiție pentru… Sighetu Marmației, aici fiind dascal (profesor de desen la Școala Generală nr. 2, Liceul „Dragoș-Vodă” și Liceul Pedagogic – de unde s-a pensionat) timp de un sfert de secol A condus și Cercul de pictură de la Clubul copiilor (Casa pionierilor) din Sighet. A fost un profesor deosebit, completa orele de desen cu noțiuni importante și interesante de Istoria Artei.
La Institutul „Ion Andreescu” din Cluj i-a avut ca maeștri pe Miklósy Gábor și Mohi Alexandru iar la Academia de Artă „Nicolae Grigorescu” București, unde și-a desăvârșit ulterior studiile, a avut privilegiul de a-l avea maestru pe marele pictor Corneliu Baba, care l-a remarcat imediat. Tot aici i-a avut profesori pe Andrei Pleșu, Dinu C. Giurescu, Vasile Drăguș și Răzvan Teodorescu.
A avut 38 de expoziții personale (Sighet, Baia Mare, Odorheiu Secuiesc) și a participat la numeroase expoziții de grup, județene, naționale, în țară și în străinătate. A participat la tabere internaționale de pictură în România, Ungaria (Makó) și Ucraina (Teceu).
Fiica domnului profesor (Bokotey Gabriella) își amintește cu nostalgie că „tata își ducea șevaletul peste tot cu el, în toate excursiile și înclusiv când mergeam la bunica de la Cernavodă”.
Lucrările pictorului András Csaba se găsesc în colecții private și de stat din diverse țări (Austria, Germania, Ungaria, Marea Britanie, Franța, Israel, Finlanda, Canada, SUA, Argentina, Australia etc).
După ce a ieșit la pensie (anul 2000) și câțiva ani petrecuți la Sighet, pictorul s-a întors pe plaiurile natale (Odorheiu Secuiesc) în anul 2008.
La ultima expoziție de la Sighet, „Interferențe”, vernisată la 03 octombrie 2011, a expus 33 de lucrări (acuarelă, tempera, ulei) s-a bucurat de prezența prietenilor artistului, foștilor colegi, elevi și iubitori de artă.
Profesorul, pictorul András Csaba a încetat din viață sâmbătă, 29 martie 2025, la Odorheiu Secuiesc.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe familiei.
Salut, Sighet!