Actualitate Diaspora

Corespondență din centrul Tornadei (autor, Ileana Pisuc)

sursă foto: facebook
image_printPrinteaza

21 octombrie 2019, Dallas, Richardson 

Ileana Pisuc

Niciodată să nu spui niciodată! Adevărate vorbe, care parcă nu sunt atît de veridice decît atunci cînd sunt aplicate atît la figurat, cît mai ales la propriu.

Cu fiecare aterizare, aici pe pămînt american, intervine așa ca o rutină. Uniformitatea liniară cu care deja ochiul s-a acomodat, aceleași autostrăzi cu multe benzi, cu poduri suspendate, cu rîuri de mașini, clădiri din sticlă și oțel… Cum s-ar zice o monotonie bine pusă la punct.

Chiar cu o zi înainte de tornada de care am să vă relatez, constatam că nimic nu s-a schimbat față de anul trecut, totul duduie, nu-mi sare nimic wow în ochi mai ieșit din comun, ceva să spargă ordinea și disciplina asta care te agasează de la o vreme. Mă plîngeam iar de lipsa oamenilor din peisaj. Cu toate că locuim la casă, nu vezi un vecin cu alt vecin, toată ziulica cît e de lungă e un pustiu, spart doar din cînd în cînd de zgomotele utilajelor celor plătiți să tundă gazonul sau să întrețină piscinele. Îi urmăresc de după jaluzele cum umblă ca niște zombi cu niște pălării imense pe cap și cu niște măști pe față, cum își fac treaba mecanic. Cecul e imboldul care-i mînă în fiecare zi și-i așteaptă la sfîrșit de săptămînă sub preșul de la intrare.

O caldă duminică, cam prea caldă (zic eu), cer în general senin, nimic care să prevestească urgia ce avea să se abată peste noi în aceea seară. Doar niște nori răzleți apăruți, desprinși de nicăierea, dădeau tîrcoale (cam prea jos), saturînd atmosfera cam 90% cu umiditate. Pe aici e ceva normal, eu plîngîndu-mă că n-am aer. Am stat pînă tîrziu pe terasă, retrăgîndu-ne într-un final fiecare în dormitorul lui.

Deodată niște fulgere orbitoare urmate de niște bubuituri au incendiat cerul.

În fracțiuni de secundă, evenimentele s-au succedat, nedîndu-ne timp să ne dumirim ce se întîmplă afară. Pe toate telefoanele din casă au intrat mesaje de alertă de tornadă iminentă cu epicentrul în Richardson, unde locuim.

Cutremurul din 77 pe la noi nu s-a simțit, dar eu cred că toate urgiile încep cu un urlet lugubru, venit parcă din tenebrele Pămîntului. Așa a fost și aici. Simțeai că ești luat pe sus cu casă cu tot, că n-ai nici un control. Ne-am refugiat în singurul loc cît mai sigur, pe holul dintre dormitoare fără geamuri. Primul instinct a fost să cad în genunchi, cu fața la perete și să-l împing către exterior alături de ceilalți ai casei și să-mi zic toate rugăciunile cunoscute, ba cîte unele chiar inventate pe loc! Se lua curentul non stop. Dar mugetul, mugetul acela sinistru nu-l voi uita în veci!

Preț de vreo 30 de minute am fost la mila Domnului. Auzeam bufnituri pe acoperiș, crengi ce se zdrobeau de casă, haos total. Ne uitam unii la alții nepunticioși, neștiind dacă în următoarele secunde ne vom mai vedea.

Cînd acel muget s-a mai estompat, am îndrăznit să deschidem ușa și la fel ca noi o făceau și ceilalți vecini.

Dacă pînă atunci mă plîngeam că nu prea văd oameni, acum i-am văzut pe toți odată, întrebîndu-se unii pe alții dacă sunt ok și încercînd pe întuneric să evalueze pagubele. N-am prea dormit în aceea noapte. La fiecare rafală de vînt mai puternică, eram în stare de urgență.

A urmat apoi o ploaie anormală, grea, asemeni vîntului. Acoperișurile fiind distruse, ploaia înmoaie pereții de carton, trebuind practic, refacerea casei de la temelie.

A doua zi cerul era brăzdat de elicoptere care survolau necontenit pe deasupra Sinistrului, ce s-a abătut asupra Dallasului. Ca printr-un miracol, strada noastră a scăpat cu pagube minore, constînd din crengi rupte din copacii de pe lînga case.

Toate televiziunile relatau și arătau adevărata catastrofă la adevăratele ei dimensiuni. Se estimează pagube de peste 2 miliarde de dolari.

N-am putut relata mai repede, deoarece străzile erau închise din cauza copacilor rupți, a acoperișurilor smulse și aruncate pe mașini.Am vrut să văd eu cu ochii mei dezastrul. Este o vorbă: ceea ce urechea aude, gura să vorbească! Eu vin cu completarea: ceea ce ochii văd, mîna să scrie! Echipe de constatări de la asigurări aleargă non-stop la cei în nevoie și stabilesc daunele. Ce mă nedumerește pe mine este calmul oamenilor, încrederea că totul va fi ok.

N-am văzut disperare, proteste, fiecare știe ce are de făcut și se bucură unii de alții că au rămas în viață. Nu s-a raportat niciun deces.

Acum parcă și eu mi-am intrat în „starea mea de comfort”. Nu mai e așa mare contrastul între ceea ce am lăsat și ceea ce e aici.

Monotonia de fiecare zi a fost spartă. Era prea perfectă! Mai văd și eu cîte o hîrtie zburînd, niște garduri sparte, crengi aruncate valvîrtej.

E atîta de lucru, încît echipele de curățenie nu mai fac față. Dacă pînă mai ieri mexicanii își făceau publicitate agățînd oferte pe clanțele ușilor, acum trebuie să te programezi.

Exact ca în păduri, unde ciocănitoarea este denumită „doctorul pădurilor” sau hiena care curăță pădurea de hoituri, așa și aici, mexicanii duc greul în ceea ce privește partea de curățenie a orașului.

Eu v-am relatat de pe poziția celui ce vede pe o porțiune mai limitată, dar proporțiile dezastrului sunt greu de vizionat și pe canalele de știri.

Acuma eu în încheiere, am totuși o bănuială. Oare nu cumva din cauza demarajului prea mare cu care am venit eu în SUA să fi „scurnuit” oarece curenți care mai apoi s-au transformat în tornadă? (Sper să nu-și fi dat seama americanii!)

Ileana PISUC

a transmis din centrul tornadei, din Dallas, Richardson

 

PS: Ni se lasă în fața ușilor cărți de vizită de la psihologi, la care se poate apela dacă ai rămas cu ceva sechele de pe urma tornadei.

Eu am rămas cu una: repet întruna că vreau acasă, eu altă tornadă n-aș mai suporta!

Nu pot să nu fac o constatare amară: am fugit de iarna ce se anunță cea mai grea din ultimii ani și de crivățul nostru sănătos și am venit la tornada americană. Ironia sorții!

 

 

 

 

 

 

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Imi place mult articolul scris de doamna Ileana Pisuc, din Maramures banuiesc, despre America, despre Tornade, daca se poate spune ceva placut, despre raul ce-l produc aceste tornade.
    Imi exprim cateva ganduri, fara a le considera neaparat un comentariu, alaturi de acest frumos articol. Eu cu sotia venim in America de 12 ani; in prima perioada, cu viza de sedere de cel mult 6 luni, intr-o calatorie si dupa aceea ca rezidenti, cu drepturile si obligatiile cunoscute. O situatie avantajoasa in multe privinte, mai ales in cele privind asigurarile sociale, asistenta medicala deosebita. Am avut in ultima vreme o pancreatita, de care nu stiu daca treceam, fiind in tara; poate n-o faceam acolo !
    Locatia este Statul Minnesota, cu miile lui de lacuri, mai mici si f. mari. Suntem la fiica noastra, Ana-Rodica, cu cetatenie americana si cu nepotelul nostru Samuel, elev in clasa a VI-a. Ea ne ingrijeste f. bine, fiind in varsta (eu peste 88 de ani si respectiv peste 77 de ani, sotia). Am mers pana acuma in fiecare an in tara, nostalgia locurilor natale fiind mare, asa cum spuneati, dar de acuma calatoriile sunt f, grele.
    Am vazut de multe ori la televizor tornadele desfasurate pe aici, cu toata grozavia lor si despre acestea fiind vorba. Prin aceste locuri nu s-au produs tornade, dar au fost multe avertizari, prin toate mijloacele, despre ploi sau ninsori abundente, cu restrictii scolare sau de serviciu. Totusi, de departe privind acel vartej conic, cu varful in jos, cu forta lui extraordinara, cu care ridica in sus masini si obiecte grele, aruncandu-le pe cine stie unde, te ingrozeste. Ce face un om, daca intra in captivitatea acestui „Smeu?”.
    Dar in prezent se mai produc si pe la noi tornade, mai modeste; poate asa e la inceput ! Dar se produc in mod continuu altfel de tornade pe acolo, atatea (!), parca specifice locului. Vorbeati de starea lucrurilor de pe aici, unde infrastructura in toate domeniile si toate celelelte merg ca ceasul; auzi peste tot numai tic-tac ! Ma gandesc doar la starea drumurilor de la noi, atat de contradictorie cu aglomeratia de pe sosele, cu calitate superioara a bolizilor si, de ce sa nu spunem, cu nesimtirea atat de grosier manifestata. Iti este teama sa iesi pe sosea, pur si sumplu. Era un obicei, acela de a pune o cruce, la margine de drum, acolo unde s-a produs un accident mortal, pe langa care trecand, iti faci semnul crucii. Cred ca acuma s-a abandonat acest obicei, prin forta lucrurilor, pentruca ar fi de-a lungul drumurilor numai cruci si ar trebui sa te inchini mereu, tinanad doar o mana pe volan; alt pericol ! Dar sa las acestea si sa-mi amintesc de vremile placute de pe la noi, poate de alta data, de cand eram copil, pentru ca am prins si din aceste si speram ca o sa mai vina !

    • Va mulțumesc din suflet domnule Barcan pentru aprecierile făcute, mai ales că acestea vin din partea unei persoane avizate ca dv.
      Sunt onorată că vă rupeți din timpul dv. prețios și vă aplecați asupra umilelor mele creații.
      Asemeni dv. și eu navetez de vreo 10 ani între România și America. De fiecare dată cînd vin îmi propun să nu mă mai întorc acasă, dar o forță nevăzută nu-mi dă pace și mă trezesc din nou în țara mea.
      Domnul profesor Mihai Dăncuș pe care desigur îl cunoașteți, în prefața unei cărți de-ale mele,spunea: ,,cuvîntul ,,țăran,, vine de la ,,țară,,, iar,, țară,, vine de la latinescul ,,terra,, care înseamnă și ,,țară,, dar și ,,pămînt,, și deci țăranii sunt oamenii Pămîntului dar și ai Țării.
      Sunt, cred, o țărancă pe cale de dispariție pe care America n-o dă pe spate. Doar că mă simt ruptă între două lumi diferite. Una în care mi-a rămas o parte din suflet și o a doua unde am o parte din familie. Am o vîrstă la care nu aș mai putea prinde rădăcini într-o țară străină. Dacă m-ar transplanta acum cineva, m-aș usca definitiv. (Am parafrazat-o puțin pe Ileana Vulpescu.)
      Am scos două cărți iar o a treia așteaptă acasă sub tipar, legate de viața țăranului în timpul ocupației străine, cealaltă tratează experiențele unei provinciale în America, cea de-a treia e cartea copilăriei mele.
      Dacă vă interesează pot să vă trimit primele două, deoarece am adus cu mine cîteva exemplare. M-ați onora cu acceptul și vi le-aș dărui cu cea mai mare plăcere.

      Cu aleasă considerație, Ileana Pisuc

  • Stimata Doamna Ileana Pisuc,
    In primul rand imi cer scuze pentru intarzierea cu care va raspund, pe aceeasi cale, la cele atat de frumos exprimate cu privire la pesoana mea, cu prea mare bogatie de insusiri. Ma bucura mult faptul ca v-au placut cele ce v-am scris, dar mi-am exprimat sinceritati, care se dubleaza si cu raspunsul ce mi l-ati dat si toate impreuna mi-au produs un placut confort.
    Distanta dintre Dallas si Minnesota nu este prea mare, mult mai mica decat spatiul ce-l strabatem spre tara, mereu cu acel du-te-vino, dar drumul este fara capete. Comentariile scrise se fac cu email-ul precizat, dar el ramane confiscat la redactie, deci noi nu avem nici telefonul, nici adresa de email, nici adresa de domicilu si ramane acest comentariu ca singura cale de corespondenta, deocamdata. Acestea nu se pot marca pe acest Site, pentru a se distribui pe continente, pentru ca au totusi un regim familial. Dar o sa gasim calea de a avea telefonul si emil-ul intr noi si o sa gasim si posibilitatea de a obtine cartile oferite, care pe mine ma onoreaza si le-as citi pe nerasuflate.
    Eu am scris un articol la revista Memoria, de peste 10 ani si am publicat o carte: „Adolescenta si Tinerete Frante”, in 2008, din care se pare ca mai am doar in tara un exemplar; am inregistrat-o insa. Am scos 3 editii, tiraj mic, dar s-au epuizat. Le-am distribuit gratuit, mai ales la colegii de suferinta, costul fiind sustinut din prejudiciile morale, nesemnificative, dintr-un proces castigat cu Statul Roman. Mai recent, am scris cateva articole pe site-ul „Salut,Sighet!”, cu bunavointa D-nei Prof. O. Brindusa. Doua articole sunt programate unul pe maine si al doilea saptamana viitoare. Deci o activitate cu scisul tardiva, modesta, fara lauri; profesia mea a fost ca profesor de matematica si ea ralizata tardiv.
    In momentele de apatie, in disconfortul ce l-ar da varsta inaintata, trec in zona amintirilor, placute sau mai putin placute si ma interiorizez, doar eu cu mine insumi, inchizand usa dupa mine, asa cum spuneati si D-voastra intr-un alt comentariu.
    Pana la noi comunicari, multa sanatate cu bucurii si numai ganduri bune.
    Cu deosebitv respect,
    Gh. barcan

  • Va multumesc mult pentru corectura; mi-a scapat. Mai sunt vre-o 4 litere agatate de cate un cuvant, sau in lipsa, nesemnificative si nu mult deranjante. Probabil varsta, care te tot sare peste ele.
    Cu multumiri, mult respect si pretuire,

    Gh Barcan

oferta-wise