Actualitate Cultură Diaspora

Dragostea de Mamă (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

Este un cuvânt magic, simbolic și real, mai viu ca orice alt cuvânt, care oricând s-ar pronunța, s-ar auzi, ar trebui să-ți scoți pălăria și să faci o plecăciune încărcată de respect pentru această ființă, care se cheamă Mama. În această lume largă, care parcă ar fi nesfârșită, poate și din cauza sfericității Pământului, care nu are capete, toată lumea lui, puțină sau multă, are la bază acest Izvor de viață, de existență umană, în care rolul esențial, după Creator, revine mamei. Așa este și percepută oricând, oriunde și de oricine, cu toate cele necesare dezvoltării și creșterii acelui micuț, din momentul când și-a început viața, până la cei „7 ani de acasă”, cu atâtea greutăți și primejdii și, mai apoi, cu alte trebuințe. După toate aceste gânduri exprimate, trec la Mama mea, Marișca. A trecut la cele veșnice, la 84 de ani, după o grea suferință, în grija și răsplata Domnului, pentru că a fost o ființă foarte bună și cu multă credință, în rugăciune. Pe ea o preocupa mai mult viitorul nostru, al copiilor, cu profundă implicare și dragoste, pentru toți și pentu tot. Eu, având viața mai învrăjbită, aici spiritul ei matern s-a manifestat mai mult, a fost mai mult solicitat și a răspuns prompt, cu o dăruire totală.

După întreruperea de un an, de la cursul primar, dacă nu intervenea mama, decisiv, atunci aș/„să fi rămas la coasă” (Bătrâni, O. Goga). Am urmat prima clasa de gimnaziu la Liceul din Năsăud, cu limba de predare română. Eram foarte mulțumit, dar în vacanța de primăvară am plecat acasă, cu anul încheiat, fiind pericol de bombardament al internatului, plin cu elevi, situat lângă gară. M-a luat imediat tata cu el, ca pogonici, la arătură. Foarte slăbit și prins de o ploaie rece, tot transpirat, am făcut o pleurezie gravă, mama găsindu-mă leșinat jos, cu securea lângă mine, unde tăiam lemne. Tata, ocupat cu arătura, încă, a lăsat-o pe mama să mă ducă la medic, la Vișeu, pe jos, peste dealul Botoaia, făcânad cei 8 km în 10-11 ore, cu dese opriri de rău. Cum m-a vazut, medicul Dan a spus că am pleurezie, plămânul drept fiind comprimat până sus. Am repetat rețeta de două ori în 6 săptămâni, stând la pat, sub atenta îngrijire a mamei și m-am vindecat; am avut noroc mare că nu a fost de natură bacilară.

În 1945, toamna, s-a pus din nou „stop” (!) școlii mai departe. Am fugit însă de acasă, prin ploaie și noroi, la căruța ce aștepta în drum, peste voia tatălui meu, luând cu mine doar o mică valijoară din carton, cât un diplomat, cu un schimb de lenjerie de corp, îmbrăcat cu uniforma veche și rărită din anul trecut. Tot ud și murdar, nu am avut loc în căruță, ce avea un coviltir peste ea, unde le-am dat doar „bagajul”, eu rămânând pe banchetă, în ploaia ce curgea pe mine și apoi jos, stând lângă „cocișul” care avea o pelerină peste el. Caii au pornit, mai mult la trap, iar eu, trist, în parcurgerea localităților, mă gândeam că fac o aventură ce nu se va încheia bine: cine mă va primi fără nimic la școală? Acasă, mama văzând realitatea, a început să-și manifeste, cu toată furia, spiritul ei matern, de apărare a copilului: te-a ajutat și ai terminat toată arătura, a defrișat, cu fratele lui, peste 20 de ha de fânaț, un copil de 13 ani și tu refuzi să-l sprijini să-și urmeze școala, care-i place așa de mult. Acuma a plecat, poate agățat de căruță, nepregătit, nemâncat, prin ploaie și puhoaie, peste ape cu poduri rupte. Poate se va îneca și atunci vei fi mulțumit. Tata se învârtea și el ca într-o cușcă; au căutat ceva bani, mama a pregătit niște haine și el a pornit după mine. Am plecat cu circa o oră înainte și caii mergeau mult la trap, iar tata a făcut un adevărat maraton să ne ajungă, la Crucea Șieului (25 km). Fără el, ne înecam cu toții, în râul Iza sau Mara.

Pentru întoarcerea la școală, din vacanța de primăvară, tata fiind tot potrivnic continuării școlii, ne-a lăsat să mergem la tren, la Vișeu de Mijloc, peste Botoaia, și apoi pe traseul de Cale Ferată, începută în 1940 și neterminată, însoțit tot de mama. Aveam un lămpaș de noapte, o simplă lumină în întunricul ei; am intrat în Bălți cu apă multă, pe întuneric deplin. Am prins trenul (Borșa-Sighet), care pleca devreme. Mama s-a întors spre casă după ce s-a făcut ziuă, tot pe jos, prin ape, udă toată. Am încheiat cu bine anul și clasa următoare am urmat-o la fără frecvență; nu se mai putea altfel. După promovarea și a acestei clase, am fost lăsat să continui liceul, cu greutăți, gospodăria mai întremându-se puțin. A venit însă greul foarte greu.

Securitatea a descins la noi acasă în miez de noapte, în data de 01.04.1949, căutând un fugar, un inginer, ce a fost tăinuit la noi pentru refuzul de a-și schimba cultul greco catolic și criticând Decretul politic; a fost trimis prin înșelăciune, dar noi nu-l puteam trăda. Nu l-au gasit, deși a fost sub ochii lor, pentru că inginerul și-a făcut un adăpost bine mascat, peste inteligența căutătorilor. Mama le-a spus că a fost pe la noi, dar a plecat mai demult și nu mai știe unde-i; despre tata a spus că e pe deal, la făcut lemne pentru foc, în realitate el fiind plecat cu căruța la Sighet, cu Ion și alți flăcăi, pentru încorporare. Dacă știau, îl prindeau pe drum, la întoarcere spre oraș. De dimineață bună, mama a plecat cu cursa la Sighet; sărmana credea că sunt arestat și voia să le spună că eu eram atunci la școală și nu sunt vinovat, nu știam, ca să mă scape. Dar eu, cu un început de pneumonie, venit de la biserică, eram gata să intru la prima oră, dar m-am răzgândit brusc și am plecat spre autogară, pentru a mă interesa de cursa pe Iza. A doua zi, sâmbătă, voiam să plec la Săliște pentru o vacanță de 10 zile, urmând să mă tratez acasă. Securitatea avea sediul lângă Liceu și, în ieșire, trei securiști erau gata să dea buzna peste mine. Din mers, m-am uitat după ei și am văzut că au intrat la Liceu; mă gândeam, peste cine va da „norocul”. Sosind la autogară, văd coborând grăbită din mașină tocmai pe mama; speriată, surprinsă că mă vede, mă ia repede deoparte și-mi spune: au venit securiștii la noi și au căutat peste tot; dar nu l-au găsit; au mers apoi la preotul Trif (cu dânsul Mihai avea dese întâlniri spirituale, și mi-a spus, după Revoluție, că a mai fost arestat în 15 martie și a fost lăsat liber, ca momeală). Bine că nu te-au arestat, îmi spune mama, strângându-mă în brațe. Ne-am depărtat spre periferia orașului, am luat ceva mancare și am urcat în tren dincolo de gara Cămara, pentru a nu fi prinși. Ei au intrat atunci în școală să mă aresteze pe mine, mai spectaculos și n-au vrut să mă scoale din somn! Oricare din cele 3 evenimente: minciuna cu tata, plecarea mea la autogară și venirea mamei la Sighet, nu se producea, cădea tot sistemul și se lăsa cu necazuri multe și, cred și cu tragedii; parcă le-a așezat cineva cu mâna pe toate, la locul lor. Ajunși în comună, ne-am strecurat pe prunduri, a sosit și tata și am intrat în casă, fiind 3 urmăriți. Am mai lărgit adăpostul, deși nu credeam că vin curând să caute: vânatul a fugit! Noi am ieșit curând pe deal pentru curățatul fânațelor, apoi coseam într-un loc și adunam pologul în altul, toată vara. Nu prea urcau securiștii pe dealuri de teama lui Pașca și a încă 2 partizani. Protejatul și tăinuitorul nostru nu mai pleca și năravul trădării la noi fiind exclus, ne-am lăsat în voia destinului. Am făcut un adăpost de rezervă într-un șopron din curte, plin cu paie, bine căptușit. Din iarnă am rămas toți în casă, dar ei nici nu bănuiau că puteam sta într-o casă în supraveghere, așa cum și noi ne-am gândit. Ne-au declarat chiaburi (!) și ne impuneau cote mari, ce nu se puteau realiza, urmând plata lor în bani, închisoarea (3-6 luni), sau înscrierea în CAP. Mama a vândut un loc și a plătit, pentru a nu fi închisă. Am avut o recoltă bună de grâu, 8-10 saci plini, atât de necesari și mama l-a întrebat pe șeful de la batoză, Tisian, cât iau cota? De la chiaburi luăm 50%, i-a răspuns mamei. Vai, așa de mult? Așa luăm de la voi, jumătate/jumătate: noi luăm grâul și voi paiele. La protestul mamei, bruta a aruncat-o jos și i-a spus: cărați repede gunoiul de aici, iar el cu argații lui aruncând toți sacii cu grâu pe stivă. A venit mama acasă cu mâna goală, plângând, cu gândurile ei și abia am potolit-o. Ceva mai târziu, spre toamnă, Tisian (Chiș Grigore) a făcut un TBC galopant și s-a stins repede; l-au îngopat aproape de casa lui, în cimitirul de pe coastă, de la marginea comunei, de unde era, cu toate.

Timpul destinului a trecut, pentru că fratele mai mic, Daniel, făcea 9 ani; tot am amânat școala pe motiv de sănătate, dar nu se mai putea, veneau în control și se descopera întreaga minciună. Cu el la școală și Mihai acasă, era în pericol. A telefonat Florica lui Nan, din Rona de Jos, care l-a și adus la Săliște. Mama a mers cu el, pe 16 octombrie 1951 (după 3 ani, o lună și o săptămână de tăinuire și protejare la noi), pe Dealul Bocicoel, de unde a fost preluat de Nan și l-a dus acasă la părintți lui, pe drumuri și cărări de el știute. Acolo probabil a mai stat, cu același fel de adăpost, de unde a fost arestat, ori s-a predat și a executat 2-3 ani de închisoare; dar a scăpat de Pitești. Noi am astupat groapa din casă de sub lădoi și am lăsat spre omologare adăpostul de rezervă din șopron, iar în 17 octombrie, de cu noapte, am plecat cu mama la Vișeu. Eu și tata am rămas în biserica romano-caoilică din centru, iar mama s-a dus la Pop Vasile, primul președinte rațional, din Săliște și, conjunctural, în relații de prietenie cu familia noastră, să ne predea el la Securitate. Ne-a fost un avocat foarte bun, cuvântul lui având greutate. Tata a fost eliberat, cu condiția să se încrie în CAP, în plină campanie de constituire, iar mie mi s-a propus eliberarea condiționată: să-i ajut să-l prindă pe Pașca. Refuzat! Ai să-ți petreci viața prin pușcării!, mi-a răpuns ofițerul. M-am eliberat după 29 de luni, în detenție ajungând la 37 kg și cu grave afecțiuni pulmonare (TBC). Salvarea a fost legătura luată cu familia, în al 2-lea an, prin cele 3-4 pachete trimise, lunar, cu medicamente, streptomicină ș.a. și 5 kg de alimente permise. Foarte interesantă este atitudinea mamei, puțin înainte de a mă elibera. I-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i un costum lui Ghiță, pentru că azi-mâine vine acasă. Lasă, mamă, îi cumpăr imediat, numai să vină. Fă ce-ți spun, acuma! Mi l-a luat și în două-trei zile eu le intru pe ușă! O comuniune între copil și mama lui, doar de Domnul facilitate, cu predicție. Viselor ei nu li te puteai împotrivi.

Nu numai continuarea școlii a depins de mama, dar, în mai multe situații, viața însăși a depins de ea.

M-am eliberat, am încheiat școlile întrerupte, facultăți, exmatriculări și, după mult timp așezat la catedră. La o vârstă târzie (37 de ani), m-am căsătorit cu o colegă de an, de la Facultate, Măriuca Tăut, care s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, pe care i-am crescut cu cinste și toată dragostea, cu o înaltă pregătire pentru viață, ei fiind acum oameni apreciați la serviciu și în societate, cu rezultate deosebite, băiatul, în Anglia, fiica în USA.

Încă un lucru important vreau să-l subliniez: în casă la părinții noștri, nu erau în vocabular cuvintele mamă-soacră și tată -socru, ci doar mama și tata. Relația între mama mea și Măriuca era cu totul specială: o iubea foarte mult și reciproc. Dacă vreodată aveam o discuție cu mici contradicții, de orice fel, mama intervenea brusc, chiar dacă aveam dreptate, spunându-mi: taci din gura și fă tu dacă nu-ți place; ea merge la școală ca și tine, dar face și mâncare, spală și calcă și câte toate. Îi spunea numai Măriuca, dragă Măriuca, sau Măriuca dragă, niciodată altfel. Uneori și provocam acestea și-mi plăcea desfășurarea lor. În fapt, ea se gândea și la mine, că Măriuca a decis să-mi mai aline greutățile îndurate, în prezența atâtor incertitudini. Ele au desființat simbolistică rea fixată, dintre noră și soacră. De cealaltă parte, mă bucuram și eu, la fel, de un tratament respectuos. Pentru mine, locul mamei de la Săliște îl lua tata de acolo, cu rezerva cuvenită. Iarna, bolnavi sau bătrâni, au stat aproape numai la noi.

Puțin înainte de a trece la cele veșnice, în răsplata Domnului, mama ne-a mai prevestit: ascultați ce vă spun, că acest regim necredincios și rău, se va desființa curând, nu-l poate îndura Dumnezeu. O mamă deosebită, Domnul să o învrednicească cu darurile Sale!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 15.11.2020

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Mama,ființa cea mai draga de pe pamant,dadatoare de viata,primul educator,femeia care ne-a hrănit pentru prima dată,dandu-ne laptele vieții din trupul obosit de dupa zămislirea de fiinte, copii dragi ce toată viața îi vor purta respect!Începutul de viata ,copilăria,adolescența,tinerețea domnului profesor,Gheorghe Bărcan, îi sunt marcate de chipul,blandetea,ajutorul si vointa mamei sale care a dorit sa-si vada fiul școlit!
    Biografia domnului profesor,explicată pe îndelete,cu exemple din viata,peripeții si pericole,cu boala si teama de securitate,cu itinerariul școlilor urmate,cu greutățile întâmpinate din lipsa de suport material si financiar, fac ca scrierea sa fie citită cu atenție si deamanuntul si chiar unele pasaje recitite,pentru a cunoaște cu exactitate viata grea a copilului de la tara,cu tragere spre învățătură,având un ideal,acela de a ajunge ceva in viata!Cu toate oprelistile inserate si aparute in copilăria si tinerețea acestui copil,caracteru-i puternic,vointa de fier îl ajută ca într-un final sa devina ceea ce si-a dorit cu atâta ardoare!Este un exemplu de copil educat în ascultare de Dumnezeu,de respect față de părinți și în primul rând fata de mama sa,pe care o venereaza si este conștient că fara intervenția dumneaei, nu ar fi răzbit printre obstacolele aparute si nu si-ar fi realizat idealul!
    O scriere biografică,cu multe amănunte,inserata pe alocuri cu exprimări morosenesti,pare la prima vedere lunga,se lasa usor citită,deoarece este captivantă și prezintă realitatea vieții domnului profesor,cat si a vremurilor grele din timpul si de dupa cel de-al doilea război mondial!Nu am decat cuvinte de laudă pentru profesorul de matematică,Gheorghe Bărcan, căruia îi doresc multa sanatate si spor la scris!Felicitări!

  • Multe multumiri pentru frumoasele si nobilele ganduri despre mama, asa cum este si le merita mama, in trainicia si vietuirea ei, pentru fiecare, pentru lume.

    Cu calde si afective sentimente prietenesti,

    Gh. Barcan

oferta-wise