Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.
1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.
Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.
La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!
2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.
3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.
4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.
5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !
6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.
7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.
Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.
prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021
foto: Marin Slujeru
Buna comparatie a vieții cu un „drum”! Drumul ales de prietenul meu virtual, profesorul pensionar Gheorghe Bărcan, întotdeauna a fost cel mai bun! Nu a stat niciodată pe gânduri, a pășit mereu înainte, cu fruntea sus de învingător dar cu multe suferințe acumulate de-a lungul atâtor „Rascruci” ale vieții aparute in drumul pe care instinctul nativ pozitiv îl indemna sa-l aleaga! Viata, drumul ei printre obstacolele anilor, începând din fragedă pruncie pana la anii vârstei a treia, nu i-au fost lipsiti de nedreptăți si necazuri, de asuprire psihică si fizică, de pericole de viata si moarte, întotdeauna depasite, datorita educației și antrenamentului la care s-a supus prin liber consimtamant, calindu-si corpul si mintea, facandu-l apt si rezistent, în fața tuturor oprelistilor întâlnite la Rascruci de drumuri, atunci când trebuia sa ia o hotărâre spre a-și alege țelul si viitorul sau! Avand mare credinta in Dumnezeu si-n dragostea părintească, în familie si in puterea personală „drumul suferintei” rareori a mai fost si presărat cu bucurii, ce le merita din plin! Puterea caracterului, vointa fizică și psihică, îmbinate cu o educație aleasă atat din familie cat si din scoli, facultăți, i-au îndrumat pașii pe „Drumul ce-l bun” aratandu-i ce cale trebuie să urmeze atunci cand se afla in cumpănă, la o răscruce a drumului vieții sale, punandu-l de multe ori sa aleaga suferință in dauna binelui sau! Doar un caracter nobil putea sa faca asemenea alegeri, un caracter otelit in batalia cu viata, bunul Dumnezeu l-a ajutat, a avut si are încă grija sa meargă înainte pe drumul drept al omeniei, al curățeniei sufletesti, al verticalitatii si darzeniei de a învinge rascrucile vieții și de a lua cele mai bune hotărâri! Cred ca aceste însușiri m-au atras la dansul, m-au condus spre admiratia personalității sale, care poate fi cu ușurință de luat ca exemplu in viata si de… urmat!
Un simplu „prunc” de la tara, educat prin munca si învățătură, prin cinste si credinta, întotdeauna s-a aflat deasupra suferintei, indurand-o,pentru a razbi in viata! Drumurile nu i-au fost usoare, mai ales cand vremurile erau bântuie de „blestemul rosu”, de cizma bolsevicului si a securistului, de frica ca poate fi descoperit si astfel sa-si încheie „Drumul”! L-a ales si întotdeauna a reușit sa-l străbată, cum am m-ai spus, cu fruntea sus, pentru care merită toată stima si respectul nostru! Un om reușește printre „rascrucile” vieții numai atunci cand este capabil să discearnă binele de rau, își iubeste „aproapele”, este in stare sa aleaga suferinta personală pentru a asigura in schimb, viata altora! Domnul profesor Gheorghe Bărcan a fost si este unul dintre acești OAMENI, a reușit in viata, pentru ca si-a dorit asta, a reușit nu oricum, a reușit prin multe suferințe, ce puteau sa fie curmate daca ar fi vrut, dar atunci ar fi suferit alții si nu a dorit asta!
Respect si admirație din partea mea, sanatate si viata lunga, fara suferințe, sa auzim numai de bine! Va saluta cu mare admirație un prieten virtual, mai tanar si fost elev al aceluiași liceu „Dragos Vodă!
Multumesc mult, draga prietene Ovidiu, pentru frumoasele ganduri exprimate cu privire la articol, dar, mai ales, pentru intelegerea trairilor acestora, asa cum viata le-a oranduit si impus si de care nu m-am lasat invins, doborat. Sunt extrem de multumit ca imi intelegi si cele doar gandite, aflate in spatele cuvintelor, a frazelor scise. Cum s-ar spune, suntem pe aceeasi lungime de unda. Pa la noi comunicari, din pacate numai scrise,
Te imbratisez cu mult drag si prietenie, Gh. Barcan
Dumnezeu sa va lumineze viata si drumurile in continuare, domnule profesor !
Azi l-am comemorat la Memorial pe Iuliu Maniu, impreuna cu vreo 30 persoane ( nu s-a dorit o prezenta mai mare datorita restrictiilor ), apoi un parastas la Ciarda.
Mult respect si multe multumiri, Parinte, Prof. M. Visovan, pentru urarile facute. Va dorim de asemenea multa sanatate, cu bucurii si impliniri, pentru intreaga familie si pentru toti cei dragi, in aceste vremuri grele, care ne indeamna la multa grija si trebuie sa ramanem mereu in rugaciune catre Domnul, in speranta. Doamne ajuta.
Pe martirul si eroul, Iuliu Maniu, Domnul sa-l odihneasca si raplateasca in Imparatia Sa Cereasca.
Laudat fie Isus !
Cu tot respectul si inalta pretuire,
Gh. Barcan