Actualitate Editorial

Orașul inimii mele (autor, Mariana Ona)

image_printPrinteaza

Oare cum ar trebui să încep să scriu despre orașul în care, în miez de noapte, am scos primul strigăt spre lume, astfel încât să nu pară a fi o compunere despre „Orașul meu”, cum primeam în clasele primare? Oare ce ar trebui să spun ca să pot reda în cuvinte marea, imensa, totala iubire pe care o port fiecărei străduțe, fiecărei case, fiecărui pom – din câți au mai rămas și care nu au fost tăiați cu o furie dementă!-, dealului care îl veghează etern și râului ce-și plimbă apele dintotdeauna în graba lui de a se vărsa în Tisa? Oare despre ce ar trebui să vorbesc mai întâi: despre ceea ce a fost orașul sau despre ceea ce este acum?

Dacă ar fi să vorbesc despre trecut, v-aș povesti cum erau diminețile de mai, când mergeam spre liceu purtând în minte lecțiile învățate până târziu în noapte, cu uniforma călcată, cordeluța pe cap și matricola cusută pe uniformă, în partea stângă – obligatoriu! – deasupra inimii și inima plină de visuri și speranțe; când, prin fața ochilor îmi treceau pomii albi, roșii, roz, înfloriți, centrul orașului curat și stropit din belșug cu apa ce țâșnea din cisternele pline; când vânzătorii ambulanți își instalau tarabele cu sucuri naturale și pe care calupurile de gheață le făceau atât de răcoritoare și de bune, iar Sala-bacsi (un turc rătăcit din tinerețe pe plaiurile noastre) își împingea un fel de cărucior cu tejghea cu înghețată, halviță, batoane de ciocolată de casă, zahăr candel! Era frumos și mai ales liniștit orășelul ascuns printre dealuri și ape care a dat țării și lumii personalități adevărate, oameni politici adevărați și valoroși.

Fântâna arteziană din mijlocul parcului își împrăștia apa cu irizații de curcubeu, de primăvară, până la sfârșitul toamnei. Magazinele se deschideau unul după altul și lumea se grăbea spre serviciu. Era o lume liniștită, în care fiecare își știa locul și rolul, într-un oraș curat, pavat cu cuburi de granit, în mijlocul unei oaze de verdeață.Viața se desfășura după niște reguli sănătoase, cu bun simț și mai ales, aveai timp pentru toate: mai întâi munca, apoi distracțiile (nu puține)! Ieșirile la plimbare pe Corzo (centru), duminica, cu familia, care se terminau cu o prăjitură adevărată la cofetăria din centru sau pe terasele restaurantelor la un vin, o bere, un grătar, și unde cânta întotdeauna o formație. La 1 Mai și 23 August (care pe atunci era ziua națională), toată lumea era la Grădina Morii unde, pe scenă, se perindau artiști de tot felul până seara târziu, iar copiii de la toate școlile din oraș aveau programe artistice care se încheiau cu focuri de tabără, muzică și dans. Tot orașul se muta pentru o zi în parc. Se mâncau mici, se bea bere; de departe se simțea mirosul grătarelor.

În fiecare an, primăvara, venea circul cel mare de la București! Toți așteptam să vină; în pauza dintre reprezentații se putea vizita menajeria, se puteau vedea animalele, cum se pregătesc artiștii. În oraș existau două săli de spectacol și cinci cinematografe. Periodic veneau cântăreți și trupe de teatru din București și din țară și sighetenii se înghesuiau la casele de bilete ca să prindă locuri la spectacole. Atunci era timp pentru de toate. Când nu veneau artiști consacrați, Liceul Pedagogic și Liceul „Dragoș-Vodă” se aflau într-o permanentă competiție artistică, iar Palatul Cultural își avea și el reprezentațiile sale împreună cu Școala de Muzică.

Nu este o lume de poveste, pe care a creat-o imaginația mea; această lume a existat, dar am pierdut-o pentru totdeauna. Am evoluat! Oare? Oare evoluție înseamnă praful și gropile de pe străzile asfaltate de mântuială? Oare suntem evoluați dacă se circulă ca în junglă, nu sunt locuri de parcare, ești în pericol oriunde te-ai afla? Eh! Toată lumea are mașină străină! Nu ne mai plimbăm, nu ne mai place să ne întâlnim cu prietenii pe Corzo, nu mai sunt terase pe care cântă muzica. Totul este prea scump, prea ieftin. Nu mai sunt reguli, nu mai este eleganță, nu mai este respect pentru nimic. Nu mai există siguranța în nimic! Cei care s-au instalat în scaune își dorm somnul liniștit timp de patru ani până la viitoarele alegeri! Tineretul nostru nu are orizonturi, nu are perspective!

Plătim facturi, plătim datorii, plătim chiar și păcatele strămoșilor, în așa fel încât nouă nu ne mai rămâne mare lucru. La noi, apa e mai scumpă decât în București, gazul e mai scump decât în Spania, iar de curent, ce să mai vorbim!

Încotro ne ducem? Cât să mai așteptăm să fim și noi „în rând cu lumea”? Cum să facem ca să ieșim din acest șablon de „oraș unde se agață harta-n cui”? Oare atât a rămas din tot ce a fost demn, valoros, mândru și civilizat în nord-vestul României? Probabil posterității îi va rămâne în cele din urmă un oraș pustiu în care, în mijlocul centrului va trona grotesc cuiul primarului.

Autor, Mariana Ona

Foto: Gerald Mihail Manole

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • MARIANA mi-ai rascolit profund profund sufletul! Ca un om nascut in Sighet dar dus de apele vieții si de societatea romaneasca prin toata țara ca sa devii implinit , ma simt inca legat cu multe fire de acest loc .Cel puțin o data pe an trec pe acolo sa -mi vad trecutul-casa goala a parinților,cimitirul in care au ajuns,puținele rude si puținii colegi si prieteni in viața care ma mai recunosc.E trist !!!

    9

  • Citind articolul si nu compunerea,m-am simtit pentru un moment in anii tineretii mele,ani pe care nu-i pot uita si de care-mi amintesc cu placere.De asemeni, cu placere imi amintesc si de orasul meu,orasul pe care-l iubesc enorm si pe care l-am iubit intotdeauna.Oamenii acetui loc mirific m-au fascinat intotdeauna,i-am admirat si îi admir,le admir caracterul de oameni linistiti care se deosebesc cu mult de ceilalti galagiosi care cred ca de la ei se naste Romania.Pe vremuri,acum patru cinci decenii cunosteam aproape toti concetatenii mei iar atunci cand eram elev aproape îi stiam pe toti tinerii care frecventeaza scoala.Imi amintesc de tineretile mele,de intrunirile si ceaiurile dansante,de intalnirile pe-ascuns sa nu ne vada profesorii ca nu era bine vazut cine avea „prietene”.Imi amintesc ca dupa ora 19 nu aveam voie sa circulam prin oras iar la cinematografe puteam sa mergem doar la matinee sau la spectacolele care incepeau pana-n ora 17,dar era frumos,salile erau pline si noua ne placeau toate filmele mai ales cele indiane sau cu Giani Morandi!Sfarsitul de saptamana era mult asteptat,era de-o frumusete aparte pentru tineri,cand, imbracati de „sarbatoare” umpleam centrul,salile de spectacole,terenurile de sport,strandul sau Solovanul,peste tot era numai zambet si buna intelegere!Erau vremuri pe care astazi le regret,imi amintesc cu drag de ele,imi amintesc cu drag de oamenii pe care i-am cunoscut,imi amintesc cu emotie de ceea ce a fost orasul meu si cand ma gandesc astazi ce a ajuns incerc sa ma refugiez in amintiri,sa-mi sterg din priviri ceea ce vad in jurul meu,ceea ce aud,cum tiinerii au uitat sa mai vorbeasca dulcele grai maramuresan pe care l-au schimbat in jargoane iar unii s-au scufundat in manele si mistocarii ieftine ca nu mai poti sa treci pe langa un copil sa nu te miri ce auzi din gura lui!Oare am uitat de tot de orasul nostru linistit si de oamenii faini ce cu drag inca mai spera ca amintirile vor deveni candva realitate!Nu cred, si sunt sigur ca sunt multi tineri sigheteni care-si iubesc orasul si in ei am speranta ca in viitorul apropiat vor contribui la renasterea orasului,il vor face si mai frumos iar concetatenii mei tineri se vor simti in el,la fel cum m-am simtit si eu,vorba cantecului”Catu-i Maramuresu,nu-i oras ca Sighetu!”

oferta-wise