
– E ciudat, dar totuși hai să rămânem prieteni.
– Tu ai mai da de mâncare șarpelui care te-a mușcat de atâtea ori? Și nu că n-aș putea îndura încă o durere, dar veninul tău îmi va otrăvi până și inima, iar eu…
– Tu ce?
– Eu trebui să te uit! Atât!
Și dusă a fost, dar strigătul lui chiar și după atâția ani încă răsună în gândul ei. Poate i-o fi părând rău că nu s-a întors pentru a-i da ultimul sărut, dar ar fi putut ea trăi odată infectată cu veninul acelor buze? S-ar fi putut strecura printre jaloanele vieții sau doar s-ar fi târât precum o biată omidă? Deși mii de astfel de întrebări o cam înțeapă zilnic, povestea unor ochi trăiește prin basmele inimii ei, dar până și ea consideră că unele basme sunt predestinate răului de aceea încearcă să alunge astfel de întrebări, considerându-le penibile uneori.
E frumoasă, mai mult decât atât, este o femeie de invidiat. Cu părul împodobit de bucle, precum bradul de Crăciun cu globuri și cu o naivitate umbrită de prea multe vise, își poartă feminitatea cu atâta stil, de zici că-i regina Elisabeta, însă ea-i departe de a fi regină, pentru că nu preferă să ia ceaiul într-o grădină luxoasă, plus că, ea își bea cafeaua pe piste de alergat la 6 dimineața unde singurii cu care se întâlnește sunt ai ei 10 km frumoși, care dansează la braț cu roua, și totuși în stilul ei de femeie frivolă și vulnerabilă, ascunde atâta nebunie, încât, dacă și-ar dezlega-o sigur ar înnebuni salcâmii.
Vecinii de pe scară spun că ar fi o fată cam ciudată, deoarece de 3 ani de când se mutase la Cluj în afară de a alerga și a merge la muncă, nu știe altceva, unde mai pui că la cei 22 de ani ai săi normal ar fi să aibă și ea un prieten sau, de ce nu, chiar un soț, dar, ce să-i faci, lumea vorbește mult și prost, iar Agata, uneori, nu se asculta nici pe ea, de ce ar crede vecinii că ,,sfaturile” lor o interesează?
Fără a da prea mult curs vorbelor goale spuse-n vânt, zilele se scurgeau într-o rutină dinamică și folositoare, însă, ceva mereu îi umbrea chipul mult prea blajin și anume DORUL. Fugise de când se știe, pentru a se menține veselă și efervescentă, dar nu reușise niciodată să fugă de acest ,,stăpân” al inimii ei și Agata se tot întreba dacă nu cumva dorul este un alergător mult mai bun decât ea de reușește să o prindă mereu din urmă? Scrisese la un moment dat un articol din care țin minte doar atât: „Mi-ai legat sentimentele; mi-ai secat puterile și mi-ai închis zâmbetele în lagăre, iar acum, tu, dorul meu nespus, vrei să te iei la întrecere cu mine? Fie! Accept! M-ai distrus de atâtea mii de ori crezi că încă o dată îmi va fi fatală?”
Scrierile ei ajunseseră departe, dar nu se prea laudă cu asta, deoarece spunea că succesul i se datorează Celui de Sus și nu ei. Reușise să danseze la braț cu viața, să cânte pe scenele sufletului și să se remarce în țara viselor. Așa era ea: orgolioasă, sinceră, încrezută, arțăgoasă, puternică, plină de viață, tupeistă și frumoasă foc nu doar la trup, ci și la suflet, dar, totuși, tristă! Era o femeie perfect de incompletă, o adevărată operă de artă uitată din greșeală în cămara lui Picasso, pe care odată cu trecerea timpului s-a cam așezat praful.
Telefonul Agatei suna atât de rar încât aceasta știa exact cine o sună: fie sora ei care a întâlnit din nou un Făt Frumos, fie tatăl ei, care o tot întreabă dacă a mâncat, de parcă are 6 ani; fie e vreun curier care, zice ea, îi aduce fericirea la pachet. Dar azi nu a fost niciunul din cele 3 apeluri de rutină, azi a fost un apel cât 3:
-Da?
– Ioana? Tu ești?
– Da! Vă rog?
– Cu rugăminți am strigat și eu ca să rămâi!
Știuse încă de când îi rostise numele că interlocutorul ei era o parte însemnată a trecutului, dar a vrut să treacă diplomatic prin asta, însă prin viață diplomația se mai pierde, iar compasiunea îi ia locul.
– Tăcere! rostise cel de la capătul firului.
– Nu-s tocmai în măsură să-ți ofer Premiul Nobel, dar dacă aș fi, crede-mă, l-ai primi pe cel de actor, fără să-mi pară rău că nu i l-am înmânat lui Brad Pitt.
– Tu crezi că după atâția ani te-am sunat ca să ne certăm ?
– Ceartă? N-am nici cea mai vagă intenție pentru așa ceva.
– Văd! răspunse cam ironic vocea bărbatului.
„Din naștere” ar fi vrut Agata să-i răspundă, dar din nou tupeismul și ușoara sa aroganță ar fi fost înțelese greșit. Așa că își drese vocea și alese să spună doar atât:
– Te-ascult! Bănuiesc că m-ai sunat cu un motiv.
– Oh și încă ce motiv…
– Uimește-mă!
– Bine. Să încep cu începutul: după ce ai plecat fără urmă de regret, a fost o perioadă în care a trebuit să mă redescopăr.
– OK. Scuze că te întrerup, dar eu nu sunt psiholog, întâmplarea face că, visul meu a fost să devin antrenor de schi. Dacă voiam psihologie, acum te-aș fi chemat fără doar și poate la cabinet.
– Eh. O las baltă, deoarece Ioana de altădată a …
– Ioana de altădată, citez: „a fost prea bună pentru tine și niciodată ceea ce tu căutai.”
– Ai înțeles totul greșit, însă n-am s-o mai lungesc, am să vă spun pe scurt doamna antrenoare de schi, pentru a nu fi nevoită să vă puneți în pielea psihologului.
– Domnișoara antrenoare, te rog!
– Ești imposibilă. Am o fetiță și i-am pus numele tău.
Numele meu? Dar de ce, se întreabă Agata în gând, însă nu îi adresează și lui întrebarea, ci doar mimează o voce fericită și plină de recunoștință:
– Să-ți trăiască! Mă bucur pentru tine.
– Mulțumesc din suflet! Dar tu?
– Eu trebuie să închid, am musafiri! O zi frumoasă și felicitările mele încă odată!
Apoi, fără a-i da răgaz să mai spună ceva, închise repede apelul. Ce minciuni frumoase: musafiri, cică. Ea nu are niciodată musafiri, rar mai vine câte o vecină pentru a-i împrumuta zahăr, nu de alta, dar vecina de la 4 zice că: „bărbatul meu de 40 de ani nu bea cafeaua fără zahăr, iar eu vreau să-i îndulcesc și viața nu doar cafeaua.”
Și-ar fi făcut acel apel uitat, dar era noapte și mult prea cald pentru a putea dormi: „I-a pus numele meu. Și ce dacă? Sigur așa o cheamă și pe maică-sa, iar acum face pe victima , vrând să treacă în fața mea drept un nevinovat și un sensibil. Dar cum spuneam: eu nu sunt psiholog să-i analizez demersurile și repercusiunile.”
În plin sezon de schi, un antrenor are treabă, iar a noastră frumoasă Agata, cam somnoroasă, ce-i drept, cu câteva cearcăne ațipite nu de multă vreme, se ridică destul de nostalgică din pat și, deși nu știe dacă a adormit sau doar a fost somnambulă prin gânduri, e deja în echipamentul de schi. Pe repede înainte își face o cafea mult prea caldă pentru acea zi friguroasă și dusă e, nu de alta, dar azi are elevi noi și ea iubește punctualitatea.
– OK… acum o să te desprinzi de bețele mele, și vei veni singură până jos. Te aștept acolo.
Agata ajunsese jos cât ai clipi, apoi, cu un zâmbet larg, se uită la fetița cu ochii de smarald și părul blond de-un creț fermecător, care, temătoare, se apropie de pârtie.
– Am reușit! strigă fetița plină de entuziasm și sări în brațele Agatei.
– Ești o fetiță curajoasă și atât de frumoasă, mama ta e norocoasă că te are.
– Mama a plecat după ce m-a adus pe lume, dar tata zice că buclele și frumusețea mea sunt precum a unei fermecătoare regine Agata, al cărei nume mi l-a și dat.
Ioana TRIFOI
studentă, anul I, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca
Adaugă comentariu