Las-o să doarmă
cu vârful tălpilor înțepând cerul, iubește-i fiecare lacrimă ca o lume abia vărsată din coasta unui înger lăsat să sângereze nevăzut printre oameni.
Aș fi murit de o mie de ori fără să fi știut cine mi-a ținut respirația departe de moarte. Eram tânără și creșteam frumusețe. Iarba își făcea loc peste trupul meu, când ploua
veneau păsări cu luna pe nori.
Nu voi ști niciodată cine mi-a sărutat fruntea în largul nopții, apoi s-a întristat lângă patul meu, iubind sfârșitul mai presus decât orice întrupare cu dragoste desăvârșită.
Când iubesc Dumnezeu îmi face azimă din conturul inimii și toată lumina acestei vieți se sfârșește în vene, departe.
Ziua când vom fi cu adevărat fericiți
Ies din tine ușor, pentru o zi fără zăpadă, până și zâmbetul cade sub unicul strat de cenușă în care am învățat să sap cele mai splendide riduri
o femeie cu adevărat puternică își îmbrățișează slăbiciunile ca pe ceva organic
mă adâncesc în corpul închiriat versus ador să călătoresc cu trenul personal și dacă România mea ar fi o planetă în care viteza s-ar desființa aș fi pe deplin fericită fiindcă aș avea tot timpul din lume să șterg oamenii din ferestre iar în locul lor să desenez blocuri cu ceață radioactivă
pentru nostalgici
confecționez cele mai dulci cireșe origami
adevărul e că fiecare zi din viața mea îi este dată unui înger să o păzească
sunt singură până duminică iar în restul zilelor navighez paginile rămase albe din toate cărțile cărora nu le-a fost dat să cunoască durere de om
azi noapte
călușeii mei preferați s-au întors înapoi în hergheliile de hârtie.
Suntem atât de fragili când gravitația încetează
Îți vorbesc ca și cum cuvintele m-ar stinge pe dinlăuntru. Te-am zidit în zorii gândurilor, încercând să memorez granițele luminii peste pielea ta. Dacă aș fi putut mi-aș fi smuls sufletul din carne și ți l-aș fi dat pentru ochii mei muritori ce n-au închipuit vreodată atâta frumusețe, nici viață nici moarte deplină care să asculte desăvârșit.
Prin tine puteam vedea drumul către alte lumi, cu stele pe margini căptușind sângele când îi vine timpul să facă valuri. Și mă cuprinde așa o teamă că va sosi ceasul când dragostea se va naște fără să doară, atât de departe de lumea noastră, a oamenilor.
Lumina ta este un soare viu ce iese devreme în toate zilele sângerând un râu alb atât de strălucitor pentru
ochii mei, că mi-ar fi cu totul și cu totul imposibil să te iubesc numai cu această inimă.
Antonia Luiza DUBOVICI
sursă foto: pinterest
…Americanii ăștia de departe!!!