Actualitate Cultură

PUFOAICA (autor, Nicolae Rădoi)

image_printPrinteaza

Mai avea de condus pînă să ajungă acasă.

Noaptea se lăsase brusc, estompînd lumina difuză a cerului acoperit de nori. Iar ninsoarea, încețoșînd vederea, mărea pericolul unui derapaj în decor. Ca să pună capac situației, radiatorul murise prin decesul neanunțat al senzorului de căldură, blocat în nemișcare…

„Vom ajunge abia peste cinci ore”, își anunță el soția. „Bine măcar că mi-ai urmat sfatul, luîndu-ți haina de blană. Eu mi-am pus pufoaica. Nu e „domnească”, însă prinde bine pe frig. Așa că te felicit pentru faptul că IAR ți-ai ascultat bărbatul”, mai zise el, zîmbind imperceptibil. Așa o tachina, fără urmă de răutate, că doar o iubea, deși nu se vedea, lui părîndu-i-se degradant să faci asta în fața lumii, așa cum are obicei neamul prost, guvernat de „Kitschul nostru cel de toate zilele”… Ea accepta, oftînd resemnată, știind că el avea mereu o replică greu de contrazis. Își băgase nasul în blana călduroasă, așa că aerul rece nu-i mai ardea nările. Încă cinci ore în urgia de afară nu erau motiv de veselie.
Era obositor de condus pe zăpada viscolită, care îngreuna vederea. În lumina reflectată de miile de fulgi, se cerea atenție sporită, așa că prudența îl făcu să reducă viteza. „Ai condus bine dacă ai respectat toate regulile de circulație și ai ajuns fără evenimente la destinație”, își repetă el în gînd, ca o mantră, cuvintele învățate atunci cînd luase carnetul de conducere. De multe ori această atitudine îl scăpase de ceva nedorit în traficul înțesat de „altminterea”…
„Ai grijă, ai grijă!”

Glasul soției îl trezi la timp din visare. În noaptea tulbure, nu văzuse femeia de pe marginea drumului care dădea din mîini disperată. O evitase „la mustață”. „Asta mai lipsea!”, își zise el, mulțumind Domnului (și soției!). „Ce-o fi căutînd ea afară, pe viscol, în pustiul ăsta? De mult nu se mai vede nici o urmă de civilizație”, își mai zise. „Poate vine din vreun sat de peste cîmp”, trase el concluzia, în final, găsind o explicație logică pentru apariția neașteptată.
„Vai, ce bine că ați oprit”, zise femeia, scuturîndu-se de zăpadă înainte de a urca. „Stau aici de o veșnicie, așteptînd o mașină care nu mai apare. Trebuie să ajung neapărat undeva. Nimeni nu oprește niciodată. De parc-aș fi o fantomă. Unii se crucesc, accelerînd. Parcă s-ar speria de îndată ce dau cu ochii de mine. De vină o fi fiind fața mea. E mai palidă ca de obicei. Prietenii m-au sfătuit să folosesc fard de ten. Am tot încercat, dar degeaba. Ca să se amuze, mi-au zis „Spectrul”. Eu nu mă supăr, că-i știu pe toți de-o viață”.
El nu putu să nu aprecieze concizia cu care ea spusese „ce și cum” dintr-o suflare.
Răsuflară ușurați cînd ajunseră teferi în orașul în care locuia „Spectrul”. Ninsoarea părea s-o fi lăsat mai moale. În lumina gălbuie a felinarelor, chiar frigul se muiase.
„Stau chiar pe această stradă, la colț. Vă invit la mine, să vă încălziți. Caloriferele merg permanent. Am o problemă cu circulația sîngelui, așa că mîinile-mi sînt reci ca gheața, orice-aș face. Vedeți, doamnă?”, întrebă ea, punînd o mînă pe soție iar cealaltă pe mîna lui de pe volan.
Soția se scutură, înfiorată, iar el simți un frig de gheață cuprinzîndu-l. Fiori reci îi trecură pe șira spinării, recunoscînd un pericol iminent, subconștientul anticipînd tulbure nefirescul dar avînd prea puțin timp la dispoziție pentru a înțelege.
„Vă fac urgent o cafea. Am un espresso de milioane”, chicoti „Spectrul”, părînd amuzat de jocul de cuvinte făcut involuntar.
Soția îl privi scurt iar el înțelese.
„E minunat că spuneți asta. Parcă mă simt amorțit. O fi fiind poate de la condusul crispat pe frig. Cafeaua mă va remonta cît ai clipi, sînt sigur”, răspunse el, aplecînd ușor capul în semn de mulțumire.
În apartamentul ei primitor, curat, totul era la locul său. O căldură binefăcătoare îl îmbrățișă de cum intrară. Abia acum simțea oboseala drumului. Mirosul cafelei de calitate îi făcu nările să freamăte.
„Faceți-vă comod”, îi invită „Spectrul”, punînd pe măsuță niște cești deosebite în care turnă cafeaua. „Parcă ar fi din altă lume”, îi trecu lui prin minte. „Unde să mai găsești așa lucru? Or fi fiind moștenire de familie. E greu să afli altele asemenea în lumea în care trăim acum, cînd plasticul de serie ne-a invadat viața”. Duse cafeaua la gură, sorbind ușor, fără zgomot. Era magie în ceașca aceea…
Timpul trecea cu pași neauziți în tihna acelui apartament primitor, din care parcă nu mai voia să plece. Își privi ceasul de mînă și încremeni, necrezîndu-și ochilor: arăta 11 noaptea!
„Dumnezeule, cît am stat! Ar fi trebuit să fim acasă acum! Cînd au zburat orele?” „Așa se întîmplă uneori”, îl liniști „Spectrul”, privindu-l scurt, ca și cum ar fi vrut să transmită altceva, avînd în voce un „nu știu ce” ambiguu. Sau i se păruse lui?…
„Să plecăm, draga mea”, îi spuse el soției. „Mă tem că am abuzat de ospitalitatea gazdei noastre” continuă el, evitînd să zică „Spectrului”! Își luară rămas-bun în grabă, mulțumindu-i cum se cuvenea. Urcară în mașină fără a mai pierde timpul și porniră.
Ca un făcut, începuse din nou să ningă abundent, parcă spre a-i ține pe loc. După cîteva minute îl cuprinse iarăși acel frig glacial, simțit nu cu mult în urmă.
„Ei, drace!”, exclamă el, găsind răspunsul. „Cum să fie altfel, fără pufoaică? Nici tu n-ai observat. Bine că abia am plecat. N-o să deranjăm la o oră nepotrivită”.
Viră urgent spre blocul de unde abia plecaseră. Intrară în hol și apăsară butonul soneriei. Nici un răspuns. Insistară, neînțelegînd tăcerea. Apoi el începu să bată cu pumnul în ușă. Ieșiți pe hol, vecinii îl priveau mustrător. Îl admonestară fără milă: „Dumneata, domnule, nu vezi ce oră este? N-ai respect pentru ceea ce înseamnă liniște la miezul nopții? Nu știm cu ce te ocupi, dar noi mergem cu noaptea-n cap la muncă, iar patronul e cam nemulțumit dacă întîrziem și ne ia la ochi”.
Degeaba le repeta el povestea cu femeia luată la drum. Ei chemară Poliția ca să-l potolească și pentru a vedea ce hram poartă. Că erau pățiți, cu totii! Într-un tîrziu, coborî vecinul de la etajul superior, lămurindu-i: „Mergeți la opt. Ion are cheia”.
Îl aduseră urgent, cu tot cu cheie, pentru a deschide ca să verifice spusele acestui ciudat de la miezul nopții care făcea atîta tărăboi cu povestea sa incredibilă.
„Nu stă nimeni aici că proprietara, o doamnă între două vîrste, s-a prăpădit de vreo jumătate de an, sărmana de ea. Era mereu incredibil de palidă, ca și cînd ar fi suferit de vreo boală de sînge. Moștenitorii au vîndut totul unui coleg de muncă de-al lui Bogdan, fiul meu, pe care-l știți. Și au decuplat curent, gaz, apă, căldură. Deocamdată nu stă nimeni aici. Cel puțin nu înainte de a-l renova. Noul proprietar zice că e ceva în neregulă cu apartamentul. N-a spus clar ce. Doar că vrea să facă neapărat feștanie înainte de a se muta”, îi mai lămuri Ion, răsucind cheia în yală.
„Ei, drăcia dracului! Doar nu s-o fi blocat! Că dacă s-a rupt ceva înăuntru, va trebui să spargem ușa. Apoi caută tu tîmplar, mecanic… Eu va trebui să-mi bat capul cu toate, bașca banii pentru muncă. Cine mi-i recuperează?”, întrebă el, grijuliu.
Fără să vrea, atinse clanța. Ușa se deschise ușor, fără zgomot, iar ei intrară curioși.
„Uite pufoaica mea”, exclamă soțul, bucuros. „V-am spus că am fost aici în urmă cu vreo jumătate de oră dar nu m-ați crezut!…”
Cu ochii holbați, încremeniți, abia respirînd, ei priveau fix la o măsuță cu trei cești deosebite, parcă din alte vremuri; și la cafeaua irezistibilă, care parcă îi invita s-o bea, cuprinși de căldura primitoare a unui apartament avînd utilitățile decuplate de peste o jumătate de an dar în care totul era la locul lui în lumina difuză îmbiind la somn…

Nicolae Rădoi

(Notă: după o istorisire auzită de Bogdan Chirimbu și care mi-a parvenit via Ion Popescu-Brădiceni)

Etichete
oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise