Plecăm abrupt, prea trist, spre infinit,
Și-n urmă ne rămâne pasul tainic
Ce lasă goluri peste ce-am clădit
Căci ne presează dur, un timp obraznic.
Ne mai oprim din mers, timid, c-o floare
La catafalcul celor ce pierd locul
Dintre cei vii și, c-o-ntrebare,
Refacem gânduri și-ntreținem jocul
Din care-am fost excluși de cruda soartă.
E-o glumă tot: destin, eternitate,
Cuvinte ce spre alte lumi ne poartă.
Putem zâmbi? Rog… seriozitate!
Ars Publica
Adaugă comentariu