Elevii și profesorii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighet au participat, sâmbătă, 19 septembrie 2026, la campania „Let’s Do It, România”, implicându-se într-o acțiune de ecologizare desfășurată pe un traseu din zona orașului.
Acțiunea a reunit elevi din clasele 9 A, 9 B, 9 E, 9 F, 10 E, 11 F, precum și membri ai Cercului de Istorie Gemina (coordonați de profesorul Marius Voinaghi).
Participanții au ecologizat traseul Izvorul Cetății, Serpentine, Hegeduș, Pușkapor, Grădina Morii, contribuind la curățarea și îngrijirea acestei zone.
Elevii au fost însoțiți de profesorii Marian Herbil, Marius Voinaghi, Simona Nodiș, Emilia Pop, Husar Vasile și Brîndușa Oanța.
Prin participarea la această acțiune, elevii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” au contribuit concret la protejarea mediului și au transmis un mesaj despre responsabilitatea fiecăruia față de spațiul în care trăiește.

Salut, Sighet!

Cea dintâi formă de organizare a tineretului, înființată în Liceul „Dragoș-Vodă”, a fost cercetășia, foarte activă în perioada interbelică. Cercetășia a fost înființată în anul 1908 de către generalul Robert Baden-Powell având ca scop principal educația fizică, cea spirituală și dezvoltarea spiritului de autodisciplină al tinerilor. După ce Robert Baden-Powell a publicat cartea sa Scouting for Boys, fenomenul cercetășiei s-a extins din Anglia la nivelul Europei. În România, cercetăşia a luat ființă în anul 1912 la Braşov, un an mai târziu, la Blaj sub conducerea profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj și un pasionat colecționar de numismatică și arheologie, pentru ca mai apoi, să ajungă și la București la Liceul „Gheorghe Lazăr”.

După Primul Război Mondial Cercetășia română trece sub auspiciile Fundației Culturale „Principele Carol”, pentru ca în 1928 să fie transferată la Oficiul Național de Educație Fizică, în fruntea ei fiind Principele Regent Nicolae. Ca și structură organizatorică, Cercetașii României erau grupați în Marea Legiune, care cuprindea toate organizațiile din țară și care își avea sediul în București, urmată de cele 15 ținuturi  cercetășești conduse de inspectorii de ținut. Cercetașii dintr-un județ formau o legiune condusă de comandantul de legiune, iar cei dintr-o localitate formau o cohortă condusă de comandantul cohortei. Cohorta era la rândul ei împărțită în centurii, centuriile în câte 3 grupe, iar grupele în câte 5 patrule formate din 6-8 cercetași. Cercetașii aveau deviza Gata oricând!, și își desfășurau activitatea sub patronajul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Cercetășia română a fost desființată în anul 1937, fiind înlocuită de Straja Țării, organizație cuprinzând întregul tineret școlar, înființată și patronată de către Regele Carol al II-lea. A avut o viață scurtă, fiind desființată în anul 1940, odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea.

La Liceul „Dragoș-Vodă” prima cohortă de cercetași a fost creată în ianuarie 1921 la inițiativa directorului prof. Mihail Șerban și recunoscută în același an de comandamentul Marii Legiuni a Cercetașilor din România. Comandanții Cohortei au fost profesorii: Iuliu Epure și Traian Bilțiu, mai puțin în anul școlar 1929-1930 când cohorta și-a suspendat activitatea. În anul școlar 1921-1922 Comandantul a fost ajutat de instructorii Dr. I. Dermer, N. Angelescu și Dr. A. Balint, prin susținerea unor lecții despre orientarea pe hartă sau primul ajutor. În conformitate cu art. 32 din Statutul Asociațiunii Cercetașilor mai mulți intelectuali au intrat cu taxă în rândurile secțiunii; îi amintim aici pe: Dr. Ioan de Kovats, Dr. Petru Mihalyi, Dr. Iuliu Pop, Dr. Emil Edenburg, Elena Chindriș, Geza Costensky, Dr. Alexandru Lazar, Teodor Perényi, Dr. Sigismund Pop etc. Contribuții financiare substanțiale au venit și din partea Reuniunii Femeilor Române Maramureșene. Steagul cohortei a fost decorat artistic de către Ana Boca și Margareta Szabo-Bordeaux. Legământul cercetașului era depus în cadrul unor  serbări solemne și trebuia rostit în cor: Eu cercetașul… făgăduiesc: Să-mi slujesc cu dragoste Patria și Regele, să ajut pe aproapele meu, să mă supun legii cercetașului. Așa să-mi ajute D-zeu.

Poate cea mai importantă sărbătoare a Cohortei „Dragoș-Vodă” a reprezentat-o depunerea jurământului centuriei III de la Școala Normală, aflată sub comanda lui Vasile Vornicu (centuria II de la Liceul de fete „Domnița Ileana” era condusă de profesoara de gimnastică I. Pop), din 24 Iunie 1925, în prezența prof. Constantin Nedelcu, Directorul General al Cercetășiei. Activitățile au debutat cu un Te Deum în Piața Centrală, discursurile oficialităților, depunerea jurământului și defilarea centuriilor, pentru ca după masa în grădina Teatrului de Vară să se desfășoare un program cultural-sportiv. Gheorghe Vornicu consemna în Gazeta Maramureșană: Și așa s-a isprăvit una din cele mai însemnate zile din viața tineretului maramureșean, care înseamnă totodată și o piatră solidă pusă la templul nou al Patriei noastre, al muncii și al omeniei, pentru care cercetașii vor trebui să fie „gata oricând”. În această privință țara trebuie să fie profund recunoscătoare tuturor acelora care înțeleg să lupte pentru îndrumarea tineretului nostru pe căile profeților, am zice noi, pe căile omeniei mai bine zis. Și cu atât mai mult ne bucurăm cu cât în fruntea acestora se găsește. A. S. Regală Principele moștenitor Carol, menit să poarte coroana acestei țări, pe care ar vrea-o întâia dintre națiuni, pe calea progresului și a civilizației.

Dintre șefii de centurie dragoșistă îi amintim pe elevii: Mihail Marina, Corneliu Jurca, Bașca Radu, Huban Gheorghe, Teodor Oniga, Ionuț Șandorfi etc. Poate cel mai important nume al cercetașilor dragoșiști a fost Florentin Bodnar, fiu de miner, născut la 10 aprilie 1907 în Slatina din dreapta Tisei. A fost subșef de centurie a Cohortei „Dragoș-Vodă” în clasa a VII-a, diriginte Iosif Cațavei, iar în 1928 își susține cu brio Bacalaureatul la Satu Mare; în același an este admis la Institutul Superior de Educație Fizică și Sport din București. A fost campion universitar la atletism (1929-1932), fiind decorat cu insigna de aur Atlet Complet (1931) și Medalia de Aur pentru Sport (1932). La primul World  Rover Moot, de la Kandersteg, Elveția (29 iulie-8 august 1931), a făcut parte din delegația României condusă de către Teofil Sidorovici. Echipa română s-a remarcat în competițiile cercetășiei organizate cu prilejul reuniunii, iar Florea Bodnar s-a numărat printre cei mai apreciați participanți. Despre participarea la  Concursul aeronautic, Gazeta Maramureșană consemna: Proba a constat din fugă pe o distanță aproape de 1500 m. pe teren variat – șes, apă, lac și deal. În goana după record mulți concurenți au alunecat pe iarbă, alții au căzut în baltă, iar majoritatea s-au găsit în lipsă de puteri de a mai urca dealul la sosire după trecerea prin lac. Comandantul centuriei Bodnar Florea este stăpân pe sine, în clipele aceasta nu este Bodnar, ci România. Aplauze puternice și lacrimi în ochii românilor. Rezultatul: I. Norvegia, II.. România, III.. Suedia. Vedem deci cum un tânăr maramureșan, prin puterea și agilitatea fizicului său, a adus cinste întregii țări.

Florea (devenit Florentin) Bodnar în anul 1932 a obținut diploma de licență ca șef de promoție și a fost numit profesor la Școala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. A fost apoi mutat la Școala Superioară de Comerț din Timișoara și la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea. Din 1950 până în 1972, la pensionare, a urcat treptele carierei universitare, fiind rând pe rând, asistent, lector, șef de catedră la Universitatea Babeș-Bolyai și Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj.

În perioada postbelică, tradiția cercetășiei n-a fost reluată, noile organizații de tineret, U.T.M. sau U.T.C, fiind în ton cu vremurile.

După 1989 au existat încercări în țară și județ de relansare a cercetășiei, însă la CNDV tradiția interbelică nu a fost încă reînviată. Rămâne de văzut dacă generațiile viitoare vor redescoperi spiritul cercetășesc care a marcat istoria liceului în perioada interbelică.

Bibliografie:
Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Valeriu Tebeică, Istoricul cercetășiei, în Cercetașul, Aprilie, Nr. 2, 1930.
Anuarul XI și XII  al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet pe anii școlar 1929 – 1930 și 1931, Tipografia Wizner și David.
Dan Alecu, Școala și elevii, în Revista Memoria, 2000, Anul 11, nr. 30-31.
www.povesteaunuicercetas.ro

Foto 1. Grup de cercetași din cohorta „Dragoș Vodă”, cu comandantul lor, prof. I. Epure; sursa: Anuarul IV al Liceului „Dragoș Vodă”, pe anul școlar 1922 – 23, Tipografia Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș.
Foto 2. Kandersteg, Elveția (1931). Generalul Baden-Powell și Al. Hubert Martin, Directorul Biroului Internațional vizitează tabăra cercetașilor români; sursa: https://cercetasia.blogspot.com/2012/02/ziua-mondiala-cercetasiei
Foto 3. Florea Bodnar în anii ʹ30 ai secolului trecut; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.
Foto 4. Florea Bodnar (cel din zăpadă) în tabăra de schi cu colegii de studenție, Anul I la Institutul Superior de Educație Fizică, Predeal, ianuarie 1930; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.

Marius Voinaghi

Cu fiecare articol pe care îl scriem, reiterăm faptul că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Promiteam să ne continuăm periplul pe străzile virtuale ale Sighetului nostru drag, mai exact prin Piața Centrală a acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra armenilor care au marcat, prin puterea lor financiară, arhitectura, comerțul și istoria urbei noastre în secolele XVIII–XIX. Comunitatea armeană de la Sighet a fost reprezentată de comercianți, farmaciști, avocați sau artiști. Pretextul a fost oferit de turul ghidat pentru elevii cercurilor Gemina și Tech-X de la CNDV, respectiv pentru elevii Liceului „George Pop de Băsești”, în cadrul programului „Școala Altfel”, când cele mai multe întrebări le-am primit la altarul armean (foto 1) dedicat Sfântului Grigore Luminătorul din cadrul Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Carol Borromeo”.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1736, dar construcția nu a fost finalizată în totalitate decât în 1794. Altarul Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul armenilor, era deja prezent în biserică încă din anul 1778, când este menționat în procesul-verbal întocmit cu ocazia unei vizite episcopale. Altarul armean măsoară 160 × 280 cm, autorul picturii este necunoscut, iar tipul iconografic este cel al botezului regelui Tiridates al III-lea, înconjurat de 16 medalioane ilustrând torturarea și miracolele Sfântului Grigore. În partea inferioară apar inscripțiile: în armeană Սուրբ Գրիգոր Լուսաւորչի չարչարանքները („Chinurile Sfântului Grigore, Luminătorul armenilor”) și în latină Martyrium et miracula Sancti Gregorii, primi Patriarchae Armenorum („Martiriul și minunile Sfântului Grigore, primul Patriarh al armenilor”).

Armenii stabiliți la Sighet proveneau în mare parte din centrele armenești ale Transilvaniei – Gherla, Dumbrăveni și Gheorgheni – care, la rândul lor, s-au format prin migrarea armenilor din Moldova în secolul al XVII-lea. Inițial, armenii din Transilvania aparțineau Bisericii Apostolice Armene, dar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub conducerea episcopului Oxendius Vărzărescu, s-au unit cu Roma, formând episcopia armeană unită, cu centrul la Gherla. Această episcopie a fost desființată după moartea episcopului (1715), iar armenii au fost subordonați episcopului catolic al Transilvaniei.

Armenii transilvăneni s-au stabilit la Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi mărturii ale prezenței lor fiind chiar altarul în discuție, cel mai probabil adus de familiile venite din Transilvania. Din scrierile istoricului armean Kristóf Szongott amintim două dovezi ale locuirii armenilor în Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: înnobilarea lui Pászákász Gergely (1797), comerciant armean din Sighet a cărui familie provenea din Gherla, pentru servicii de spionaj îndeplinite în Galiția și Moldova cu ocazia invaziei tătare din 1762 și scrisoarea, ori foaia de zestre, redactată la Sighet în 1781 de către Khosza Melchon din Gherla, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Terezia, cu Jursa Antal din Sighet.

În 1905, în revista Armenia, etnograful Antal Hermann publică un studiu dedicat comunității armene din Sighet, pe care o consideră a fi una dintre cele mai importante comunități din Ungaria, din afara Transilvaniei, pentru perioada de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX. Acesta menționează 22 de nume de familie armene care se repetau frecvent în cimitirul catolic al orașului: Augusztonovics, Bárány, Buzáth, Dondon, Ember, Fogolyén, Foith, Hollósy, Jakab, Jakobovics, Kapatán, Korbuly, Lukács, Máli, Markovics, Marosán, Novák, Páll, Petrovics, Teodorovics, Zacharias, Zeferovics, amintind și de familiile Agoston, Karácsony, Páll, Zeffer, Kincsesi, Piros, Szongott.

Având în vedere că armenii stabiliți la Sighet erau, în principal, comercianți, aceștia și-au construit case cu etaj în piața centrală a orașului. Parterul era destinat activităților comerciale, iar în curțile spațioase se aflau depozite și ateliere, utilizate fie de proprietari, fie date în chirie. Etajul era rezervat locuirii familiei și, parțial, închirierii către alte familii.

Vom porni într-un periplu imaginar prin piața centrală a orașului pentru a identifica aceste case, începând cu latura nordică a pieței, de pe actuala stradă 22 Decembrie 1918. Una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă era Casa Bethlen, care astăzi, din păcate, nu mai există. Multă vreme, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost proprietatea comerciantului de stofe Fogolyán János, fapt care demonstrează puterea financiară de care se bucurau acești negustori.

Trecând de sediul administrației forestiere (astăzi, Liceul Teoretic „Leöwey Klára”) și de mănăstirea piaristă (astăzi, Muzeul Maramureșean), de biserica romano-catolică și de vechiul gimnaziu piarist, ajungem la intersecția pieței centrale cu strada Plevnei, unde se află vechea casă Buzáth Kristóf (foto 2 – imaginea principală). Cel mai vechi reprezentant al acestei familii pe care îl cunoaștem este Stephanus Buzat (1748–1821), al cărui mormânt se mai găsea încă în 1942 în Grădina Calvariei (vechiul cimitir romano-catolic). Probabil, comercianții Buzáth Kristóf (1805–1878) și Buzáth Bogdán, extrem de activi în viața socială și economică a orașului, au fost fiii acestuia. Proprietarul casei aflate în discuție, Buzáth Kristóf (1805–1878), a avut opt copii: șapte fete și un băiat, Lajos, care a urmat cariera de farmacist la Eger. Dintre fete, Tereza a rămas în casa părintească și s-a căsătorit cu Jakab Péter, judecător și președinte de tribunal; astfel, casa a devenit cunoscută sub numele de Casa Jakab. Acesta din urmă a extins imobilul și spre strada Plevnei. Jakab Péter a murit în anul 1903, iar soția sa, Tereza Buzáth, zece ani mai târziu. După moartea acesteia, în 1913, imobilul a fost achiziționat de Parohia Romano-Catolică.

În prelungirea Casei Buzáth–Jakab urmează Parohia romano-catolică, iar mai apoi Casa Ember Mihály (foto 3 – imaginea principală). Acesta a fost un comerciant aparținând unei numeroase și importante familii de origine armeană, fiind cumnat cu Buzáth Kristóf prin sora lui, Anna. După moartea lui Ember Mihály (1887) și a soției sale, născută Zacharias Katalin (1908), casa a fost cumpărată în 1910 de Banca de Scont din Sighet. Următoarea clădire este Casa Hollósy Lukács (foto 4), un celebru comerciant de stofe în epocă. Cel mai probabil, acesta era înrudit cu Hollósy Simon, tatăl marelui pictor. Știm despre Hollósy Lukács că a fost căsătorit cu Szongott Elisabeta, cu care a avut patru copii. Doamna Hollósy a decedat în 1868, iar soțul ei în 1879. În anul 1900, casa a fost cumpărată de Zacharias István, notar în Desești.

Următoarea clădire a aparținut Școlii Superioare de Fete, iar dincolo de aleea care astăzi duce spre piața de alimente se află casa farmacistului Buzáth Márton, ridicată de acesta în anul 1879, pe locul vechii tipografii a fiscului. La parterul acestei clădiri a funcționat Farmacia Buzáth „Kígyóhoz” („La Șarpe”) (foto 5). Buzáth Márton a fost fiul comerciantului Buzáth Bogdán și nepotul lui Buzáth Kristóf, amintit mai sus.

Trecând pe latura sudică a pieței, remarcăm frumoasa clădire care a aparținut comerciantului Páll Joachim (foto 6), aflată pe strada Bogdan Vodă, vizavi de librăria Luceafărul. Imobilul a fost reconstruit în anul 1890 de fiul lui Joachim, Manó (Emanuel). Acesta din urmă este cunoscut prin corespondența pe care a purtat-o cu Hollósy Simon în legătură cu pictarea tabloului „Cetatea Hustului”, corespondență publicată în revista Nyugat.

Clădirea aflată lângă Palatul Poștei este Casa Todorovits (foto 7). Familia Todorovits este una dintre marile familii sighetene de origine armeană, ai cărei membri au fost comercianți, funcționari și avocați. Printre descendenții acestei familii se numără și Kincsesy Mariska, soția arheologului Roska Márton. Totodată, Veronika, sora pictorului Hollósy Simon, a fost căsătorită în această familie. Bănuim că această casă a aparținut comerciantului Ember Gergely (Grigore), iar prin căsătoria fiicei sale, Anna, cu Todorovits Todor, imobilul a ajuns în proprietatea acestuia din urmă. În această clădire a funcționat Farmacia lui Héder Lajos, cea de-a treia farmacie a orașului. Tot aici bănuim că a funcționat primăria orașului între anii 1865 și 1876. De cealaltă parte a Palatului Poștei se află Hanul „Vadászkürt” („Cornul Vânătorului”), iar clădirea imediat următoare este Casa farmacistului Marosán Albert (1832–1893) (foto 8). Farmacia Marosán a fost a doua farmacie înființată în Sighet. După moartea lui Marosán Albert, farmacia a fost administrată de urmașii săi și de ginerele său, farmacistul Péterffy Imre. În 1899, farmacia a fost preluată de farmacistul Lorber Vilmos, iar mai târziu a fost mutată în locul unde se află astăzi Farmacia Mana.

Ultima clădire la care ne vom referi este Casa Hollósy (foto 9), situată tot pe latura sudică a pieței. Imobilul a aparținut comerciantului Hollósy Simon (1809–1879) și este locul în care s-au născut copiii săi: pictorul Hollósy Simon, fratele acestuia, István, ziarist și politician, precum și József, cunoscut ca promotor al religiei budiste în Ungaria. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de Banca de Economii din Sighet.

Încheiem această prezentare succintă a caselor armenilor din Piața Centrală a Sighetului nostru drag cu promisiunea de a continua. Destinul acestor familii se identifică cu modernizarea orașului; armenii au dispărut din peisajul citadin sighetean dar casele lor nu. E de datoria noastră să le punem în valoare, deoarece ele reprezintă, alături de altarul armean, o mostră de patrimoniu material inestimabil, o moștenire a unui oraș multietnic, multiconfesional, dar mai ales multicultural.

foto 1 – altarul Sfântului Grigore Luminătorul;
foto 2 – Casa Buzáth Kristóf;
foto 3 – Casa Ember Mihály;
foto 4 – Casa Hollósy Lukács;
foto 5 – Casa Buzáth Márton;
foto 6 – Casa Páll Joachim;
foto 7 – Casa Todorovits Todor;
foto 8 – Casa Marosán Albert;
foto 9 – Casa Hollósy Simon.

Bibliografie selectivă:

Szongott Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealógiája, Gherla, 1898.
Szongott Kristóf, Szamosújvár szabad királyi város monográfiája, Gherla, 1903.
Hermann Antal, Örmények Máramarosban, în revista Armenia, nr. 10, 1905, pp. 318–319.
Livia Ardelean, Orosz Krisztofer, Familia Szaplonczai și testarea bunurilor în favoarea Liceului Piarist din Sighet, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, pp. 62-76.
Puskás Éva, Sulyok László, A Máramarosszigeti Borromeo Szent Károly plébániatemplom festményeinek restaurálása, Studii și Comunicări, Satu Mare, XXXV/II, 2019, pp. 379–387.

Alin Pralea & Marius Voinaghi

Sursa foto 1: O istorie a comunității romano-catolice din Sighetu Marmației.
Sursa foto 2-9: Sorin Kosinszki.

La 22 noiembrie 1918 se organizează la Sighet o impunătoare Adunare Naţională care alege delegaţii comitetului Sfatului Naţional Român în frunte cu dr. Vasile Chindriş şi delegaţii pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). Prin Decretul -lege 3631 din 11 decembrie se consfinţea unirea pe plan intern şi se organiza Transilvania provizoriu prin cele două organisme, Marele Sfat Naţional, cu rol legislativ, şi Consiliul Dirigent, drept for executiv. Acesta din urmă, avea în componență 15 Resorturi (ministere), la Culte și Instrucțiune Publică fiind numit Vasile Goldiș. La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent înființează Gazeta Oficială, care apare neîntrerupt, la Sibiu, până la 31 martie 1920. Ea publică hotărârile Marelui Sfat al Transilvaniei, decretele, ordonanțele, notele circulare și alte decizii ale Consiliului Dirigent. În anunțul ministrului Valeriu Braniște, nr. 5742, Sibiu 14 iunie 1919, publicat în Gazeta Oficială, nr. 35 din 16 iunie 1919 se înființează: a) 17 licee  de băieți – din care  8 licee complete (clasele I-VIII) și 9 deocamdată cu primele 5 clase românești, la poziția 5 figurând „Dragoș” – Sighet; b) 4 școli reale superioare (clasele I-V românești); c) 3 licee de fete deocamdată cu clasele I-V românești; d) 2 școli superioare de fete (clasele I – V), la Brașov și Sighet; e) 2 școli comerciale de băieți; f) 2 școli comerciale de fete; g) 6 Școli Normale,  5 de băieți (printre care și cea de la Sighet) și una de fete.

Astfel, după cum se poate remarca, în Sighetul interbelic s-au impus, prin contribuţia lor deosebită la educarea tinerei generații Liceul de băieți „Dragoș Vodă”, Liceul de fete „Domnița Ileana” și Școala Normală „Regele Ferdinand”.

Liceul de băieți Dragoș Vodă şi-a deschis cursurile la 10 octombrie 1919. Festivitatea prilejuită de acest eveniment rămâne o zi memorabilă, care a început cu sfinţirea şcolii de către părintele vicar Ilarie Boroş, preot greco-catolic la Sighet. Şcoala a funcţionat şi funcţionează şi azi într-o clădire construită în 1912. Imobilul a intrat în proprietatea Ministerului Educaţiei Naţionale la 3 martie 1937. Liceul de băieţi „Dragoş Vodă” a fost instalat la parterul şi primul etaj al clădirii, preluate de la fostul liceu catolic de băieţi la 10 august 1920.

În perioada interbelică, la acest liceu au predat 105 cadre didactice, dintre care 64 profesori cu studii superioare, opt dintre ei având și titlul de doctor. Îi amintim pe dr. Eugen Seleș, primul director al liceului, transferat în 1920, profesor și director, în 1920 la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare; îi urmează la conducerea liceului până în anul 1940 profesorul de matematică Mihail Șerban, originar din Săpânța, transferat de la Liceul de fete din Blaj; Alexandru Gheorghe Flore, autorul Graiul mirilor români de pe Valea Someșului (1914), Titu Liviu Doroș, Iacob Dermer, care a desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică, în special la ziarul Graiul Maramureşului  și coautor la Maramureşul românesc, Alexandru Balint, Nicolae Angelescu, Marcu Csoti, Dumitru Simion, care activa în același timp și ca director al Școlii Normale (până în anul 1928, când este transferat la Focșani) sau pictorii Traian Bilțiu-Dăncuș – fondator și redactor al gazetei Graiul Maramureșului, director al Muzeului sighetean de etnografie – Liviu Bordeaux, cel care la Palatul Cultural de la Sighet a înfiinţat o şcoală particulară de pictură, și unde a organizat expoziţii cu caracter permanent.
Dintre absolvenții de seamă ai liceului din perioada interbelică se remarcă folcloristul și etnologul Mihai Pop, președinte al SocietățiiInternaționale de Etnografie și Folclor, laureat al premiului internațional „I.G. Herder” (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000). Una dintre trăsăturile absolventului de „Dragoș Vodă” o reprezintă opțiunea de-a se întoarce în calitate de profesor, de-a fi coleg cu foștii profesori. Este cazul lui Andrei Radu, care în 1932 este numit profesor suplinitor și colaborator la „Graiul Maramureșului”. La sfârşitul carierei didactice, Andrei Radu a fost lector la catedra de metodică a Universităţii din Cluj-Napoca, calitate în care şi-a susţinut doctoratul la Sorbona cu tema: „Methodologie de l’enseigment du francais”. Îi datorăm cele mai frumoase mărturii despre oamenii liceului în lucrarea „Mierea amintirilor”. Un alt absolvent întors la Sighet în 1931 a fost Mihai Marina. Secretar al Despărţământului Maramureş, fondator al „Graiului Maramureşului”, a fost primpretor al plasei Sighet. A participat la lucrările de pregătire a materialului documentar pentru Conferinţa de Pace de la Paris. Se impune prin studiul referitor la numele Sighetului şi prin lucrarea monografică intitulată „Situaţia Maramureşului între cele două războaie mondiale”.

Un alt pasionat de gazetărie dar şi de istorie, absolvent al Liceului „Dragoş Vodă” în acelaşi an cu Mihai Marina (1926), a fost Gheorghe Dăncuş. După terminarea facultății, obţine catedra de limba şi literatura română la Şcoala Normală din Sighet, până la 1934, când se va angaja la Arhivele Judeţene. Din anul 1950 a fost numit director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii sale (în 1967), cu excepţia perioadei 1956-1959, când a fost director al Muzeului Emil Isac. Și lista poate continua cu artiștii Vasile Kazar – profesor la catedra de grafică de la Institutul „Nicolae Grigorescu”, distins cu Marele premiu al U.A.P. pentru întreaga carieră (1985) și Harry Herman Maiorovici, membru al Uniunii Cineaștilor Români și vicepreședinte al Asociației de prietenie România – Israel.

După al Doilea Război Mondial, Liceul de băieți „Dragoș Vodă” își va modifica de mai multe ori numele, devenind rând pe rând, Liceu Mixt, (odată cu unificarea cu liceul de fete) Liceu Mixt „Filimon Sârbu”, Școala Medie Nr.1 Sighet, Școala Medie Nr. 1„Filimon Sârbu”, Liceul de cultură generală, Liceul „Dragoș Vodă”, Liceul real-umanist „Dragoș Vodă”, Liceul Industrial „Dragoș Vodă”, Liceul Teoretic „Dragoș Vodă”, pentru ca începând cu 1 septembrie 1999 să devină Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

Tot la 10 octombrie 1919 şi-a început activitatea şi Liceul de fete Domniţa Ileana, festivitatea de deschidere având loc în curtea interioară a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko” de azi. Cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu care cuprindea opt clase, o capelă, o sală de gimnastică, o sală de muzică, opt săli destinate laboratoarelor, bibliotecii şi altor activităţi adiacente. În clădire se afla şi locuinţa directorului școlii, profesorul Corneliu Sânjoanu, formată din patru camere. Totodată, liceul de fete dispunea de un internat cu 32 încăperi. În afara camerelor destinate fetelor care frecventau şcoala, în incinta internatului se afla şi o locuinţă cu două camere pentru directoarea internatului.

Liceul de fete „Domniţa Ileana” înscria şi fete care doreau să se prezinte la sesiunile de examene organizate pentru candidatele care s-au pregătit particular. În 1924, în clasa întâi a fost înscrisă o elevă, în clasa a doua trei, în clasa a treia zece, în clasa a patra nouăsprezece, în clasa a cincea trei, în clasa a şasea o elevă, iar în clasa a şaptea două. Situaţia cea mai slabă s-a înregistrat în 1932, când erau înscrise doar două eleve particulare, una în clasa a doua şi cealaltă în clasa a şaptea. În 1934 au fost şcolarizate 16 eleve, în 1935 – 26, în 1936 – 22, în 1937 – 17, în 1938 – 15, în 1939 – 18 şi în 1940 – 27. Majoritatea elevelor particulare erau înscrise în primele patru clase, deci în cele gimnaziale. Absolvirea acestora era suficientă pentru a ocupa un post de funcţionar public. Liceul de fete „Domniţa Ileana” se înscrie în realizările învăţământului românesc interbelic. Din motive financiare, în anul 1938 printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale, Armand Călinescu, liceul de fete este transformat în gimnaziu.

Prin același decret al Consiliului Dirigent din 1919, urmau să fie înființate cinci Școli Normale de băieți la Cluj, Deva, Timișoara, Zalău şi Sighet. Se preconizau două cicluri de câte doi ani, primul an cu o instrucţie comună celorlalte licee teoretice, iar ciclul secundar, dedicat specializării. La 11 octombrie 1919, își începe cursurile Școala Normală de băieți din Sighet, primul director fiind profesorul Ion Borgovan. Încă din primul an de studiu, 46  de elevi au fost cazați în internatul din strada Avram Iancu, internat deschis în prezența directorului Enea Hodoș și a profesorului Ioan Bilțiu-Dăncuș. Tot acum se organizează și școala de aplicație. Potrivit Decretului Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, în anul 1920 este numit director profesorul Dimitrie Simon, care-și desfășoară activitatea până în anul 1928, când se transferă la Focșani, iar în locul acestuia este adus profesorul Vasile Pop.

Între 1922 şi 1932 Şcoala Normală „Regele Ferdinand” a dat învăţământului 237 dascăli. În următorii şase ani, până la desfiinţarea şcolii, numărul total al absolvenţilor a fost de 79. Majoritatea absolvenţilor au devenit învăţători în Maramureş, acoperind o parte a posturilor vacante, foarte numeroase. Numai în anul şcolar 1921-1922 au fost vacante 117 posturi în învăţământul primar local. În acelaşi an şcolar, Şcoala Normală avea 150 elevi înscrişi, însă din aceştia doar opt erau absolvenţi.

Cei 237 de învăţători, care s-au calificat la Şcoala Normală din Sighet în perioada 1922-1932, reprezentau un contingent ce avea să contribuie parţial la rezolvarea crizei de cadre didactice din învăţământul primar. Scăderea numărului de absolvenţi din anii următori, faptul că în intervalul 1933-1938, cât a mai funcţionat şcoala s-au calificat doar 79 învăţători, a contribuit numai în parte la îmbunătăţirea efectivului de învăţători.

La catedrele şcolii au funcţionat profesori cu o frumoasă pregătire, iar de pe băncile acesteia au ieşit învăţători care au urmat exemplul dascălilor lor. Rămân repere: Ioan Berinde – absolvent al Școlii Normale (promoţia 1927), s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică, concentrându-şi atenţia asupra problemelor şcolii în general și asupra învăţământului primar rural în mod special; Petre Lenghel Izanu, absolvent și el al școlii (promoția 1926) – a îndeplinit funcții de conducere în cadrul Revizoratului Școlar Județean. În 1938 a realizat manualul Geografia Judeţului Maramureş pentru clasa a II-a; Ion Bârlea – prestigios folclorist și om de cultură și-a desfășurat activitatea la Școala Normală între 1920 – 1930 ca și profesor de religie greco-catolică, iar în 1938 s-a transferat la Cluj, unde a editat seria nouă a săptămânalului Gazeta Maramureşană. Cât timp a deţinut funcţia de director al Arhivelor Statului din Sighet a publicat „Contribuţii la istoria Maramureşului”; Gheorghe Vornicu – la 1 septembrie 1921este numit la profesor la catedra de istorie și geografie, pe care o va ocupa timp de 10 ani; cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din Maramureș inaugurează la 7 septembrie 1926 Muzeul Etnografic al Maramureșului; Vasile Pop – participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca reprezentant al comitatului Satu Mare, profesor la Școala Normală din Gherla, este numit director în 1928; va deține această funcție până în anul 1938, timp în care s-a ocupat de buna funcționare a Școlii de Aplicație și a cursurilor de vară de perfecționare didactică; în perioada celui de-al doilea război mondial a fost profesor la Şcoala Normală din Blaj, iar după 1945 la Liceul „Dragoş Vodă” de la Sighet.

Din motive financiare, în anul 1938, printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale Armand Călinescu, liceul este desființat. Își redeschide porțile după zece ani, la 1 octombrie 1948 sub numele de Liceul Pedagogic, iar prin unificarea de la 1 septembrie 1960 cu secția pedagogică a liceului cu limba de predare ucraineană, va purta denumirea de Școala pedagogică din Sighet. Începând cu 1 septembrie 1966 își schimbă din nou titulatura, devenind Liceu Pedagogic, pentru ca după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 să se transforme în Colegiu Național Pedagogic „Regele Ferdinand” (2024).

* o infimă contribuție dintr-un viitor volum omagial
Sursa foto: Muzeul Maramureșean

Bibliografie:

Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2019.
Odarca Bout, Vasile Paul, Mihaela Sautriot, Radu Zlati, Monografia Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației. File din istoria liceului de ieri și de azi, Editura Valea Verde, 2012.
Petre Lenghel Izanu, Situația învățământului primar în Maramureș, în Graiul Maramureșului, nr. 17, 1933, 2.
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2008.
Marius Voinaghi, Liceul „Dragoș -Vodă”Sighet la început de drum, în Centenarul Unirii 1918-2018. Maramureșul înainte și după Marea Unire a românilor, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2019.

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Mulți colegi ne întreabă de ce insistăm pe anul 1326, când este mai mult decât evident că locuirea aici este mult mai veche. Reiterăm ideea potrivit căreia istoria, deși explorează trecutul, vizează mai ales prezentul și înțelegerea acestuia. Așadar, până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, ne continuăm periplul prin Sighet (cititorilor „Salut, Sighet!” le mai pregătim câteva povești citadine), mai bine zis pe străzile virtuale ale acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra a doi istorici care au marcat istoria urbei noastre și care și-au lăsat amprenta asupra mai multor generații de maramureșeni: Szilágyi István și Ioan Mihalyi de Apșa. Nu este un demers simplu să rezumi cariera științifică a doi academicieni în câteva fraze, pentru o revistă electronică, dar tinerii noștri cititori trebuie să cunoască despre ei cel puțin următoarele date.

Szilágyi István (1819–1897) a fost profesor, filolog și istoric, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. S-a născut la Nagykálló și a studiat la Colegiul Reformat din Debrețin, unde și-a început și cariera didactică. A predat pentru scurtă vreme la Salonta, iar în 1845 a fost numit profesor la Liceul Reformat din Sighet, instituție pe care a condus-o între 1850 și 1894. Pe lângă strălucita activitate didactică, Szilágyi István a fost unul dintre promotorii cunoașterii istoriei Comitatului Maramureș, alături de Ioan Mihalyi de Apșa și Várady Gábor. A fost primul care a semnalat importanța documentului din 1326. În 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor de la Sighet, a publicat lucrarea Máramaros vármegye leírása (Descrierea Comitatului Maramureș). În 1883, a fost membru fondator și președinte al Societății pentru Muzeu, iar în 1889, cu prilejul Adunării Societății Istorice Maghiare desfășurate la Sighet, a publicat studiul Máramaros megye általános történetéből (Din istoria generală a Comitatului Maramureș). De asemenea, în 1865, a fost unul dintre întemeietorii periodicului Maramaros, al cărui redactor responsabil a fost, dar și sufletul publicației timp de aproximativ două decenii. La doi ani după moartea sa, i-a fost ridicat un bust de bronz, realizat de sculptorul Tóth András din Debrecen, monumentul (Foto 1) fiind amplasat în grădina dintre Biserica Reformată și Liceul Reformat. După 1918, a fost îndepărtat din fața Bisericii Reformate, azi aflându-se în spațiul expozițional al Muzeului Prielle Kornélia.

Ioan Mihalyi de Apșa (1844-1914) a fost jurist și istoric, membru corespondent al Academiei Române. S-a născut la Ieud și a studiat la gimnaziile piariste din Sighet, Ungvár, Košice și Pesta. Între anii 1862-1866, a urmat studiile de drept la Pesta, unde a fost inițiat în cercetarea documentelor medievale de profesorul Gustáv Wenzel, iar în domeniile arheologiei și numismaticii, de profesorul Rómer Flóris. Revenit la Sighet, a ocupat funcția de prim-subnotar al comitatului între 1867 și 1871. În 1869 și-a obținut doctoratul în drept, iar din 1871 a fost numit prim-procuror al comitatului, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită în 1914. Pe lângă cariera profesională, asemenea lui Szilágyi István, Ioan Mihalyi de Apșa a studiat cu pasiune istoria comitatului natal. În jurul celebrului tezaur de la Sarasău, aflat parțial în posesia sa, a pus bazele unei valoroase colecții de arheologie și numismatică. La Expoziția Universală de la Paris din 1867, două obiecte, alături de colecția sa, au fost expuse în cadrul standului Ungariei. De asemenea, în 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor desfășurate la Sighet, a fost curatorul primei expoziții de istorie și arheologie organizate vreodată în Maramureș. Alături de Szilágyi István și Várady Gábor, a pus bazele Societății pentru Muzeu, în cadrul căreia a susținut, în noiembrie 1883, conferința intitulată Preistoria Maramureșului. În 1889, cu ocazia Adunării Societății Istorice Maghiare, Mihalyi a prezentat lucrarea Studii asupra documentelor maramureșene, care anunța apariția, în 1900, a celei mai importante opere a sale: Diplome maramureșene din secolul al XIV-lea și al XV-lea (Foto 2). În perioada interbelică, eforturile conjugate ale Asociațiunii, ale profesorului dragoșist Ion Modreanu și sprijinul financiar colectat prin subscripție publică au făcut posibilă ridicarea unui bust realizat de sculptorul E. Mățăianu (Foto 3), amplasat în fața clădirii Prefecturii, azi Curtea Veche. Bustul de bronz a fost dezvelit la 30 august 1925, în prezența Ministrului Instrucțiunii și Culturii Publice, istoricul Alexandru Lapedatu, care, în discursul său, preciza: monumentul ce ne stă în față reprezintă chipul unuia dintre cei mai buni și mai merituoși fii ai acestui ținut; chipul pe care mulți dintre cei prezenți l-au cunoscut aievea și pe care cei viitori rămân să și-l imagineze după această înfățișare. AERE PERENNIUS, chipul lui Ioan Mihalyi de Apșa. Monumentul a fost înlăturat după Dictatul din 30 august 1940, iar regimul comunist, odată cu naționalizarea bunurilor familiei Mihalyi, a trimis bustul la un depozit de fier vechi din Satu Mare pentru a fi topit. În urma unor nenumărate memorii adresate autorităților comuniste județene de către familie și intelectuali maramureșeni de la București (spre exemplu, Memoriul din 2 decembrie 1974 al lui Alexandru Ivasiuc, Mihai Marina și N.I. Vancea), la 1 decembrie 1988, în piațeta din fața casei a fost dezvelit, într-un cadru restrâns, bustul academicianului, de astă dată din marmură, opera sculptorului Mihai Borodi.

Colaborarea dintre cei doi academicieni  nu s-a limitat doar la domeniul istoriei. Spre exemplu, în anul școlar 1870-1871, Szilágyi István i-a pus la dispoziție lui Ioan Mihalyi de Apșa o sală în cadrul Liceului Calvin din Sighet, unde acesta, împreună cu Simion Botizan, au susținut în fiecare duminică prelegeri gratuite de istorie și literatură română, destinate elevilor români ai liceului.

După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, prin Hotărârea Consiliului Local Sighetu Marmației, fosta stradă Mihalyi și-a recăpătat denumirea anterioară. Fosta stradă Szilágyi, însă, nu a beneficiat de aceeași măsură, probabil ca o formă de compensare, numele lui Szilágyi István fiind atribuit doar  unui tronson din fosta stradă Karl Marx.

Totodată, bustul Dr. Ioan Mihalyi de Apșa este amplasat acum lângă zidul de răsărit al Bisericii Reformate, în timp ce bustul academicianului Szilágyi István este expus în Muzeul Prielle Kornélia din Sighet (Foto 4). Oare acum, la 700 de ani de la prima atestare documentară a Sighetului, își va relua bustul lui Szilágyi István locul pe un soclu, la intrarea principală a lăcașului, potrivit proiectului Bisericii Reformate? Căci, în definitiv, menirea istoriei este de a separa zgomotul vremurilor de actul necesar al reparației morale.

Bibliografie selectivă:

Antal Vékony, Szilágyi István emlékezete, în Anuarul Liceului Reformat, 1898
Valeriu Achim, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa susținând vechimea și continuitatea românilor maramureșeni,în Marmația, IV, Baia Mare, 1978.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.
Mihai Marina, Maramureșeni – portrete și medalioane, Editura Dragoș Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Mihai Dăncuș, Academicianul maghiar Szilágyi István – spirit enciclopedic și mare umanist, Acta Musei Maramorosiensis, II, 2004.
Ioan Ardeleanu-Pruncu, Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit, Editura Valea Verde, 2024.

Foto 1: monumentul cu bustul lui Szilágyi István.
Foto 2: coperta lucrării Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900.
Foto 3: monumentul cu bustul de bronz a Dr. Ioan Mihalyi de Apșa.
Foto 4: bustul original Szilágyi István, expus la Muzeul Prielle Kornélia.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Anul acesta orașul nostru împlinește o frumoasă vârstă de la prima atestare documentară. Dacă pentru Hust, Visk, Teceu și Câmpulung lucrurile au fost clare de la bun început, pentru cel mai estic târg de coroană de pe Tisa superioară, lucrurile n-au stat tocmai așa. Cel mai vechi document care atestă Sighetul este din anul 1326 și are o poveste interesantă. Szilágyi István se referă la acest document în discursul rostit la 15 iunie 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a bisericii reformate din Sighet, reconstruită după incendiul devastator din 1859, discurs intitulat „Schiță istorică despre vechea biserică din Sighet”, în care afirma: „abia dacă există printre noi un loc a cărui memorie scrisă să poată fi dusă mai sus de începutul secolului al XIV-lea. Nici viața orașului nostru Sighet nu este diferită, astfel că despre el, fie ca localitate, fie ca parohie întemeiată în sânul său, dacă ne bazăm doar pe izvoarele scrise, cel mai departe putem merge până la anul 1326. Atunci avem prima mărturie clară că în acest oraș exista deja o comunitate de credincioși creștini și o biserică împodobită în mod demn de rangul și locul său, biserică pe care incendiul devastator din 1859 a distrus-o deasupra capetelor noastre; exista o comunitate puternică din punct de vedere spiritual și bisericesc, al cărei preot de atunci, pe nume Ioan, nu era doar protopop al bisericii romano-catolice aflate în formare între munți, ci își exercita autoritatea și ca locțiitor al episcopului de Eger în cele spirituale.” Tot la acest document face referire Szilágyi István și Márki Sándor în 1889, la o ședință a Societății istorice maghiare de la Sighet, dar documentul nu este publicat. Esența este că, în 1326, arhiepiscopul de Esztergom, Boleszló, a confirmat parohiile celor cinci orașe (viitoarele orașe privilegiate) în dreptul de a percepe zeciuiala. Această scrisoare arhiepiscopală a fost redactată de capitlul de la Buda.  La 1900 în „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”  publicate de Ioan Mihalyi de Apșa, prima atestare documentară devine anul 1346, când este menționat Benedict rector eclesiae de Zygeth. Odiseea continuă. În anul 1955 în Documente privind istoria României, vol. III, este publicat un document din anul 1334, când același Benedict, paroh de Sighet, este prezent în listele decimei papale sub arhidiaconatul de Maramureș, plătind aceeași sumă cu parohul din Hust și dublu în raport cu parohia din Câmpulung. Documentul cu pricina, pierdut sau făcut pierdut la sfârșitul secolului XIX, a fost regăsit de Teofil Ivanciuc într-un fond arhivistic clujean în anul 2011, în dosarul 1278-1523: „Documente medievale privind istoria Transilvaniei”, provenite din Colecția Barabás Samu a Muzeului Național Secuiesc. Un an mai târziu, Teofil Ivanciuc l-a publicat în „Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism” la Editura Valea Verde. Documentul este unul dublu și cuprinde privilegii date de arhiepiscopul de Esztergom (14 mai 1326) și de către regele Carol Robert (17 mai 1326) față de rectorii bisericilor din Provincia sau districtul Maramorosiensi, Ioannes de Zygheth, Laurencius de Hossumezeu, Benedictus de Thecev, Georgius de Visk și Georgius de Huszth de a strânge zeciuiala în fiecare an. Și tot în secolul XIV, mai exact în anul 1352, Sighetul primește de la Ludovic I, regele Ungariei, privilegiile orășenești acordate în 1329 de către regele Carol Robert celor patru așezări de oaspeți regali, germani și maghiari, din Maramureș, pentru ca în anul 1385 orașul nostru să figureze ca reședință comitatensă, de unde se emit documente. Nu ne-am propus să scriem despre istoria de 7 secole a burgului nostru, au făcut-o alții remarcabil (pentru începuturile orașului, evoluția lui și toată bibliografia problemei vezi https://www.academia.edu/31480745/Primele_atest%C4%83ri_ale_t%C3%A2rgurilor_de_coroan%C4%83_maramure%C5%9Fene_The_Earliest_Mentions_of_the_Maramures_Royal_Market_Towns) și au s-o mai facă pe parcursul anului acesta suntem ferm convinși. Ci despre de când am început să sărbătorim orașul, mai exact de când ținem numărătoarea anilor de la prima atestare documentară, care nu coincide cu fondarea așezării, după cum prea bine știți. Și nu, nu este din perioada interbelică, după cum am fost tentați să credem inițial, ci din 1976 când s-au împlinit 650 de ani. Redăm pentru cei mai tineri dintre noi, care n-au cunoscut regimul comunist, fragmente din articolul „Sighetu Marmației la 650 de ani de atestare documentară”, semnat de Șt. Freamăt în Pentru Socialism, în curatul limbaj propagandistic al epocii. Evenimentul s-a desfășurat în Sala Studio, joi, 22 aprilie 1976, cu participarea tovarășilor Gheorghe Blaj, Gheorghe Pop și Ioan Ulici, primarul orașului:
„Străveche vatră de civilizație și cultură românească, Sighetu Marmației a luat ființă, ca localitate, pe strămoșescul teritoriu al Daciei libere, fiind atestată ca așezare de numeroase depozite de bronz și ceramică (sic!), de fortificații din perioada tîrzie a bronzului, de obiecte de fier, aur și un mare număr de monede din diferite epoci, care, alături de toponime și etnografie, sînt dovezi prețioase ale continuității poporului român pe aceste meleaguri. Așezare sătească în secolul al XII-lea, reședință voievodală în secolele XIII-XIV, Sighetu Marmației este atestat documentar în 1326. Dezvoltarea sa ulterioară face ca în secolele XVIII – XIX să se numere printre primele orașe din țară care dispuneau de cale ferată și lumină electrică”.
Evenimentul se vrea un bun motiv pentru a raporta realizările și depășirile de plan ale oamenilor muncii, respectiv o trecere în revistă a evenimentelor desfășurate la a IV-a Ediție a Decadei culturale sighetene: sesiunea de comunicări „Contribuții sighetene la dezvoltarea tehnico-științifică”, recitalul de poezie patriotică la Fabrica Maramureșana, spectacole de teatru și muzical – coregrafic, deschiderea expozițiilor artiștilor amatori și de desene ale copiilor, întâlnirea cu cititorii bibliotecii municipale pe tema „Istoricul tipăriturilor în Maramureș” etc. Rămâne să vedem ce calendar ne oferă în acest an Primăria și Consiliul Local Sighetu Marmației. La mulți ani, Sighet! La mulți ani, sigheteni!

Fotografii:

Foto 1: Biserica reformată la începutul secolului al XIX-lea (Kovassy, 1977).
Foto 2: sigiliul celor cinci orașe de coroană din comitatul Maramureș cu inscripția – S. (sigillum) Quin. (quinquee) Priv. (privilegiatorum) Opp. (oppidorum) Cot. (Comitatus) Marm. (Maramaros) Tets (Teceu), Visk, Husst (Hust), Hossu (Hosszúmező), Szigeth (Kovassy, 1977).
Foto 3-4: imagini din Sighet de la 1900 (Várady, 1901).
Foto 5: Sighetul Marmației – 650 de ani, Sala Studio (1976), arhiva Muzeului Maramureșan.
Foto 6: insignă aniversară (mulțumiri d-lui prof. Ioan Ardeleanu Pruncu).

Bibliografie:

Márki Sandor, A varmegyei bizottsag jelentese, Századok, XXIII, Budapest, 1889,  p. 73.
Várady Gábor, Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901, pp. 301-334.
Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétöl a XVIII. Század elejéig, Budapest, 1943, pp. 20-26.
Kovássy Zoltan, Helytörténeti adatok Máramorossziget múltjához, Honismeret 1977. 2-3 szám, pp.129-134.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006, pp. 143-150.
Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Ediția a IV-a, Editura Societății Culturale ProMaramureș ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2009, pp.10-47.
Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene, Revista Arhivei Maramureșene, 2016, pp. 20-23.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Miercuri, 22 octombrie 2025, la sala Radio din Sighetu Marmației, a fost prezentată – pentru a doua oară în municipiul nostru – unui public format în majoritate din elevi, o expoziție care conține secvențe din viața unor familii evreiești care au fost supuse tragediei Holocaustului și-a suferințelor generate de cel De-al Doilea Război Mondial.

Expoziția „Am învins” de fapt conectează trecutul violent cu prezentul sinuos și trage un semnal de alarmă în privința potențialelor pericole ale viitorului.

Persoanele din fotografiile expuse în cadrul expoziției au trăit și au conviețuit cu celelalte etnii în județul Maramureș dar discriminarea, intoleranța, ignoranța, fanatismul au condus la ororile din ultimul Război Mondial.

„Am învins” este un omagiu adus curajului și eroismului supraviețuitorilor Holocaustului, în aceste zile când au loc Zilele Europene ale Culturii Evreiești (European Days of Jewish Culture).

Au avut intervenții în cadrul acestui eveniment Ioana Popovici (Radio România Sighet), Mirela Buftea (a transmis mesajul primarului Sighetului), David Liberman (președinte Comunitatea Evreilor din Sighet), Marius Voinaghi (profesor la CNDV), Peninah Zilberman (președinte Fundația Tarbut), Robert Cotos (președinte Asociația Maramureș Heritage) și Ion Mariș (moderator – „Salut, Sighet!”).

Organizatorii expoziției: Fundația Tarbut și Asociația Maramureș Heritage.

Expoziția va putea fi vizitată în perioada 22.10.2025 – 21.11.2025.

Salut, Sighet!

Foto: Marius Voinaghi

Marți, 17 iunie 2025, Memorialul Victimelor Comunismului și al  Rezistenței și-a onorat cu succes titlul de simbol al memoriei și al istoriei, al  dezbaterilor de idei, de purtător de mesaj al valorilor perene. Sala de conferințe a Memorialului a fost gazda, pentru a câta oară?, a unei  sesiuni de comunicări științifice de o largă respirație, o veritabilă istorie a credinței și identității, cu titlul generic de Vicariatul Ortodox Ucrainean – 35 de ani de la reînființare, eveniment moderat magistral de către pr. consilier Marius N. Lauruc.

În deschidere, P.S. Varlaam Ploieșteanul, episcop vicar-patriarhal, a vorbit despre unitatea creștinilor și unitatea de credință, a marcat semnificația anului 2025,  de la Conciliul de la Niceea încoace, autocefalia Bisericii Române sau sfințirea din toamnă a mozaicului Catedralei Neamului. Domnul Ciprian Vasile Olinici, Secretar de Stat pentru Culte, a punctat în discursul său, cum valorile testamentare, precum limba, memoria și credința, pot păstra vie identitatea unui popor, tot atâtea căi și mijloace regăsite în istoria Vicariatului Ortodox Ucrainean din România. Excelența Sa, Domnul Ihor Prokopchuk, Ambasadorul Ucrainei în România, a insistat pe contactele strânse dintre cele două națiuni, română și ucraineană, de-a lungul istoriilor lor cultural-religioase, pe modelul oferit de Biserica Ortodoxă Română în obținerea Autocefaliei Bisericii Ucrainene (2019).

Vasile Moldovan, Primarul municipiului Sighetu Marmației, a transmis un mesaj de felicitare, în acest moment important,  comunității ucrainene, cu rol esențial în mozaicul etnic al orașului, după care au urmat șapte comunicări științifice, respectându-se ordinea cronologică a conținutului tematic. Domnul Teofil Ivanciuc, în Două vechi biserici de lemn ale ucrainenilor maramureșeni, a trecut în revistă istoricul cercetărilor, a inventariat bisericile existente, câte au mai rămas în urma disparițiilor bisericilor de lemn între anii 1950 – 1967, de pe Valea Ruscovei, și a prezentat cele două biserici de lemn demolate și identificate recent de către Domnia Sa: cea de la Rona de Sus (demolată în jurul anului 1890), respectiv cea de la Crăciunești (demolată în anul 1955). În fapt, destinul acestora: cea de la Rona, transformată în șură și o parte la Muzeul Maramureșan (cu lemn de 300 de ani, tăiat la 1699), și cea de la Crăciunești, in situ altarul și fundația, iar lemnăria în casă tradițională, azi tencuită. Oare se mai poate restaura așa cum se păstrează în fotografia din anul 1913? Pr. drd. Gheorghe Cinar a încântat audiența selectă cu prezentarea Cărți de cult cu însemnătate istorică din parohiile ortodoxe ucrainene maramureșene, de la Poienile de sub Munte, Repedea, Crasna Vișeului, Rona de Sus și Sighet.  Din arhivele parohiilor au fost prezentate Trioduri de secole XVII – XVIII, tipărite la Lvov,  sau câte un Octoih, Ceaslov, Apostol, Liturghier mai deosebit, din bogata zestre arhivistică, cu tot cu numele donatorilor și cu poreclele lor. Una dintre cele mai fascinante biserici de zid din Maramureș, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Câmpulung la Tisa, ne-a fost adusă spre cunoaștere la 225 de ani de zidire, de către pr. Gheorghe Chascear. Este suficient să amintesc aici faptul că iconostasul, icoana Nașterii Domnului și cea a Adormirii Maicii Domnului au fost pictate de către Antin Pylykhovskyi. Lucrarea pr. consilier Marius N. Lauruc, Ucrainenii ortodocși din România în perioada comunistă, a fost structurată pe două paliere distincte: perioada 1949 – 1952 când, potrivit Deciziei 34695 a Ministerului Cultelor, Vicariatul avea 31 de parohii (15 în Maramureș, 5 în Bucovina, 7 în Satu Mare și 4 în Banat), respectiv 1952 – 1990, când, odată cu desființarea Vicariatului, au fost „inventariate” bunurile bisericești, iar unii preoți au fost urmăriți de Securitate, interogați, închiși pe motiv c-ar fi uneltit împotriva țării sau considerați naționaliști sau iredentiști. Oarecum firesc, pr. Vicar Nicolae Lauruc a trecut în revistă cele mai importante momente prin care a trecut Vicariatul  Ortodox Ucrainean din România în ultimii 35 de ani de la reînființare, fiind urmat în luările de cuvânt de pr. Protopop Petru Rosoca, care a creionat un scurt istoric al Protopopiatului Ortodox Ucrainean Lugoj.

„Într-o lume tot mai secularizată și dezorientată moral, în care tinerii credincioși au nevoie de repere clare, autentice și veșnice, educația religioasă devine o necesitate pentru formarea unei identități creștine puternice”, am selectat din prezentarea Pr. Protopop Petru Rahovan Importanța educației religioase în viața tinerilor creștini din cadrul Vicariatului Ortodox Ucrainean.

La finalul întâlnirii, Părintele Marius N. Lauruc a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii Revistei online „Salut, Sighet!”, și nu numai, pentru a ne putea bucura împreună:

Marius Voinaghi (M.V.): Cum a evoluat identitatea religioasă și culturală a comunității ortodoxe ucrainene din România în ultimii 35 de ani?
Marius N. Lauruc (M.N.L.):  De la Revoluție și până astăzi, au avut loc câteva schimbări în cadrul populației ucrainene din România. Însă acestea oglindesc schimbările pe plan demografic și religios la nivelul întregii țări. În primul rând, observăm o scădere demografică, însă aceasta este proporțională cu scăderea întregii populații a țării. Mai apoi, pe plan religios, conform datelor obținute prin recensămintele realizate, se poate constata o relativă diversificare a opțiunilor confesionale în rândul populației ucrainene, deși cea mai mare parte e reprezentată de către creștinii ortodocși. Pe plan cultural avem de-a face, mai ales în ultimul deceniu și jumătate, cu o creștere a numărului organizațiilor constituite de către etnici ucraineni în vederea conservării identității etnice. Lucrul acesta este îmbucurător, deoarece demonstrează o creștere a ponderii persoanelor care doresc să se implice în viața comunității ucrainene și să devină factori decizionali  în procesul de conservare a identității etnice.

M.V.: Ce provocări majore a întâmpinat Vicariatul Ortodox Ucrainean în menținerea și promovarea tradițiilor religioase și limbii ucrainene în contextul românesc contemporan?
M.N.L.: Până acum câțiva ani, cei care nu aveau contact direct cu membrii comunității ucrainene din România, aveau dificultăți în a diferenția moștenirea culturală ucraineană de cea rusă, respectiv, poporul ucrainean de cel rus. Această confuzie, cu care aveam de-a face des, a dispărut odată cu războiul din Ucraina. Însă, cele mai mari provocări în acest sens au venit odată cu debutul agresiunii ruse în Ucraina. Vedem războiul informațional ca o realitate cotidiană. Dezinformarea diseminată cu scopul de a manipula și dezbina nu avea cum să ocolească Vicariatul Ortodox Ucrainean, cea mai mare instituție a ucrainenilor din România, cea mai mare comunitate a noastră, cu peste 30.000 de membri. Pentru noi este clar că simpla existență a unei comunități ucrainene de o aemenea amploare îi deranjează pe dușmanii istorici ai ucrainenilor, pentru că are cuvântul cel mai greu de spus în efortul de conservare a identității etnolingvistice.  Însă, asemenea fraților noștri din Ucraina, noi luptăm pe „baricade” și nu ne vom da învinși.

M.V.: Există inițiative concrete de colaborare între Vicariatul Ortodox Ucrainean și alte structuri religioase sau culturale din România și Ucraina pentru sprijinirea comunității ucrainene din diaspora?
M.N.L.: În ultimii 35 de ani, Vicariatul a colaborat cu diverse instituții bisericești din Ucraina și Polonia. Mulți din preoții noștri sunt școliți în Ucraina. Din păcate, după începtul războiului din Ucraina, odată cu escaladarea tensiunilor religioase din Ucraina, am fost nevoiți să suspendăm orice legături cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, până la limpezirea situației. Sperăm ca acest lucru să se întâmple cât mai curând. În schimb, ne bucurăm de o relație foarte apropiată cu Ambasada Ucrainei în România. Meritul îi revine, în mare parte și Excelenței Sale, Dlui. Ihor Prokopchuk, care manifestă un interes real față de etnicii ucraineni din România; vizitează des comunitățile ucrainene din țară pentru a afla provocările cu care se confruntă și pentru a identifica posibile soluții. În toamna anului trecut, Ambasada Ucrainei, în colaborare cu Vicariatul și câteva organizații ale ucrainenilor din România (Asociația Ruscovan din Cluj Napoca, Asociația pentru Educație și Cultură „Lesia Ukrainca”, din Sighet, Asociația Dobrotoliubie Sighet) a organizat expoziția de fotografii „Cultură versus război”, în centrul Sighetului, pentru a sensibiliza oamenii cu privire la ororile războiului care se duce dincolo de Tisa.

M.V.: În ce măsură a contribuit Vicariatului Ortodox Ucrainean nu doar la păstrarea identității religioase, ci și la reziliența culturală și civică a comunității ucrainene din România în fața presiunilor istorice și contemporane?
M.N.L.: Ca și în cazul oricărei minorități etnice, cel mai mare pericol îl reprezintă, pentru ucraineni, pierderea identității etnice și asimilarea. Cea mai importantă stavilă în acest sens o reprezintă identitatea lingvistică, pe care Vicariatul o cultivă cu sfințenie, folosind limba ucraineană în cult și în predică. De aceea, fără exagerare, Vicariatul este factor determinant în acest sens. Datele recensământului din 2021 relevă faptul că acolo unde Vicariatul are parohii (Maramureș, Timiș, Caraș-Severin), ponderea ucrainenilor care folosesc ucraineana ca limbă maternă este ridicată. În schimb, în zonele țării în care Vicariatul nu are parohii, ponderea este mult mai scăzută. De pildă, în jud. Suceava, din aproape 8000 de etnici ucraineni, doar puțin peste 5000 folosesc limba ucraineană, iar în jud. Tulcea, din 900 de ucraineni declarați, doar 300 folosesc limba ucraineană. Această tragedie evidențiază, odată în plus, rolul de coeziune și de conservare pe care Vicariatul Ortodox Ucrainean îl are în cadrul comunității noastre.

M.V.: În încheiere, ce proiecte de viitor vă așteaptă?
M.N.L.: În viitorul apropiat urmează premierea cîștigătorilor concursului „Istoria văzută prin ochii bunicilor”, desfășurat în premieră, la nivelul Vicariatului. Acest concurs va fi încununat prin publicarea tuturor lucrărilor într-un volum, o veritabilă colecție de istorie orală. Mai apoi –  publicarea unui volum aniversar, despre Vicariat, în limba ucraineană.
Mă bucură enorm faptul că în ultimii patru ani a început să crească exponențial numărul activităților desfășurate în Vicariat, tocmai cu scopul de a oferi o vizibilitate crescută ucrainenilor din România, pentru a întări identitatea etnică, precum și faptul că începe să se coaguleze un grup de preoți și profesori pasionați de cercetarea istoriei noastre.

M.V.: Părinte, vă tare mulțumesc!

Marius Voinaghi

Foto: I. Mariș

Miercuri, 28 mai 2025, Memorialul Victimelor Comunismului și al  Rezistenței a fost gazda unei întâlniri de suflet: Ana Blandiana, una din vocile puternice ale societății civile românești contemporane, a răspuns întrebărilor elevilor de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației, cuprinși în Centrul de Excelență Maramureș, disciplinele Istorie, Limba latină și Limba și literatura română, și în redacția revistelor AXA și GEMINA. Întâlnirea „Despre libertate. La 35 de ani de la proclamația de la Timișoara”, organizată de Fundația Academia Civică și Fundația Hanns Seidel, a prefigurat Ziua Eroilor și proiecția filmului „Anul Nou care n-a fost”. S-a discutat despre pedagogia memoriei, vindecarea trecutului mai recent și mai îndepărtat, forme de autoritarism postdecembrist, propagandă digitală, manipulare prin limbaj, identitate europeană, multă literatură și rolul intelectualului azi, și, evident, educație civică și dialog democratic. La finalul întâlnirii, Ana Blandiana a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii Revistei online „Salut, Sighet!”, și nu numai. E modul meu de a vă împărtăși bucuria întâlnirii. Deci, motor:

Marius Voinaghi (M.V.): Ce formă de vinovăție considerați că este mai periculoasă pentru memoria colectivă: tăcerea celor care au știut, dar n-au vorbit, sau indiferența celor care n-au vrut să știe?

Ana Blandiana (A.B.): Vă referiți la perioada de dinainte de ’89. Vinovăția-i colectivă. Ideea că numai Nicolae Ceaușescu și nevasta lui ar fi vinovați e clară; culmea este că, la un moment dat, îi urau pe ei doi și cei din jurul lor, pe care îi umileau. Dar cum ajunsese Nicolae Ceaușescu ceea ce fusese? Deci, cum acest grup de activiști îl lăsaseră să ajungă? E clar că, întotdeauna, autocratul, ca să nu zic dictatorul, este opera celorlalți. În ceea ce privește poporul, e puțin mai complicat. Blaga are o frază care întotdeauna m-a emoționat și am încercat s-o respect. El spune că „niciun popor nu-i atât de rău încât să nu merite să-ți dai viața pentru el, dacă îi aparții”. Nouă ni se cere să ne dăm viața, dar în momentul când vrem să-l judecăm, cred că trebuie să ne amintim fraza asta. În ce măsură avem dreptul s-o facem? Și răspunsul se referă mai ales la intelectuali. Pentru că eu cred că, de fapt, întotdeauna și–n toate epocile, mai ales începînd cu istoria modernă, vina este a intelectualilor. Pentru că, cu cât cineva înțelege mai mult, cu atât este mai responsabil de ceea ce a înțeles. Și în tradiția românească, a secolului XX cel puțin, o ruptură  a fost între intelectuali și societate.

M.V.: Poate o societate traumatizată colectiv să devină democratică fără un proces autentic de vindecare, de asumare a trecutului? Ce lipsește României în acest sens?

A.B.: În primul rând, justiția. Funcționarea corectă a justiției. Ați pus virgulă după vindecare și asumare a trecutului. Eu cred că vindecarea este chiar asumarea trecutului. Și-n acest sens, Memorialul de la Sighet este o formulă. Este cât se poate de clar, ca să mergem înainte, societatea trebuie să se vindece. Și ca să se vindece, trebuie să se despartă binele de rău.

M.V.: Aţi spus cândva că doar trei dintre cei 200 de torţionari au fost cu adevărat condamnaţi. Mai poate literatura suplini, măcar simbolic, lipsa de justiţie?

A.B.: Eu sper că da! Și mai ales sper spre binele ei. Nu știu dacă societatea o să mai profite în vreun fel, având în vedere lipsa de importanță a literaturii, relativă în societate. Dar literatura, este clar că nu va mai putea fi importantă în continuare, dacă nu va deveni o formă de analiză a acestui trecut. Literatura este o formă de analiză a vieții, trebuie să existe această legătură între ea și viață. Trecutul este atât de important pentru a înțelege prezentul, și atunci trebuie ca el să fie rezolvat de literatură. Și-n acest sens, literatura română de azi este mai puțin importantă decât literatura rusă de azi, unde există cinci, șase scriitori la ora asta, care au devenit mari pentru că au scris despre ce s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, despre tragedia pe care au parcurs-o. În timp ce la noi, n-aș zice că au apărut marile romane ale acestei istorii. Adică, avem scriitori foarte importanți, dar viziunile literare pe mii de pagini pot să fie importante în teoria literaturii, nu în sufletul cititorilor.

M.V.: Spuneaţi recent că democraţia europeană e ameninţată atât de extremişti antisistem, cât şi de un progresism care „redefineşte autocenzura”. Cum navigăm între aceste două excese fără să pierdem libertăţile câştigate?

A.B.: Asta-i cea mai mare problemă. În primul rând, a celor care dețin puterea în democrație. Democrația riscă să fie mai slabă în comparație cu regimurile autocrate. Ea are rețineri în a-și folosi puterea, ca să spun așa! Pot să vă dau un exemplu: de ce, din punct de vedere democratic, nu poate să existe o formă de a opri propaganda toxică a postului TV Realitatea pe parcursul acestor alegeri? Chiar nu există o formă democratică de a interzice acest tip de luptă toxică sau cei de care ar depinde acest lucru sunt solidari cu ea în subtext?

M.V.: Trăim într-o epocă a războiului informațional, a manipulării și propagandei digitale. Cum comparați aceste noi forme de intoxicare a opiniei publice cu cele practicate în regimul comunist? Este „adevărul” mai greu de apărat astăzi decât în timpul dictaturii?

A.B.: Evident. Este incredibil felul în care evoluează lumea. Simplul fapt că au apărut noțiuni ca „postadevărul” dovedește că s-a acceptat minciuna ca o formă teoretică de existență. Puterea de a manipula a Uniunii Sovietice, care era o putere consolidată teoretic prin faptul că n-avea morală. Pe această lipsă de morală, pe această putere sovietică a manipulării, a pătruns în societățile libere și a fost moștenită de Rusia. Putin a făcut tot ce a putut să dizolve coeziunea societăților libere. Este teribil cum prin manipulare poate fi stăpânită lumea.

M.V.: Regimurile totalitare modifică limbajul pentru a controla gândirea. Cum percepeți astăzi mutațiile limbajului public în România și în lume? Observați forme noi de „limbaj de lemn” adaptate epocii digitale?

A.B.: Că există un limbaj de plastic este cât se poate de clar. În același timp, este greu de spus ce-o să urmeze. Lumea se schimbă cu o viteză amețitoare și toate mijloacele de apărare, de luptă împotriva răului trebuie să schimbe, înainte chiar de a defini răul. După cum nu suntem în stare să definim binele. De aici confuzia.

M.V.: În acest sens, granița dintre estetic și etic se estompează tocmai din cauza acestei rapidități…

A.B.: Vreți să vă spun ceva, lucrurile devin atât de grave, încât esteticul pur devine pur și simplu ridicol. Nimănui nu-i mai are cum să-i pese.

M.V.: Și-n acest context cine mai joacă rolul de „câinele de pază” al democrației?

A.B.: O întrebare absolut dramatică. Nu pot să vă răspund decât cu forme fixe. Implicarea intelectualului. Omul care gândește nu poate gândi în afara societății. Și aici se suprapune cu societatea civilă. Tot ce s-a întâmplat bun în ultimii 30 de ani la noi, s-a întâmplat sub presiunea societății civile, de la Alianța Civică, la mișcarea rezist. Deosebirea dintre cei care sunt în societatea civilă și cei care sunt în viața politică, este că ultimii au interese, pe când primii au idei.

M.V.: Le–ați spus azi elevilor că „libertatea este exprimarea gândirii critice”. Care e primul exerciţiu de gândire critică pe care ar trebui să-l facă un licean de azi?

A.B.: O mare problemă. Toți știm că adolescenții au spirit critic. Dar fără criterii. Ăsta-i adevăratul rol al profesorului. Să-i facă să-și mențină spiritul critic, dar să-l exercite pe baze culturale și o strucrură morală. Să aibă sens și câștig spiritul critic!

M.V.: O ultimă întrebare. Ce ne facem cu indiferența din societate? Dar cu fractura din societate?

A.B.: Problema de bază a societății în democrație. Consumismul și indiferența. O democrație care funcționează în indiferență încetează să mai fie! Pe de altă parte, odată cu AI, există ruptura dintre generații, și cred că nu există nimic de făcut. Partea bună este că jumătate dintre români sunt conștienți de rolul lor în societate. Sunt aceiași cu cei din Piața Universității din anii ‘90 care se simțeau vinovați nu pentru ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au făcut. Și sper ca această vinovăție să fie păstrată în continuare!

M.V.: Vă tare mulțumesc, stimată Doamnă Ana Blandiana!

Marius Voinaghi

Luni, 31 martie a.c., Consiliul Local al municipiului Sighetu Marmației a votat noua propunere de stemă a localității, alegând una din cele 6 variante disponibile (fig. 1).

Mai concret, la propunerea domnului Gheorghe Todincă, fost director al Muzeului Maramureșean, consilierii locali au ales varianta 2 (fig. 2) cu 10 voturi, în care apar doar un bovideu (însă în semiprofil, nu frontal) și cele trei râuri, fără niciun fel de element preluat de pe stema veche (cruce, stea sau crin), ca și cum, chiar acum, când ne pregătim de sărbătoarea de anul viitor, a celor 700 de ani de la prima atestare a venerabilului oraș, dorim să ne rupem complet de trecutul său atât de bogat, transformându-ne într-un fel de sat nou-nouț, lipsit de orice istorie și istoric.

Astfel, a fost respinsă varianta 6 (fig. 3), care a întrunit doar 8 voturi, adică stema istorică, folosită vreme de 350 de ani și susținută de către Comisia de propunere a stemei municipiului, Comisie alcătuită din domnii: conf. univ. dr. Marin Ilieș (directorul Extensiei Sighet al UBB), Alin Pralea (șeful secției de istorie a Muzeului Maramureșean), istoricii locali Ioan Ardelean-Pruncu, Orosz Krisztofer Levente, Teofil Ivanciuc și Marius Voinaghi, respectiv Petru Rednic, din partea Primăriei.

Opinia publică trebuie însă să știe că varianta votată – nr. 2 – conține bovideul (doar ceva mai „tuns”) utilizat prima dată pe stema orașului abia în perioada 1940-1944, adică exact sub ocupația horthyistă și nu înainte, același bovideu apărând pe toate celelalte variante (inclusiv pe cea neaprobată, dar utilizată în prezent – aflată la poziția 5), cu o excepție – nr. 6!

Iată dovada (fig. 4 și 5), în cartea de propagandă horthyistă „Erdélyünk és honvédségünk”, realizată de vitéz Béri László și vitéz Rózsás József (Budapest, 1941).

Sigur, credem că a fost complet lipsit de intenție și că nu s-a știut despre această jenantă legătură la momentul votului (precum nici noi înșine n-am știut), însă apreciem că acest context nefericit este mult prea inadecvat pentru a putea fi trecut cu vederea.

În privința discursului domnului Gheorghe Todincă, care i-a convins pe domnii și doamnele consilieri să nu voteze varianta nr. 6, deoarece aceasta ar conține A. crinul angevin (presupus unguresc!) și B. steaua cu 6 colțuri (evreiască!), răspundem punctual:

1. 

   A. Ambele simboluri au stat pe stema orașului între anii 1576-1918 ( 6), dar au făcut parte și din prima propunere de stemă a Sighetului românesc, imediat de după Marea Unire (fig. 7).

Sighetul și-a pus pe stemă crinul regal ca semn de aducere-aminte pentru că a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) și capitală a Maramureșului sub regii de Anjou, regi de origine franceză (nu maghiară, familia conducând și Franța, Anglia, Croația, Polonia sau părți din Italia!).

Mai mult, crinul a fost utilizat de voievozii Maramureșului iar mai apoi a stat pe stema Moldovei pe toată perioada cât aceasta a fost independentă, începând cu descălecătorii maramureșeni, până la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, dar și mai încoace, la Alexandru Lăpușneanu și la Petru Șchiopul, fiind, deci, și simbol voievodal românesc!

Ce să spui mai mult, cât timp crinul se găsește azi pe însăși Stema Casei Regale aRomâniei (fig 8)?!

Apoi, prin crin putem fi ,,înfrățiți” diplomatic, simbolic, cu numeroase orașe și regiuni din 21 de țări europene (precum orașele Paris sau Florența), dar și din 3 țări din Lumea Nouă (printre care și Montreal).

1. B. Iar steaua cu 6 colțuri (hexagrama) NU este evreiască, cât timp nu i se văd în interior liniile celor două triunghiuri suprapuse. Ea se găsește exact sub această formă pe stema Sighetului din anul 1701 (când încă nu veniseră prietenii noștri, evreii, vezi 6 mijloc!).

Pentru creștini, hexagrama reprezintă simbolul Creației. Aceasta apare periodic pe stema Moldovei (fig. 9), începând cu anul 1392, și până în 1855, la fel cum e prezentă pe tot parcursul mileniului II în numeroase biserici catolice occidentale.

1. C. Este adevărat, zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna, însă nu este vorba despre acel bovideu hibrid în semiprofil, votat de către Consiliul Local (și folosit și de către horthyiști în cei mai negri ani ai istoriei orașului), ci de cel vechi, frontal, propus de către Comisie (varianta 6).

Cu cât o stemă are vârsta și continuitatea mai ridicate, cu atât spune mai multe și este mai respectabilă, precum un tablou sau o biserică veche! Ea concentrează patina trecutului, patrimoniul, tradițiile locale, reprezintă sângele albastru al istoriei. În continuare, noi pledăm pentru reînvierea heraldicii multiseculare, ca o dovadă de continuitate și de împăcare – lipsită de frustrări – cu istoria, pentru a intra și noi în grupul acelor orașe care își respectă și acceptă trecutul, păstrându-și stema medievală: Sibiu, Brașov, Mediaș etc.

1. Pentru mai multe informații privitoare la subiectul stemei Sighetului, vă invităm să lecturați articolele mai vechi, apărute în paginile „Salut Sighet”.

https://www.salutsighet.ro/cat-de-istoric-este-maramuresul-istoric-heraldica-autor-prof-marius-voinaghi/, https://www.salutsighet.ro/stema-sighetului-nostru-drag-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/, https://www.salutsighet.ro/iarasi-despre-stema-sighetului-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/,  https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-sighetul-nevoie-de-stema-autor-teofil-ivanciuc/ și https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-catre-primaria-municipiului-sighetu-marmatiei/?fbclid=IwY2xjawJa-LtleHRuA2FlbQIxMQABHRpvoVZNWGIxqsJp_7z7BcB2UTlQlo7bFKlAhfl_vu_BOwk2Gzcpzj1xKQ_aem_9J4iQsJEZwFywewpQPtiUg

Teofil Ivanciuc & Marius Voinaghi

Imagini:

1. Variantele pentru stema orașului supuse la vot
2. Varianta nr 2., aleasă de către Consiliul Local
3. Varianta nr. 6 (stema istorică), respinsă de către Consiliul Local
4. Stema horthyistă a orașului
5. Comparație între stemele horthyistă și cea aleasă acum
6. Comparație între stemele din anii 1576-1701, 1701-1918 și cea respinsă acum
7. Stema propusă după Marea Unire (mulțumiri domnului George Basarabă)
8. Stema Casei Regale a României
9. Stema Principatului Moldovei în anul 1586