Între ”freedom from” și ”freedom to” sau de ce să vizitezi Expoziția Jan Palach de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet

Ideea de a scrie împreună un articol cu această temă ne-a venit după concertul de muzică klezmer de la sinagogă (vezi AICI), când i-am povestit lui István Aranyosi cât de dificil mi-a fost să le explic elevilor de-a XII-a, veniți la școală la consultațiile pentru bacalaureat, gestul studentului Jan Palach, cel care și-a dat foc pe 16 ianuarie 1969 în Piața Wenceslas din Praga, în semn de protest față de regimul comunist. Mai ușor a fost să răspund la întrebarea adolescentului oarecum plictisit, care, cu o lejeritate aproape debordantă, m-a întrebat: De ce să faci asta? Ceea ce pentru generația noastră pare un gest menit să trezească societatea din resemnarea instalată după ocupația trupelor Pactului de la Varșovia din august 1968, pentru generația Z, pare de neconceput – gestul sacrificiului suprem. Aceasta este rațiunea pentru care i-am cerut lui István Aranyosi să aștearnă câteva gânduri filosofice pe marginea expoziției în memoria lui Jan Palach (expoziția cuprinde, în cele 23 de exponate, contextul istoric și societatea cehoslovacă a anilor ´60 ai secolului XX, mișcarea studențească, imolarea ca formă de protest politic, reacția celor de la putere, dar și a societății, ecourile din străinătate, dar și „torțele vii” din blocul comunist etc.).

1. Dincolo de aspectele descriptive ale analizei cazurilor de protest prin autoincendiere – cele propuse de psihologie, antropologie și științele politice – aspectul normativ, adus în vizor de filosofia politică, este cât se poate de pertinent. Abordarea filosofică în acest context este special prin faptul că nu se centrează pe descriere de fapte, urmată de generalizare, așa cum fac științele, ci încearcă să formuleze principii de maximă generalitate, care pot fi aplicate apoi la cazuri concrete, astfel că ele dobândesc calități pe care nu le aveau atâta timp cât erau tratate drept fapte ca fapte, și anume calități precum binele, justificabilitatea morală, coerența practică („practica” în sens aristotelic, de deliberare în vederea acțiunii, și nu de dragul teoriei).
2. Suicidul protestatar pare să ridice probleme greu de surmontat pentru cele mai cunoscute filosofii ale libertății. În primul rând, el pare să-și creeze o nișă interpretativă care punctează ceva ce se află dincolo de distincția între libertatea negativă și cea pozitivă. Această distincție a fost explicit introdusă de filosoful liberal Isaiah Berlin în anul 1958, însă ea există implicit în mai toate operele de filosofie modernă, bazate pe o formă sau alta de teorie a contractului social (o familie de teorii menite să justifice moral existența și autoritatea statului). Libertatea negativă este libertatea inividului în raport cu orice forță non-naturală, cum ar fi statul sau alți indivizi, înțeleasă ca non-interferență din partea acestora din urmă în viața individului. De pildă, liberalismul clasic al lui John Locke este construit pe acest tip de libertate, care reprezintă o axiomă în teoria sa asupra contractului social. Pe de altă parte, libertatea pozitivă este capacitatea concretă a individului de a se dezvolta și de a-și realiza scopurile și menirea în viață. Această libertate pozitivă este congenitală filosofiilor politice de stânga, cum ar fi contractualismul colectivist al lui Rousseau. Distincția este bine captată în engleză de diferența dintre freedom from (negativă) și freedom to (pozitivă). Cum am putea oferi coerență morală unui gest precum cel al lui Jan Palach prin prisma acestei distincții, sau, chiar mai general, prin prisma dihotomiilor stânga-dreapta, socialism-liberalism, colectivism-individualism. Gestul este atât de extrem și cu o funcție mai ales comunicațională, și nu de practicitate imediată și utilitară, încât este greu de integrat în aceste scheme dihotomice. Putem oare să simplificăm situația afirmând că gestul de autoincendiere era o soluție la o problemă de lipsă de libertate negativă sau la una de libertate pozitivă? Mă îndoiesc. Pretențiile și tendințele totalitare, precum cele față de care Jan Palachșialții s-au revoltat, par să aducă în colimatorul nostrum analytic sisteme la care gânditorii clasici nu s-au gândit. Nu trebuie blamați. Totalitarismul este o creație a societății industrial târzii.

O a doua filosofie cunoscută a libertății care mi se pare depășită de o situație precum cea a protestului prin autoincendiere este existențialismul. Camus poate avea dreptate să afirme, în deschiderea eseului său Mitul lui Sisif, că suicidul este singura problema filosofică serioasă, însă soluția sa, din nou, pare a păli în fața unei situații morale precum cea discutată aici. Soluția lui Camus este bazată pe absurditate, filosofia potrivit căreia lumea în sine nu oferă absolut nimic în privința unui sens al vieții sau al existenței, contrar a ceea ce religia propovăduiește (o lume creată de divinitate, cu un sens și o esență prestabilite). Dacă așa stau lucrurile, atunci suicidal este la fel de absurd precum căutarea obsesivă a unui sens acolo unde nu există. Dimpotrivă, individual devine cu adevărat liber atunci când recunoaște absurdul și facticitatea și își creează propria esență și menire. Este o filosofie ultra-individualistă. Camus nu-și pune problema că ar putea exista cazuri în care suicidul, de exemplu cel în semn de protest, ar putea el însuși constitui acea autorealizare, tocmai pentru că scopul se plasează dincolo de bunăstarea individului, dincolo de un egocentrism asumat implicit. Autorealizarea individului prin autoimolare. Sună paradoxal, dar nu este absurd!

Dacă doriți să aprofundați problematica temei, vă îndemnăm, mai ales pe cei tineri, să vizionați expoziția din cadrul Memorialului. În loc de încheiere, o invitație la reflecție pe marginea întrebărilor lansate de pastorul evanghelic Jakub S. Trojan, în predica sa la înmormântarea lui Jan Palach, în cimitirul Olšany: „În acest secol cinic, în care adesea ceilalți ne îngrozesc pe noi, iar noi îi îngrozim pe ei, un secol în care de multe ori ne speriem de nimicnicia noastră lăuntrică, el ne-a determinat să ne punem întrebarea care ne poate transforma în oameni cu caracter puternic: ce am făcut eu pentru alții, ce suflet am, care este scopul meu și care este principala valoare în viața mea?”

István Aranyosi
Marius Voinaghi




Altfel de istorie (autor, Marius Voinaghi)

Vineri, 2 februarie 2024, Fundația Academia Civică și Fundația Corneliu Coposu, au organizat, în sala de conferințe a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, lansarea volumului lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei. Au luat cuvântul: Ion Andrei Gherasim, Președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea și Dan Pavel, autorul cărții, profesor de științe politice la Universitatea București, iar moderatorul evenimentului a fost istoricul dr. Andrea Dobeș. Cartea a apărut la Editura Fundației Academia Civică în decembrie 2023. Din cuprins: texte foarte interesante despre rescrierea și reinterpretarea istoriei, articole preluate din publicația online a Fundației Corneliu Coposu, Sens politic (https://senspolitic.ro): „Martirul Iuliu Maniu”, „Luptele românilor pentru drepturi (în Imperiul Austro-Ungar)”, „Iuliu Maniu și salvarea Vienei”, „Împlinirile maturității”, „Aducerea pe tron a lui Carol al II-lea”, „Lupta împotriva dictaturii”, „Maniu și legionarii. Perioada Codreanu și alegerile din 1937”, „Perioda Horia Sima”, „Alungarea regelui”, „Asasinatele și decăderea statului național-legionar”, „Fatidicul război de întregire”, „Sub lupa serviciilor secrete. Maniu și comuniștii”, „Strategul scoaterii României din alianța cu Germania lui Hitler”, „Procesul Marii Trădări Naționale”, „Marea înscenare”, „Martiriul”, „Ecce homo – Corneliu Coposu”, 106 referințe bibliografice din literatura de specialitate națională și occidentală, un index de termeni și nume proprii, 29 de fotografii din arhivele Fundației Corneliu Coposu – în fotografia de copertă (realizată în decembrie 1944, la parastasul lui Nicolae Titulescu): Iuliu Maniu, „Sfinxul de la Bădăcin” (metaforă pe care i-a atribuit-o Nicolae Iorga) și Corneliu Coposu, „Seniorul” (așa cum l-a numit atât de frumos filosoful Petre Țuțea).

Având drept motto un fragment din ziaristul Nicolae Carandino, singurul din lotul de la Tămădău care a supraviețuit comunismului – Iuliu Maniu nu era obișnuit să se supună evenimentelor când aceste evenimente îi contraziceau credințele morale și politice, această carte propune de fapt o reinterpretare a istoriei naționale și o analiză a Jurnalului interzis. Povestea acestuia este una fascinantă. Prin ce miracol al destinului, valiza cu documente, printre care și Jurnalul lui Corneliu Coposu, dată spre păstrare lui Ion Dumitru zis Vagonel, n-a fost descoperită de poliția politică comunistă (Securitatea)? Jurnalul interzis a fost recuperat abia în 1993 și a văzut lumina tiparului în 2014 la Editura Vremea, în ediția îngrijită de Doina Alexandru. Cu o limpezime debordantă a gândurilor, Dan Pavel ne anunță de la început că Jurnalul lui Corneliu Coposu (relatarea din Jurnalul interzis debutează în 1936, când secretarul particular al „Președintelui” avea 22 de ani, și se sfârșește în 1947, la 33 de ani) este o istorie complementară și alternativă a lui Iuliu Maniu, în momentele sale publice, private, intime, confidențiale, secrete, bazată pe mărturii directe, pe deplină încredere în sălăjanul născut la Bobota, la 31 de km de Bădăcin. Cînd scrii despre propriile gânduri, tocmai în procesul de consemnare în scris a gândurilor se petrec anumite metamorfoze, apar noi gânduri, anumite concluzii suplimentare, sunt adăugate nuanțe și detalii. În preajma principalului actor politic român de secol XX, învățăcelul Coposu dezvoltă un proces de învățare și de reînvățare. La școala politică cu un singur maestru și un singur discipol sunt tratate teme precum: predilecția în sistemul românesc de guvernare a sindromului „mâna de fier”, reconstituirea contextului „procesului din Dealul Spirii” (cu cele trei categorii distincte de fapte, acuzați și acuzații), raportul de forțe dintre serviciile secrete și profilul politicianului (magistral este demontat mitul potrivit căruia Iuliu Maniu ar fi fost agent britanic SOE) sau opțiunea democrată, bazată pe libertate și respectarea drepturilor omului, în detrimentul oricărei forme de autoritarism sau totalitarism.

Pornind de la premisa că noile abordări ale istoriei nu mai sunt de multă vreme monopolul istoriografiei, se impune revizuirea istoriei naționale: Iuliu Maniu nu a fost un politician perfect; el trebuie privit și judecat din perspectiva integrală a existenței sale tragice; a fost un martir (martirii nu pot fi comparați cu oamenii obișnuiți); comuniștii l-au transformat pe Iuliu Maniu în martir în momentul în care au înscenat „procesul-spectacol” început pe 25 octombrie 1947. De fapt, Iuliu Maniu a fost de două ori victimă a comunismului: pe de o parte, o victimă fizică, sfârșind ân pușcăria de tristă amintire de la Sighet, dar și una morală, a istoriografiei și propagandei. Revizionismul istoric, în sens pozitiv, îi reușește în totalitate lui Dan Pavel. În destructurarea limbajului de lemn din istoriografia comunistă, reazăm al monarhiei habsburgice și asupritor al poporului român, răzbate un Iuliu Maniu luminos, care, la 45 de ani, asigură ordinea la Viena timp de 55 de zile, în toamna anului 1918, își asumă riscuri și responsabilități în organizarea Adunării de la Alba Iulia, a Consiliului Dirigent și susținerea independenței Cehoslovaciei lui Edvard Beneš. La cele trei „greșeli istorice” realizate de Maniu: aducerea pe tron a lui Carol al II-lea sau „Restaurația carlistă”, pactul de neagresiune electorală cu legionarii din 25 noiembrie 1937 (la care au aderat Gh. I. Brătianu, C-tin Argetoianu, I. Flueraș și dr. W. Fiederman) și refuzul de a accepta funcția de prim-ministru la 23 august 1944, Jurnalul ne prezintă un strateg și un gânditor politic lucid care avea democrația în sânge, iar pe noi ne invită la reflecție asupra faptului că deciziile nu trebuiesc judecate în lumina deznodământului lor ulterior.

Raportul cu regimurile autoritare este decriptat în lumina teoriei celor trei valuri ale democratizării, propusă de Samuel Huntington; acolo unde a prevalat logica democratizării și liberalizării, s-a consolidat democrația, iar unde statul de drept s-a dovedit vulnerabil, democrația a slăbit. Vă las plăcerea să descoperiți la ce val al democratizării se afla planeta când în România se instala comunismul. Iar despre „Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă din August 1944”, să rememorăm faptul că Iuliu Maniu nu doar că a fost arhitectul scoaterii României din alianța cu puterile Axei, dar a fost și inițiatorul acesteia încă din 24 ianuarie 1942.

Opera de rescriere corectă a istoriei naționale se încheie cu ultima perioadă a vieții lui Iuliu Maniu, pardoxal cea mai glorioasă, după cum afirmă N. Carandino, colegul de celulă de la închisoarea Sighet, cel care, la „procesul-spectacol”, afirma: eu nu sunt național-țărănist, eu sunt manist.

„Dacă ar fi după mine, aș introduce în școlile românești predarea procesului Iuliu Maniu, iar nu doar la orele de istorie. În acest sens, este de mirare că scenariștii, regizorii și actorii nu se gândesc mai mult la filme și seriale de calitate, ca să nu mai vorbesc de filme documentare, despre marile personalități persecutate de comuniști, despre reprezentanții elitelor și ai marilor grupuri sociale și profesionale care au fost țintele represiunii (…) Din mai multe puncte de vedere, procesul Iuliu Maniu a fost procesul-etalon al sovietizării și comunizării României”, mărturisește Dan Pavel. O idee pe care o salut, la care mă alătur și, recunosc, mi-ar plăcea să stârnească emoții, ecouri, să pună pe gânduri și să provoace la dialog. Și, nu în ultimul rând, să pregătească și mai bine terenul pentru introducerea în învățământul liceal, începând cu anul școlar 2025-2026, a disciplinei obligatorii Istoria comunismului din România. În acest sens, fără îndoială, cartea lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei, devine lectură obligatorie pentru toți profesorii de istorie.

*** lucrarea poate fi achiziționată contra cost de la standul de carte al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighetu Marmației

 

Autor, prof. Marius VOINAGHI




Tezaure și piese de aur din Epoca Bronzului în Maramureșul Istoric (autor, Marius Voinaghi)

În primele două articole dedicate Bronzului Târziu, am abordat tematica legată de tipologia așezărilor, cronologia și periodizarea epocii, depozite de bronzuri etc. În acest ultim articol dedicat Epocii Bronzului, mi-am propus să prezint tezaurele și piesele izolate de aur descoperite în Maramureșul Istoric (vorbim aici de Depresiunea Maramureș, de pe actualul teritoriu al României, sau partea de sud a Maramureșului Străvechi, cum îi place domnului profesor Marin Ilieș să spună).

Celor pasionați de arheologie, de preistoria și protoistoria Maramureșului le reamintesc studiul excelent al  arheologului  băimărean Dan Pop, publicat la Satu Mare (2005), cu privire la istoricul descoperirilor, evoluția culturală și stadiul cercetărilor culturii arheologice Suciu de Sus și a grupului Lăpuș.

În ceea ce privește descoperirile de aur, aparținând  Epocii Bronzului, din Depresiunea Maramureș, doresc să prezint publicului sighetean, și nu numai, cele patru tezaure de aur descoperite la Sarasău, Sighet, „comitatul Maramureș” și Borșa, respectiv piesele de aur apărute în descoperiri izolate, cum ar fi cele de la Oncești, Ieud și, mai nou, la Rona de Jos.

Foto 1

Pentru început, tezaurul cel mai cunoscut și faimos, în același timp, cel de la Sarasău. Potrivit arheologului Carol Kacsó, acesta reprezintă cea mai mare descoperire de aur din Epoca Bronzului găsită pe teritoriul României și una dintre cele mai mari apărute în Europa, despre care a scris recent și Teofil Ivanciuc (vezi sursa: https://www.salutsighet.ro/tezaurul-de-aur-de-la-sarasau-face-turul-lumii-autor-teofil-ivanciuc/). A fost descoperit în primăvara anului 1847, pe dealul Vâlcelușe, la cca 400 m sud-est de Zăpodie, în apropiere de Valea Sarasăului. În 2001, cercetătorii C. Kacsó, C. Gaiu, M. Totea și D. Pop au stabilit, în urma unei cercetări de suprafață, că locul de depunere s-a aflat în afara perimetrului vreunei așezări contemporane, la câteva sute de metri sud-vest de așezarea din punctul Moara, respectiv nord-est față de așezarea din punctul Lazu Mare. Vă las pe domniile voastre să descoperiți saga ce a urmat imediat după descoperire, cert, însă, este faptul că Muzeul Național din Budapesta a achiziționat patru discuri spiralice, un fragment de la o placă terminală a unui disc spiralic, trei pandantive din placă, două verigi mai mari, 86 de verigi crestate, 164 de perle. În colecția Mihalyi se găseau opt discuri spiralice (în prezent, se păstrează șase), placa terminală a unui disc spiralic, opt verigi crestate (în prezent, se păstrează 3), 452 perle de diferite dimensiuni (în prezent, se păstrează 250) [Foto 1]. După unele date, împreună cu piesele de aur, au apărut și obiecte de bronz. Tezaurul de aur descoperit la Sarasău a fost datat în Bronzul Târziu 2, asemeni Depozitului III de bronzuri, format exclusiv din topoare de disc și spin (despre semnificația acestora – semne de putere sau distincție, mijloace de plată, piese votive sau de ofrandă, reprezentări antropomorfe  sau reprezentări „ascunse” de divinități –, într-un articol viitor), și asimilat, în linii mari, cu fazei Reinecke Bronz D sau fazei timpurii a câmpurilor de urne.

Foto 2

Faptul că, în Maramureș, la sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr., a apărut un important centru de putere este demonstrat și de tezaurul de la Sighet cu cele trei serii publicate la sfârșit de secol XIX: Sighet I – o brățară și opt verigi mai mici în greutate totală de 58 g (Muzeul Național Budapesta), Sighet II – un lanț format, se pare, din șapte verigi cordiforme, în greutate totală de 20 g (Muzeul Național Budapesta) și Sighet III – 17 verigi, dintre care șase cu secțiunea rotundă, capete subțiate, decorate cu crestături, iar 11 cu secțiunea rombică, capetele subțiate apropiate sau suprapuse, în greutate totală de 269 g (Muzeul Național de Istorie Viena) [Foto 2].

Tezaurul de aur din „comitatul Maramureș” are o poveste și mai interesantă. În anul 1879, Muzeul din Budapesta a achiziționat, în trei loturi, 52 de verigi deschise, cu capetele subțiate ascuțite sau boante, apropiate sau suprapuse, majoritatea având secțiunea rectangulară, opt fiind crestate. J. Hampel le tratează ca provenind dintr-o descoperire unitară, J. Mihalik emite ipoteza că au fost descoperite în comitatul învecinat Ugocsa, iar potrivit lui M. Roska, piesele aparțineau tezaurului de la Sarasău.

Menționările despre tezaurul de la Borșa sunt contradictorii, ba că a fost descoperit pe proprietatea lui E. Szabó, ba pe malul râului Vișeu. Un fapt este cert, respectiv în anul 1885, în timpul arăturilor, s-a descoperit un depozit de bronzuri care conținea și piese de aur: două verigi masive, probabil brățări, un cercel de tip Tarpa, format din două semiove legate între ele, două fragmente de lanțuri din verigi, trei verigi cu secțiunea rombică și o verigă cu capete deschise. Toate au fost încadrate cronologic în Bronzul Târziu 2-3.

Cea mai timpurie descoperire de aur din Maramureș o reprezintă veriga deschisă, cu capetele răsucite în formă de cârlig, de la Oncești,  încadrată cronologic în Bronzul Mijlociu I. Se pare că a fost descoperită împreună cu alte obiecte, cu prilejul construirii drumului Vadu Izei-Săcel, în anii ’70 ai secolului al XIX-lea. Piesa a ajuns în colecția Mihalyi, soarta ei ulterioară nefiind cunoscută. În lucrarea dedicată preistoriei Maramureșului, și rămasă în manuscris, Ioan Mihalyi de Apșa menționează la Ieud un inel de aur, asemănător celor din tezaurul de la Sarasău, dar de dimensiuni mai mici, descoperit izolat în anul 1866 de către Ioan Bâlea.

Foto 3_4

Ultima piesă de aur izolată este reprezentată de inelul de buclă din bară de aur, cu secțiunea convexă, cu capetele subțiate și îndoite (unul lipit), descoperită la Rona de Jos, în așezarea terasată din punctul Horodiște [Foto3-4]. Artefactul, cu greutate de 4,85 g, a fost descoperit de către Alin Stan, membru al Asociației Prodetecție Maramureș, în data de 22 mai 2022, în cadrul unei cercetări de suprafață la care au mai participat Maria Branteruc, Marin și Luca Ilieș, Dan Voinaghi, Florin Tiran și Flaviu Giurgilă. El se află astăzi în expoziția permanentă a Muzeului Maramureșean, spre vizionarea publicului larg. Este singura piesă de aur, din arealul de care ne-am ocupat, descoperită într-o așezare deschisă, nefortificată; la mică distanță de locul descoperirii, pe terasa imediat următoare, am găsit fragmente ceramice ce indică acest lucru. Din păcate, acestea sunt atipice și în ceea ce privește tipologia, forma sau decorul, de culoare cărămiziu-gălbuie, lucrate dintr-o pastă ce folosea pleava și nisipul drept degresant, însă aparținând cu siguranță Epocii Bronzului [Foto 5].

Foto 5

Cercetările sistematice viitoare vor surprinde cu siguranță nivelul de locuire, gradul și apartenența culturală sau asocierea cu depozitul de bronzuri, format din mai multe brățări, descoperit în anul 1872 și menționat de Ioan Mihalyi de Apșa în lucrarea mai sus invocată. Astfel, nu-mi rămâne decât să reiterez ideea conform căreia centrul de putere din Maramureș din Epoca Bronzului, unul foarte important, trebuie pus în legătură cu prezența unor resurse esențiale: sarea, aurul și cuprul. Pentru că nu poți să nu te gândești la cât de prezente sunt ele astăzi.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

 

 

 

Foto 1. Sarasău. Piese din tezaurul de aur (colecţia Mihalyi) (foto K. Török).

Foto 2. Sighetu Marmaţiei.Tezaur de aur (după St. Foltiny).

Foto 3. Rona de Jos, Horodiște în Harta iosefină a Maramureșului.

Foto 4. Inelul de buclă.

Foto 5. Ceramică preistorică.

*****

Bibliografie:

Marin Ilieș, Gabriela Ilieș –  Maramureșul Străvechi. Elemente de spațialitate geostrategică, Buletinul Societății de Geografie din România, tom XV – XVI, Iași, 2020, 67- 91.

Teofil Ivanciuc  – Descoperiri arheologice inedite în Țara Maramureșului, Acta Musei Maramorosiensis, III, 2005, 277 – 284.

Carol Kacsó – Bronzul târziu în nord-vestul României, Sympozia Thracologica, 58, 1990, Satu Mare-Carei, 42-29.

Carol Kacsó – Comori preistorice din Țara Maramureșului, expoziție în Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației, 1992, 5-47.

Carol Kacsó – Date noi cu privire la preistoria Maramureșului, Angustia, 4, 55-70.

Carol Kacsó – Descoperirile din epoca bronzului de la Sarasău, Marmația, 9/1, 2009, 59-100.

Dan Pop – Comments on the State of Research of Suciu de Sus culture and Lăpuș gropup, Marmația, 9/1, Baia Mare, 2009, 101 – 145.

Carol Kacsó Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628p.

Carol Kacsó  – Repertoriul arheologic al județului Maramureș, volumul II, Ediția a II-a, Editura Ethnologica, 2015, 352.

 




Așezările din jurul Solovanului – Dealul Cetății (autor, Marius Voinaghi)

Receptarea de care articolul dedicat așezării „dacice” de la Sighet s-a bucurat în comunitatea locală m-a surprins în mare măsură și m-a determinat să le răspund aici – mărturisesc că un articol amplu despre castrul de la Coștiui se află în pregătire –, unor prieteni care m-au întrebat cine erau, în Bronzul Târziu, „cei din jur”. Fără a recurge la foarte multe detalii de specialitate, doar câteva considerații generale se impun acum. În primul rând, la finalul mileniului al II-lea î.Hr., are loc o schimbare treptată în viața materială și spirituală a comunităților, a cărei consecință directă a fost modificarea structurală a evoluției culturale în domeniul producției ceramicii și al mineritului; dovada în acest sens, numeroasele depozite de bronzuri și tezaure de aur descoperite.

Foto_01

În acest stadiu al cercetărilor, în Depresiunea Maramureș, se cunosc aproximativ 50 de situri atribuite cronologic Bronzului Târziu. Am ales să prezint cele  8 puncte cu vestigii ce provin din așezări din Epoca Bronzului, de pe raza Sighetului, iar cele din localitățile învecinate acestuia, a se vedea foto 1, cu altă ocazie:

  1. Cearda-Țărmuri – așezare aflată la confluența Văii Hotarului cu Tisa; pe malul stâng al Tisei, foarte aproape de DN 19, la cca. 4 km nord-vest de centrul localității, T. Ivanciuc a descoperit fragmente ceramice, în marea lor majoritate fragmente de oale, cu un decor incizat sau în relief. În primăvara anului 2005, acest punct a fost investigat la suprafață de către C. Kacsó, T. Ivanciuc, R. Cardoș, D. Ghiman, D. Pop și Z. Șomcutean. Pe baza acestor vestigii, așezarea a fost atribuită purtătorilor culturii Suciu de Sus, faza a II-a.
  2. Cireghi I – pe terasa a doua a Tisei, pe teritoriul fostului sat Cămara, în urma sondajului arheologic din 2005, a fost recoltat material ceramic ornamentat cu motive incizate, striuri și motive în relief, câteva obiecte de piatră, precum și oase de animale. S-au semnalat și două fragmente ceramice de culoare neagră lucioasă, în exterior, roșie în interior, aparținând, probabil, unei etape mai recente de locuire.
  3. Str. Avram Iancu – cu ocazia săpării fundației blocului-turn din cartierul Cuza Vodă (1971), la adâncimea de 0,75 m, au fost surprinse fragmente ceramice decorate cu striuri, aparținând cu siguranță culturii Suciu de Sus.
  4. Biserica Reformată – cu ocazia cercetărilor arheologice, au fost descoperite și cîteva fragmente ceramice din Epoca Bronzului, ce par să provină dintr-o așezare Suciu de Sus.
  5. Cireghi II – la 1,5 km est de punctul Cireghi I, în 1996, T. Ivanciuc a identificat pe terasa stângă a Tisei, în cadrul unei cercetări de suprafață, urmele unei așezări atribuite Epocii Bronzului.
  6. Dealul Cetății II – în extremitatea nordică a Solovanului, foarte aproape de Izvorul Cetății, în cadrul unui mic sondaj efectuat în anul 1980 de către Gh. Todinca, au fost descoperite fragmente ceramice de culoare cenușie, negricioasă, cafenie sau gălbui roșiatică, decorate cu crestături pe și sub margine, linii incizate duble, hașuri incizate sau striuri însoțite de motive în relief, aparținând cu certitudine culturii Suciu de Sus (foto 2).
  7. Teplița-Poligon – în urma unui sondaj (1988), au fost recoltate bucăți mari de vatră fățuită, numeroase fragmente ceramice atipice, unele ornamentate cu striuri; cele câteva canelate și partea inferioară a unui vas de culoare neagră, în exterior, și roșie, în interior, par să indice apartenența stațiunii la Bronzul Târziu.
  8. Dealul Cetății I – despre această așezare din epoca Bronzului Târziu și încadrată cronologic culturii Gáva, am scris pe larg în articolul precedent. Iar despre piesele de aur, într-un viitor articol.

Încă din anul 1990, arheologul Carol Kacsó, într-un studiu dedicat celor patru etape de dezvoltare a Bronzului Târziu (care evoluează, în linii mari, de la 1450 î. Hr. până la 950-900 î. Hr.), surprinde, în nord-vestul României, nașterea culturii Gáva drept rezultatul unui proces de sinteză culturală. Astfel, așa-numitul „orizont prescitic”, respectiv secolul al VIII-lea și prima jumătate a secolului al VII-lea î. Hr., nu ar mai aparține Epocii Bronzului.

În Depresiunea Maramureșului, până la ora actuală, nu au fost identificate așezări din Bronzul timpuriu, prima așezare certă aparținând Epocii Bronzului, atribuită culturii Suciu de Sus, fiind încadrată în Bronzul mijlociu. Cu siguranță, cercetările viitoare vor edifica sau infirma, schimburile (conviețuirea?) dintre comunitățile Suciu de Sus II, Lăpuș II cu cele Gáva, interdependența, contemporaneitatea unora dintre ele etc. sau  vor dezvălui o parte din procesul de trecere la prima vârstă a fierului. Suficiente motive pentru reluarea cercetărilor sistematice de pe Solovan – Dealul Cetății. Și nu numai. Și da, n-am uitat de castrul roman de la Coștiui. Într-un articol viitor.

prof. Marius VOINAGHI

 

Bibliografie:

Ivanciuc, 2005 – Ivanciuc T., 2005, Descoperiri arheologice inedite în Țara Maramureșului, Acta Musei Maramorosiensis, III, 2005, 277 – 284.

Ivanciuc, 2017 – Ivanciuc T., 2017 – Completări la Repertoriul Arheologic al județului Maramureș, Marmația, 14,Baia Mare, 15-30.

Kacsó, 1990 – Kacsó C., 1990 – Bronzul târziu în nord-vestul României, Sympozia Thracologica, 58, 1990, Satu Mare-Carei, 42-29.

Kacsó, 1992 – Kacsó C., 1992 – Comori preistorice din Țara Maramureșului, expoziție în Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației, 5-47.

Kacsó, 1999,  – Kacsó C., 1999 – Date noi cu privire la preistoria Maramureșului, Angustia, 4, 55-70.

Kacsó, 2003 – Kacsó C., 2003 – Noi descoperiri Suciu de Sus și Lăpuș în nordul Transilvaniei, Marmația 7/1, Baia Mare, 2003, 105 – 181.

Kacsó, 2009 – Kacsó C., 2009 – Descoperirile din epoca bronzului de la Sarasău, Marmația, 9/1, Baia Mare, 2009, 59-99.

Kacsó, 2011a – Kacsó C., 2011, – Așezări din epoca bronzului în Depresiunea Maramureșului, Studii și Comunicări, XVII/1, Satu Mare, 2011, 71-78.

Kacsó, 2011b – Kacsó C., 2011 – Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628p.

Kacsó, 2011c – Kacsó C., 2011 – Contribuții la cunoașterea ceramicii Suciu de Sus. Descoperirile din Depresiunea Maramureșului, Revista Bistriței, XXV/2011, 103-129.

Kacsó, 2016 – Kacsó C., 2016 – Descoperiri din epoca bronzului de la Sighetu Marmației, Angvstia,20, Editura ANGVSTIA, Sf. Gheorghe, 2016, 81 – 149.

Pop, 2009 – Pop D., Comments on the State of Research of Suciu de Sus culture and Lăpuș gropup, Marmația, 9/1, Baia Mare, 2009, 101 – 145.




Din nou despre cetatea „dacică” de la Sighet (autor, Marius Voinaghi)

Mărturisesc, credeam că subiectul acesta a fost tratat până la epuizare și că-n ultimii 30 de ani specialiștii au reușit să pună lucrurile pe un făgaș normal. Am avut însă parte de o surpriză atunci când, în cadrul unui exercițiu de învățare prin investigare,  le-am cerut elevilor mei de clasa a V-a să-și chestioneze părinții, majoritatea sigheteni – unora fiindu-le profesor acum mai bine de două decenii-, în legătură cu originea  denumirilor „Dealul Cetății” și „Izvorul Cetății”.  Răspunsurile, într-o proporție covârșitoare, după cum bine ați intuit deja, s-au axat pe  existența unei cetăți dacice pe Solovan.

Împreună cu Teofil Ivanciuc (cel care a scris despre originea numelui Sighet aici http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16270:sighet-nume-dacic-slav-sau-maghiar&catid=70:importante&Itemid=27) am realizat (când?)  o dezbatere pe această temă la Sala Radio, iar cu arheologul Carol Kacsó o conferință și o emisiune TV demonstrînd că pe teritoriul Sighetului, cel puțin până astăzi, nu s-a descoperit niciun ciob dacic. Cu toate acestea tema iată!, se dovedește a fi recurentă. Una din posibilele explicații ar fi aceea că părinții elevilor mei au apelat la cea mai accesibilă sursă,  site-ul primăriei, unde, la secțiunea dedicată istoricului localității, stă scris, negru pe alb aşezarea de pe dealul Solovan din perioada dacică.

Foto 1
Foto 1

Așezarea fortificată din Bronzul târziu de pe Solovan „Dealul Cetății” a fost identificată de F. Nistor și a fost cercetată arheologic în 1964 și 1965, din colectivul de cercetare condus de K. Horedt, făcând parte și I. Németi și F. Nistor. Rezultatele cercetării au fost publicate în 1966 în broșura „Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmației” (foto 1).

Prin poziția sa, aceasta este fortificată natural din trei părți și doar din vest, unde se leagă de șirul altor dealuri, s-a ridicat un val de apărare impunător cu o lungime de cca. 240 m. Pământul necesar pentru umplutura valului a fost scos de pe ambele laturi și se ridică până la 3 m.   Așezarea, de formă ovală (aprox. 230×170 m), se pare că n-a fost locuită în permanență, ci a servit ca loc de refugiu și apărare pentru populația din jur. În niciuna din cele 5 secțiuni arheologice nu au fost surprinse complexe de locuire (foto 2-3).

Foto 3

Pe baza ceramicii descoperite aici, vase mari cu pereții groși, de culoare neagră în exterior , roșie în interior și cu suprafața canelată, K. Horedt a atribuit așezarea fortificată cu val, în aria de formare a culturii arheologice Gáva, răspăndită la sfârșitul mileniului II î.Ch. în NV României, Ungaria, Slovacia, Republica Moldova şi Ucraina. Da, da, mileniul II î.Ch.! De specificat faptul că avea menirea de a controla exploatarea sării din zonă. De altfel, pe teritoriul Sighetului s-au descoperit nu mai puțin de opt

Foto 2

depozite de bronzuri (cel de-al nouălea, care este și cel mai bogat în materiale și cel mai interesant, descoperit recent la aprox. 3 km NV de așezare, este în curs de publicare de către specialiști), din care 4 puse în directă legătura cu așezarea fortificată; 3 depozite descoperite pe Valea Blidarului: Depozitul I descoperit de M. Lucineț în anul 1943 (după unii 1941) ce conține 48 de piese, Depozitul II descoperit la aprox. 200 m de primul depozit în anul 1944 din care sunt salvate 4 piese, Depozitul VIII descoperit de către Gh. Pop în anul 1916, din care nu s-a salvat niciun celt deoarece piesele(?) au fost abandonate la locul descoperirii, și Depozitul IV descoperit în anul 1985 aproape de izvorul pârâului Spicul (cota 615 m) cu patru piese de bronz; restul depozitelor, Depozitul III (1898) – o singură piesă păstrată, Depozitul V (1896) – trei topoare de bronz păstrate, Depozitul VI (1902) – cu 7 piese salvate și Depozitul VII (1902) – două topoare cu disc și spin păstrate, au localizarea incertă, toate sunt încadrate cronologic în Bronzul Târziu, și surprind cât se poate de clar modificările economice și importanța zonei.

Cât despre locuirea dacică la sud de Tisa, în zona văilor Mara, Iza, și Vișeu din actualul județ Maramureș, încă din anul 2019, arheologul băimărean Marius Ardeleanu, într-un articol publicat de Asociația ArheoVest și Universitatea de Vest Timișoara, o rezuma la două locații: cetățuia de la Oncești – „Cetățeaua” (datată „la cumpăna dintre cele două ere”) și o așezare, Călinești – „Rogoaze”, atribuită cronologic perioadei romane târzii (sec. III dCh.).

Foto 4

La Oncești, F. Nistor a fost primul care a executat un sondaj arheologic în anul 1957, urmat de M. Rusu, în anii 60 ai secolului trecut, când, în urma cercetărilor de suprafață s-a identificat valul de pământ care înconjoară din trei părți înălțimea. Cercetările au continuat cu săpături arheologice conduse de H. Daicoviciu, din colectivul de cercetare făcând parte I. Glodariu, O. Bandula, F. Nistor și I. Németi. Platoul, restrâns ca suprafață a permis amenajarea doar a una sau două locuințe ușoare (colibe) peste care s-au suprapus cele două etape de locuire medievală. Autorii săpăturilor din 1965 au exclus posibilitatea amenajării acestuia de către daci, considerându-l în legătură cu turnul medieval de pe platou (foto 4). Creramica descoperită în partea de nord a dealului (foto 5) i-a determinat pe unii specialiști (Gh. Bichir) să dateze așezarea de la

Foto 5

Oncești în secolul al II-lea d.Ch.

La Călinești, într-o mică depresiune străbătută de Valea Rogoazelor, în anul 1970 C. Kacsó și R. Popa au identificat o stațiune arheologică de epoca bronzului și epocă romană (foto 6), cercetată sistematic în anii 1971, 1978 (H. Daicoviciu și S.Dumitrașcu) și 1979 (L.Nemoianu și Gh. Todinca). Pentru locuirea de secol III d.Ch. au fost descoperite două locuințe de suprafață, de mari dimensiuni, inventarul acestora fiind unul bogat, constând în ceramică lucrată cu mâna și la roată, râșnițe, cute și șlefuitoare de piatră.

Foto 6

Prima considerație cu privire la diferența cronologică dintre așezarea fortificată cu val de pe Solovan – „Dealul Cetății” din Bronzul Târziu și cele două locuiri dacice certe este că le despart, groso modo, 1200 de ani. A doua: că se impune reluarea cercetării sistematice la Sighet și la Oncești, în condițiile înmulțirii descoperirilor de ceramică neagră- roșie canelată, în diverse contexte în ultimii ani, în Depresiunea Maramureșului. Cât despre castrul de marș roman de la Coștiui – „Epreș„(situat la cca. 5 km de „cetățeaua” de la Oncești), într-un articol viitor.

Foto 1: coperta lucrării lui Kurt Horedt, Așezarea fortificată din perioada tîrzie a bronzului de la Sighetul Marmației, apărută la Baia Mare, 1966.
Foto 2: planul așezării fortificate cu val Sighet – „Dealul Cetății”.
Foto 3: imagine din timpul săpăturilor.
Foto 4: situl arheologic de la Oncești.
Foto 5: materiale din așezarea dacică de la Oncești.
Foto 6: aspect din timpul săpăturii de la Călinești – „Rogoaze”.

Bibliografie:

Carol Kacsó, Comori preistorice din Țara Maramureșului, Baia Mare, 1992.
Carol Kacsó, Mărturii arheologice, Editura Nereamia Napocae, Baia Mare, 2004.
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011.
H.Daicoviciu, O Bandula și I. Glodariu, Cercetările de l Oncești din Maramureș, StCercMaramureșene, 1, Baia Mare, 1965.
Marius Ardeleanu, Locuirea dacică în Depresiunea Maramureș. Analiză statistică și interpretări istorice, ARHEOVEST, VII, JATEPress Kiadó, Szeged, 2019.

Marius VOINAGHI




Cetăți Medievale Maramureșene

Sunteți invitați să participați vineri, 28 aprilie 2023, de la ora 13:00, la o scurtă prezentare a cetăților medievale din vechiul Maramureș (secolele XI-XVIII), de pe ambele maluri ale Tisei. Se va vorbi într-un stil lejer, interactiv, despre fortificațiile nobiliare, reședințele fortificate, întăriturile de la  frontiere, castelele feudale, bisericile și mănăstirile fortificate precum și despre cetățile regale maramureșene. Veți vedea imagini și planuri contemporane și de epocă, o reconstituire 3D, vor fi relatate povești despre asedii, cuceriri, evadări, tuneluri subterane, frumoase domnițe și viteji principi care, cu toții, au trecut prin cetățile maramureșene.

Prezintă: Teofil Ivanciuc
Moderator: Marius Voinaghi

Locația: sala „Monica Chifor” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației.

Organizatori: Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Ministerul Educației, în parteneriat cu Colegiul Național „Gheorghe Șincai” Baia Mare, Casa Corpului Didactic Maramureș, Centrul Județean de Excelență Maramureș și Visit Maramureş.

Intrarea este liberă și toată lumea este binevenită!

Comunicat de presă




Când s-a înființat Liceul „Dragoș-Vodă”? (autor, prof. Marius Voinaghi)

La 22 noiembrie 1918 se organizează la Sighet o impunătoare Adunare Naţională care alege delegaţii comitetului Sfatului Naţional Român în frunte cu dr. Vasile Chindriş şi delegaţii pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Participarea maramureşenilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia este un subiect arhicunoscut şi din acest considerent n-o să-l reluăm aici. Prin Decretul–lege 3631 din 11 decembrie se consfinţea unirea pe plan intern şi se organiza Transilvania provizoriu prin cele două organisme, Marele Sfat Naţional, cu rol legislativ, şi Consiliul Dirigent, drept for executiv. Acesta din urmă, avea în componență 15 Resorturi (ministere): 1. Iuliu Maniu – președinte și titular la Interne; 2. Vasile Goldiș – vicepreședinte, titular la Culte și Instrucțiune Publică; 3. Alexandru Vaida Voevod – vicepreședinte, Resortul Externe și Presă; 4. Ștefan Cicio-Pop – vicepreședinte, Resortul Armatei și Siguranței Publice; 5. Aurel Vlad – vicepreședinte, Resortul Finanțe; 6.Romul Boilă – secretar, Resortul de Comunicații, Lucrări Publice, Poștă, Telegraf, Alimentație; 7.Emil Hațieganu – secretar, Resortul de Codificare; 8. Ioan Suciu – Resortul Organizării și pregătirii Constituantei; 9. Aurel Lazăr – Resortul Justiției; 10.Victor Bontescu – Resortul de Agricultură și Comerț; 11. Ioan Flueraș – Resortul Social și Igienă; 12. Iosif Jumanca – Resortul Industriei; 13. Vasile Lucaciu – fără portofoliu; 14. Valeriu Braniște – fără portofoliu; 15. Octavian Goga – fără portofoliu. La 17 decembrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop și Vasile Goldiș sunt numiți miniștri fără portofoliu în guvernul condus de Ionel Brătianu, de la București. Astfel, portofoliile primilor doi din Consiliul Dirigent se desființează, iar în locul lui Vasile Goldiș, la Culte și Instrucțiune Publică, este desemnat Valeriu Braniște. La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent înființează Gazeta Oficială, care apare neîntrerupt, la Sibiu, până la 31 martie 1920. Ea publică hotărârile Marelui Sfat al Transilvaniei, decretele, ordonanțele, notele circulare și alte decizii ale Consiliului Dirigent. În anunțul ministrului Valeriu Braniște, nr. 5742, Sibiu 14 iunie 1919, publicat în Gazeta Oficială, nr. 35/16 iunie 1919, pp. 234-235, se înființează: a) 17 licee  de băieți – din care  8 licee complete (clasele I-VIII) și 9 deocamdată cu primele 5 clase românești, la poziția 5 figurând „Dragoș” – Sighet; b) 4 școli reale superioare (clasele I-V românești); c) 3 licee de fete deocamdată cu clasele I-V românești; d) 2 școli superioare de fete (clasele I – V), la Brașov și Sighet; e) 2 școli comerciale de băieți; f) 2 școli comerciale de fete; g) 6 Școli Normale,  5 de băieți (printre care și cea de la Sighetul-Marmației) și una de fete (Foto 2-3). După cum se remarcă, Sighetul, cu cele trei unități școlare, a jucat un rol important în creionarea viitorului sistem educațional ardelean, asemenea Clujului, fiind întrecut doar de Arad și  Brașov (cu 4 unități de învățământ), dar peste orașe precum Oradea, Sibiu sau Târgu Mureș (cu câte 2).

La doar două luni de zile de la acest decret, Gazeta Oficială, nr. 48/16 august 1919 publică Comunicatul șefului resortului de culte și instrucțiunii publice, Valeriu Braniște, și anume numirea pentru trebuinţele învăţământului secundar de stat a patru directori regionali (prodirectori, directori supremi) după cum urmează: în circumscripţia Sibiului Andrei Bârseanu, fost profesor la Şcoala Centrală din Braşov; în circumscripţia Cluj Dr. Valeriu Seni, fost profesor la liceul Năsăud; în circumscripţia Oradea, Dr. Alexandru Pteancu, fost profesor la Beiuş, iar în circumscripţia Timişoara, Ioan Petrovici, fost profesor la liceul din Braşov. Prin acelaşi act sunt numiți și directorii pentru liceele nou înfiinţate, după cum urmează:

  1. La Liceul „Gheorghe Şincai”(Baia Mare) Dr. Gheorghe Hetcou, fost profesor la liceul din Beiuş.
  2. La Liceul „Traian Doda” (Caransebeş) Sabin Evuţian, fost profesor la Şcoala Normală din Arad.
  3. La Liceul „Andrei Mureşanu” (Dej) Victor Motogna, fost profesor la liceul din Năsăud.
  4. La Liceul „Radu Negru” (Făgăraş) Dr. Traian Suciu, fost profesor la gimnaziul din Brad.
  5. La Liceul „Timotei Cipariu” (Ibaşfalău) Nicolae Negru, fost profesor la liceul din Blaj.
  6. La Liceul „Coriolan Brediceanu” (Lugoj) Dr. Victor Bârlea, fost profesor la Şcoala Normală de fete din Lugoj.
  7. La Liceul „Gheorghe Lazăr” (Sibiu) Dr. Ioan Bunea, fost profesor la liceul din Braşov.
  8. La Liceul „Regele Ferdinand” (Turda) Petru Suciu, fost profesor la liceul din Blaj.
  9. La Liceul „Mihai Viteazul” (Alba Iulia) Enea Zeflean, fost director la şcoala civilă din Abrud.
  10. La Liceul „Gheorghe Bariţiu” (Cluj) n-a fost repartizat nici un profesor.
  11. La Liceul „Aurel Vlaicu” (Orăştie) Ioan Cheri, fost profesor la gimnaziul din Brad.
  12. La Liceul „Emanoil Gojdu” (Oradea) Ioan Pap, fost profesor la liceul din Sibiu.
  13. La Liceul „Dragoş” (Sighet) Dr. Eugen Széles.
  14. La Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (Târgu Mureş) Dr. Petru Hetcou, fost profesor la liceul din Beiuş
  15. La Liceul „Moise Nicoară” (Arad) Nicolae Mihulin, fost profesor la şcoala normală din Arad.
  16. La Liceul „Simion Bărnuţiu” (Şimleul Silvaniei) Dr. Ioan Osian, fost profesor la Beiuş.
  17. La Liceul „Mihai Eminescu” (Satu Mare) Dr. Vasile Lohan, fost profesor la liceul Seghedin.

Potrivit Anuarului Liceului „Dragoș-Vodă”, nr. 1/1920 cursurile au fost deschise la 10 octombrie 1919, cu discursul directorului Dr. Eugen Széles, din care la Centenarul CNDV s-a decis să fie stabilită și Misiunea Școlii: Să vă însămnați, că pentru voi muncim, pe voi voim să vă înarmâm cu armele științei, cinstei și omeniei, căci voi veți fi stâlpii, pe care se va răzima țara noastră scumpă în viitor.

După al Doilea Război Mondial, Liceul de băieți „Dragoș Vodă” își va modifica de mai multe ori numele, devenind rând pe rând, Liceu Mixt, (odată cu unificarea cu liceul de fete) Liceu Mixt „Filimon Sârbu”, Școala Medie Nr.1 Sighet, Școala Medie Nr. 1„Filimon Sârbu”, Liceul de cultură generală, Liceul „Dragoș Vodă”, Liceul real-umanist „Dragoș Vodă”, Liceul Industrial „Dragoș Vodă”, Liceul Teoretic „Dragoș Vodă”, pentru ca începând cu 1 septembrie 1999 să devină Colegiul Național „Dragoș Vodă”, iar 20 de ani mai târziu, Școală – Ambasador al Parlamentului European în România.

Autor, prof. Marius VOINAGHI
(dragoșist, promoția 1992)


Anexe

Foto 1: Consiliul Dirigent (sursa: www.ro.wikipedia.org).

Foto 2-3: Actul de înființare a Liceului de băieți „Dragoș” Sighet; mulțumesc Acad. Emil Burzo, președinte de onoare al Academiei Române filiala Cluj, pentru că mi-a pus la dispoziție documentul.

Foto 4: Corpul profesoral (1920), în centrul rândului de jos, Dr. Eugen Szeleş (sursa: arhiva CNDV).

Foto 5: Pagina 3 din Anuarul I, Tipografia Culturală Societate pe Acții, Sighetul Marmației, 1920.


Bibliografie:

Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Editura Gutinul Baia Mare, 1997, pp.201 – 202.

Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012, pp.39-50.

Gherheş Ilie, Maramureş: delegaţii cu credenţional, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918,  în Acta Musei Maramorosiensis, Sighetul Marmaţiei, 2017, pp. 201 – 204.

Marin Pop, Poziția lui Iuliu Maniu și a Partidului Național Român din Transilvania în problema dizolvării Consiliului Dirigent, în Caiete Silvane, 2020, pp. 29-33.

Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie 1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, 2019, pp.268-276.

Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Arad, 2007, pp. 105 -106.

Academia Română, Istoria românilor , vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 525 – 526.

Marius Voinaghi, Livia Ardelean, Anca Costin Hendea, Florin Dragoste, Klara Gu;eth, Teofil Ivanciuc, Istoria Maramureșului. Manual pentru liceeni, Editura Valea Verde, 2020, pp. 86-89.

 

Sitografie:

https://axa-cndv.ro/osuta/sample-page/istoricul-colegiului-national-dragos-voda-sighetu-marmatiei/

https://dspace.bcucluj.ro/jspui/handle/123456789/143498 Decretele, regulamentele şi ordonanţele Consiliului Dirigent din Transilvania publicate în „Gazeta Oficială” din 1918-1920.

https://sites.google.com/view/cndv-scoala-ambasador/

 




Iuliu MANIU, Sfinxul de la Bădăcin (autor, Marius Voinaghi)

Simpozionul Iuliu Maniu și Maramureșul (vezi, AICI) organizat de către Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Asociația de Turism, Consultanță și Implementarea Proiectelor Europene, Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Gazeta de Maramureș și realizat cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș, s-a încheiat cu o prezentare de carte făcută de Acad. Emil Burzo, președinte de onoare al Academiei Române filiala Cluj. Domnia sa ne-a adus în discuție două lucrări apărute în colecția Istorie Contemporană, coordonată de Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș la Editura Școala Ardeleană Cluj. Astăzi, am să mă opresc la cea mai recentă, cea a istoricului Marin Pop, Iuliu Maniu, Sfinxul de la Bădăcin, proiect editorial dedicat marelui om politic la 150 de ani de la naștere și 70 de ani de la trecerea în eternitate. Acest proiect continuă într-un fel firesc, după cum mărturisește autorul în Introducere, volumul dedicat personalităților sălăjene din generația Marii Uniri, apărut la Editura Argonaut și Editura Mega în anul 2018.

Marin Pop, șeful secției Muzeografie-muzee locale din cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, originar din Bobota (cu adânci semnificații în familia Maniu), și-a susținut teza de doctorat „Viața politică în România interbelică (1919 – 1938). Activitatea Partidului Național și Național-Țărănesc din Ardeal și Banat” în anul 2010. A publicat, până în prezent, 26 de volume (autor, coautor, coordonator, ediții îngrijite, editor), 78 de studii și articole științifice în revistele de specialitate și peste 200 de articole în revistele de cultură.

Volumul  Iuliu Maniu, Sfinxul de la Bădăcin a apărut sub egida Academiei Române, Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj și Casa Memorială „Iuliu Maniu” din Bădăcin, avându-l ca editor pe Vasile George Dâncu și redactor pe Daniel Adrian Olaru. În Cuvânt-înainte, Profesorul Vasile Pușcaș ne avertizează că ceea ce ne propune autorul nu este nici o biografie clasică și nici un studiu monografic, ci un portret alcătuit din liniile sugerate de dezbaterile publice în ultimele decenii. Și i-a reușit. Cele 32 de articole publicate în perioada 2003 – 2022 în Caiete Silvane, Revista Silvania, Marisia, Acta Musei Porolissensis, însoțite de 15 pagini de bibliografie, izvoare arhivistice (cele mai multe inedite din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității: fondurile Documentar, Informativ și Penal, documente edite, volume, periodice, reviste, memorii, istorie orală, discursurile istorice de la finalul lucrării, 17 declarații date de Iuliu Maniu pe durata anchetei 14 iulie – 26 septembrie 1947 (dacă cele din 14 iulie sunt din sanatoriu, din 18 iulie începând sunt din subsolul Ministerului de Interne), indice de nume și frumosul „Album foto Iuliu Maniu”, cu cele 29 de fotografii ale sale, toate acestea contribuie la un proiect editorial de excepție.

Reconstituirile istoriografice propuse de autor sunt organizate tematic, cronologic și debutează, cum altfel, cu familia Maniu – părinții: Ioan și Clara Maniu, frații:  Cassiu și Cornelia (la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 au participat patru membri ai familiei Maniu) -, copilăria și formarea profesională, cu studii la Blaj, Zalău, Budapesta și Viena, continuă cu debutul carierei de avocat și dascăl (24 ianuarie 1899 Mitropolitul Victor Mihaly îl numea profesor extraordinariu pentru catedra de Drept Civil la Seminarul teologic Blaj); activitatea militară și politică a lui Iuliu Maniu în timpul Primului Război Mondial se încheie cu un articol magistral publicat de Octavian Goga în ziarele din București în anul 1915, după ruperea tratativelor cu contele Tisza, intitulat „Pleacă și Maniu”. Cea mai mare parte a lucrării acoperă tematici privind evoluția lui Iuliu Maniu în spațiul public din perioada interbelică: problema dizolvării Consiliului Dirigent, Serbările Marii Uniri – 20 mai 1929, sfințirea bisericii Bobota etc. și principalele secvențe ale vieții politice interbelice: de ce a refuzat Partidul Național Român să participe la Încoronarea Familiei Regale (15 octombrie 1922), candidat pe listele P.N.Ț. Sălaj, gruparea „acționistă” din cadrul Tineretului Național-Țărănesc, activitatea gărzilor „Iuliu Maniu”, Sovata drept „patria demnității naționale” sau Iuliu Maniu versus Alexandru Vaida Voevod (însoțit de 7 Documente, ultimul fiind manifestul A bătut ceasul!, publicat de Zaharia Boilă sub pseudonimul George Ohăbeanu în ziarul România Nouă) și încercările lui Iuliu Maniu de a salva democrația interbelică. Nu puteau lipsi temele: Serbările „Restaurației”, problema minorităților, relațiile cu legionarii, cu D.N. Cocea și Mihail Ralea, recuperarea provinciile pierdute în vara anului 1940, „Capcana Tămădău” (din dosarul de Urmărire Informativă a lui Corneliu Coposu), arestarea lui Maniu, încercările de comemorare și reabilitare a memoriei lui Iuliu Maniu. Volumul se încheie cu reconstituirile istorice realizate de Corneliu Coposu: despre oratorul lui Iuliu Maniu (prelegere Bădăcin 2016), o zi din viața lui Corneliu Coposu și arhiva lui Iuliu Maniu.
Vă las pe Domniile Voastre să descoperiți  cum Corneliu Coposu a demontat, cu argumente solide, afirmațiile lui Vlad Georgescu, într-o scrisoare trimisă în exil lui Ion Rațiu (15 noiembrie 1985) despre cele trei presupuse greșeli politice ale mentorului său: „Restaurația” lui Carol al II-lea, pactul de neagresiune electorală cu legionarii din 1937 și refuzul de a prezida guvernul rezultat în urma loviturii de Palat de la 23 august 1944.

În încheiere, vă recomand să descoperiți figura luminoasă a lui Iuliu Maniu în paginile acestei cărți. A rămas consecvent jurământului făcut în anul 1892, când s-a aflat pentru prima dată în România, la Roman, unde ascultă Imnul Regal: „Jur pe Dumnezeu, pe conștiință și pe onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumfarea cauzei românești, luând parte la revoluția pe care o pregătim”, jurământ valabil și după aproape cinci decenii, când în beciurile Ministerului de Interne, în 16 septembrie 1947, declara: „Am fost totdeauna aderentul politicei naționaliste și al ideilor naționaliste pe care însă le-am îmbinat totdeauna cu cele două mari principii legate de sufletul meu și pentru care am luptat: Democrație și Dreptate Socială”.

prof. Marius Voinaghi




Semn de carte – Primul manual de Istorie a Maramureșului

A ieșit de sub tipar primul manual de Istorie a Maramureșului, Editura „Valea Verde”, Sighetu Marmației, 2020, autori: Marius Voinaghi – coordonator, Livia Ardelean, Anca Costin Hendea, Florin Dragoste, Klara Gușeth, Teofil Ivanciuc.

Manualul de istorie a Maramureșului pe care-l punem azi la dispoziția liceenilor, și nu numai, încheie ciclul de activități gândite și realizate în cadrul proiectului cultural-educativ „Din istoria Maramureșului”, derulat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, în parteneriat cu Consiliul Județean Maramureș, în anul școlar 2020-2021. Manualul, avizat M.E., va fi distribuit în toate colegiile și liceele din județ, în biblioteci și centrele de documentare și informare.

Felicitări colectivului de elaborare și redactare a manualului! Mulțumim partenerilor educaționali și instituționali pentru contribuția la această apariție editorială inedită!

Inspectoratul Școlar Județean Maramureș




Stema Sighetului nostru drag (autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu)

De curând (29 decembrie 2021) a apărut pe „Salut, Sighet!” articolul „Cât de istoric este Maramureșul istoric… în heraldică”, în care, profesorul de istorie Marius Voinaghi aduce în discuție – și în atenția celor responsabili! -problema stemei orașului, declarându-se (pe bună dreptate!) „surprins să afle că orașul drag” al dumisale (și al nostru) nu are încă, în mod oficial, stemă. Simțindu-mă (de bunăvoie și nesilit de nimeni) vizat, fac următoarele precizări.
Între anii 1992-1996, am făcut parte, ca independent politic, din primul consiliu local, fiind secretarul Comisiei pentru învățământ, cultură și sănătate. Primele două proiecte ale acestei comisii au vizat elaborarea noului statut al municipiului și, respectiv, al noii sale steme. Lipsa unor acte normative, privind elaborarea noilor steme a determinat din partea consilierilor și a specialiștilor consultați două alternative: 1. Revenirea la stema folosită înainte de 1946; 2. Organizarea unui concurs pentru elaborarea uneia noi. Apariția Legii nr.102/1992, prin care se aproba noua stemă a țării și care preciza la Art.10 că „stemele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor se aprobă de Guvern, la propunerea consiliilor județene sau a celor locale, cu avizul Institutului Național de Heraldică și Genealogie” nu cuprindea însă nici un detaliu de ordin tehnic. Abia după apariția H.G. nr.64/15 febr. 1993, referitoare la metodologia elaborării stemelor, dar mai cu seamă în urma unei întâlniri de lucru cu doamna Maria Dogaru, de la Institutul Național de Heraldică, ținută la Baia Mare, am avut toate elementele necesare pentru organizarea concursului. Noile cerințe stabileau ca obligatorie forma scutului roman, având deasupra coroana murală cu un număr variabil de creneluri (în cazul municipiilor șapte), iar pentru mobilarea scutului se recomanda folosirea – în forme stilizate! – unor elemente heraldice tradiționale precum: elementele cosmice (soare, lună, stele) ca simbol al stabilității și echilibrului sau crucea ca simbol al creștinismului, dar și unele elemente mai recente, considerate ca fiind reprezentative. În cazul nostru, am recomandat concurenților, ca elemente heraldice tradiționale, capul de bour (nu de zimbru!), întâlnit frecvent în ornamentația noastră veche și rozeta cu cinci petale, însemnul heraldic al bogdăneștilor, lăsându-le libertatea de a folosi și alte simboluri și însemne. După perioada necesară mediatizării, în 12 dec. 1993 a fost lansat concursul, iar la finalul acestuia, în 31 martie 1994, în urma jurizării, comisia a înaintat Consiliului local rezultatele. În ședința din 24 aprilie 1994, acesta a hotărât prin vot deschis, să fie înaintate spre aprobarea Comisiei județene de heraldică următoarele trei variante: 1. Vechea stemă, cea folosită înainte de 1946, adaptată noilor cerințe: cu coroana schimbată și fără elementele ornamentale laterale, dar cu crucea între coarnele bourului; 2. Proiectul realizat de concurentul prof. Gabriel Cociuba: scut albastru celestin având în mijloc capul de bour cu rozeta între coarne, soarele și luna în laterale, în partea de jos, pe axa celor două astre, două cruci, iar sub acestea, pe orizontală, trei linii șerpuite, simbolizând cele trei râuri care înconjoară orașul (Tisa, Iza, Mara); 3. Proiectul realizat de Aurel Dan – considerat de noi ca fiind cel mai reușit – avea scutul împărțit vertical în roșu-purpuriu și albastru-celestin, în centru capul de bour cu crucea între coarne, laterale acestuia soarele și luna conturnată, iar în partea de jos rozeta bogdăneștilor (floarea cu cinci petale) avînd deasupra inscripționat 1326, ca dată a primei atestări documentare a localității. Cele trei variante, în original, Hotărârea de consiliu și un memoriu însoțitor au fost duse de subsemnatul la Comisia județeană de heraldică, aflată în subordinea Prefecturii, și care a tot tergiversat trimiterea la Comisia Națională, invocând tot felul de observații. După ce s-a revenit de două ori asupra proiectului de stemă realizat de Aurel Dan, pe care și Comisia județeană l-a considerat ca fiind cel mai reușit și s-a ținut cont de sugestiile făcute, în data de 09.12.1994, am predat dosarul stemei noastre Comisiei județene, însoțit de memoriul Consiliului local al municipiului Sighetul Marmației, scris și semnat de subsemnatul și înregistrat cu nr. 181/9.XII.1994. Urma ca aceasta, conform prevederilor H.G.nr.64/1993, să-l înainteze Comisiei Naționale de Heraldică, dar nu s-a întâmplat acest lucru și ori de câte ori am cerut explicații, mi s-a răspuns că trebuie să mai așteptăm, să-și termine proiectele și Baia Mare și alte localități, ca să trimită mai multe. Realitatea era alta: adevărata cauză o constituia relația foarte tensionată a prefectului de atunci cu primarul Sighetului și în bună măsură și cu consiliul local de aici, pe motive asupra cărora nu doresc să mă opresc, având în vedere că cei doi adversari nu mai sunt în viață.

După alegerile din 1996, am trimis noii Comisii pentru învățământ și cultură un memoriu, în nume personal, în care i-am adus la conoștință câteva dintre proiectele vechii comisii, rămase nefinalizate și primul nominalizat a fost cel referitor la stema orașului. Citez din memoriu: „Pentru stema orașului s-a organizat concurs, iar lucrările selectate de Comisie au fost puse în dezbaterea Consiliului. Au fost alese trei variante și trimise la Comisia județeană de heraldică. La varianta propusă de aceasta și ținând cont de observațiile făcute s-au realizat din nou alte trei variante, care s-au înaintat Prefecturii spre trimitere la Comisia Națională. (…) S-a lucrat foarte greu cu Prefectura (…) Proiectul existent, executat conform tuturor cerințelor legale în vigoare, ar trebui dus sau trimis direct doamnei Maria Dogaru, la Comisia Națională și urmărită obținerea vizei Guvernului. În caz contrar, peste un an sau doi, va trebui reluată întreaga procedură, cu alți bani și alți ani de așteptare”. În buna noastră tradiție, n-am primit nici un răspuns de la noua Comisie și nu știu dacă s-a întreprins ceva în acest sens.
Și iată cum, nici după aproape 20 de ani, orașul nostru drag (de dragul căruia au „murit” atâția politicienii locali în campaniile electorale!!!) nu are, în mod oficial, o stemă!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

P.S.: Stema folosită în prezent nu este cea mai reușită variantă, nu face parte dintre cele trimise de noi Comisiei județene și, personal, nu cred că ar putea fi aprobată de comisiile de specialitate, pentru simplul motiv, că elementul central, capul de bour, nu este stilizat*, ci reproduce un cap bovin ce seamănă mai degrabă cu al unei vaci, decât cu al unui bour. Vezi stema folosită între 1659-1902 și prezentată la articolul lui Marius Voinaghi.

*Stilizat = reprodus în linii simplificate, esențiale, în scop decorativ.