Între ”freedom from” și ”freedom to” sau de ce să vizitezi Expoziția Jan Palach de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet
Ideea de a scrie împreună un articol cu această temă ne-a venit după concertul de muzică klezmer de la sinagogă (vezi AICI), când i-am povestit lui István Aranyosi cât de dificil mi-a fost să le explic elevilor de-a XII-a, veniți la școală la consultațiile pentru bacalaureat, gestul studentului Jan Palach, cel care și-a dat foc pe 16 ianuarie 1969 în Piața Wenceslas din Praga, în semn de protest față de regimul comunist. Mai ușor a fost să răspund la întrebarea adolescentului oarecum plictisit, care, cu o lejeritate aproape debordantă, m-a întrebat: De ce să faci asta? Ceea ce pentru generația noastră pare un gest menit să trezească societatea din resemnarea instalată după ocupația trupelor Pactului de la Varșovia din august 1968, pentru generația Z, pare de neconceput – gestul sacrificiului suprem. Aceasta este rațiunea pentru care i-am cerut lui István Aranyosi să aștearnă câteva gânduri filosofice pe marginea expoziției în memoria lui Jan Palach (expoziția cuprinde, în cele 23 de exponate, contextul istoric și societatea cehoslovacă a anilor ´60 ai secolului XX, mișcarea studențească, imolarea ca formă de protest politic, reacția celor de la putere, dar și a societății, ecourile din străinătate, dar și „torțele vii” din blocul comunist etc.).
1. Dincolo de aspectele descriptive ale analizei cazurilor de protest prin autoincendiere – cele propuse de psihologie, antropologie și științele politice – aspectul normativ, adus în vizor de filosofia politică, este cât se poate de pertinent. Abordarea filosofică în acest context este special prin faptul că nu se centrează pe descriere de fapte, urmată de generalizare, așa cum fac științele, ci încearcă să formuleze principii de maximă generalitate, care pot fi aplicate apoi la cazuri concrete, astfel că ele dobândesc calități pe care nu le aveau atâta timp cât erau tratate drept fapte ca fapte, și anume calități precum binele, justificabilitatea morală, coerența practică („practica” în sens aristotelic, de deliberare în vederea acțiunii, și nu de dragul teoriei).
2. Suicidul protestatar pare să ridice probleme greu de surmontat pentru cele mai cunoscute filosofii ale libertății. În primul rând, el pare să-și creeze o nișă interpretativă care punctează ceva ce se află dincolo de distincția între libertatea negativă și cea pozitivă. Această distincție a fost explicit introdusă de filosoful liberal Isaiah Berlin în anul 1958, însă ea există implicit în mai toate operele de filosofie modernă, bazate pe o formă sau alta de teorie a contractului social (o familie de teorii menite să justifice moral existența și autoritatea statului). Libertatea negativă este libertatea inividului în raport cu orice forță non-naturală, cum ar fi statul sau alți indivizi, înțeleasă ca non-interferență din partea acestora din urmă în viața individului. De pildă, liberalismul clasic al lui John Locke este construit pe acest tip de libertate, care reprezintă o axiomă în teoria sa asupra contractului social. Pe de altă parte, libertatea pozitivă este capacitatea concretă a individului de a se dezvolta și de a-și realiza scopurile și menirea în viață. Această libertate pozitivă este congenitală filosofiilor politice de stânga, cum ar fi contractualismul colectivist al lui Rousseau. Distincția este bine captată în engleză de diferența dintre freedom from (negativă) și freedom to (pozitivă). Cum am putea oferi coerență morală unui gest precum cel al lui Jan Palach prin prisma acestei distincții, sau, chiar mai general, prin prisma dihotomiilor stânga-dreapta, socialism-liberalism, colectivism-individualism. Gestul este atât de extrem și cu o funcție mai ales comunicațională, și nu de practicitate imediată și utilitară, încât este greu de integrat în aceste scheme dihotomice. Putem oare să simplificăm situația afirmând că gestul de autoincendiere era o soluție la o problemă de lipsă de libertate negativă sau la una de libertate pozitivă? Mă îndoiesc. Pretențiile și tendințele totalitare, precum cele față de care Jan Palachșialții s-au revoltat, par să aducă în colimatorul nostrum analytic sisteme la care gânditorii clasici nu s-au gândit. Nu trebuie blamați. Totalitarismul este o creație a societății industrial târzii.
O a doua filosofie cunoscută a libertății care mi se pare depășită de o situație precum cea a protestului prin autoincendiere este existențialismul. Camus poate avea dreptate să afirme, în deschiderea eseului său Mitul lui Sisif, că suicidul este singura problema filosofică serioasă, însă soluția sa, din nou, pare a păli în fața unei situații morale precum cea discutată aici. Soluția lui Camus este bazată pe absurditate, filosofia potrivit căreia lumea în sine nu oferă absolut nimic în privința unui sens al vieții sau al existenței, contrar a ceea ce religia propovăduiește (o lume creată de divinitate, cu un sens și o esență prestabilite). Dacă așa stau lucrurile, atunci suicidal este la fel de absurd precum căutarea obsesivă a unui sens acolo unde nu există. Dimpotrivă, individual devine cu adevărat liber atunci când recunoaște absurdul și facticitatea și își creează propria esență și menire. Este o filosofie ultra-individualistă. Camus nu-și pune problema că ar putea exista cazuri în care suicidul, de exemplu cel în semn de protest, ar putea el însuși constitui acea autorealizare, tocmai pentru că scopul se plasează dincolo de bunăstarea individului, dincolo de un egocentrism asumat implicit. Autorealizarea individului prin autoimolare. Sună paradoxal, dar nu este absurd!
Dacă doriți să aprofundați problematica temei, vă îndemnăm, mai ales pe cei tineri, să vizionați expoziția din cadrul Memorialului. În loc de încheiere, o invitație la reflecție pe marginea întrebărilor lansate de pastorul evanghelic Jakub S. Trojan, în predica sa la înmormântarea lui Jan Palach, în cimitirul Olšany: „În acest secol cinic, în care adesea ceilalți ne îngrozesc pe noi, iar noi îi îngrozim pe ei, un secol în care de multe ori ne speriem de nimicnicia noastră lăuntrică, el ne-a determinat să ne punem întrebarea care ne poate transforma în oameni cu caracter puternic: ce am făcut eu pentru alții, ce suflet am, care este scopul meu și care este principala valoare în viața mea?”
István Aranyosi
Marius Voinaghi