Luni, 31 martie a.c., Consiliul Local al municipiului Sighetu Marmației a votat noua propunere de stemă a localității, alegând una din cele 6 variante disponibile (fig. 1).

Mai concret, la propunerea domnului Gheorghe Todincă, fost director al Muzeului Maramureșean, consilierii locali au ales varianta 2 (fig. 2) cu 10 voturi, în care apar doar un bovideu (însă în semiprofil, nu frontal) și cele trei râuri, fără niciun fel de element preluat de pe stema veche (cruce, stea sau crin), ca și cum, chiar acum, când ne pregătim de sărbătoarea de anul viitor, a celor 700 de ani de la prima atestare a venerabilului oraș, dorim să ne rupem complet de trecutul său atât de bogat, transformându-ne într-un fel de sat nou-nouț, lipsit de orice istorie și istoric.

Astfel, a fost respinsă varianta 6 (fig. 3), care a întrunit doar 8 voturi, adică stema istorică, folosită vreme de 350 de ani și susținută de către Comisia de propunere a stemei municipiului, Comisie alcătuită din domnii: conf. univ. dr. Marin Ilieș (directorul Extensiei Sighet al UBB), Alin Pralea (șeful secției de istorie a Muzeului Maramureșean), istoricii locali Ioan Ardelean-Pruncu, Orosz Krisztofer Levente, Teofil Ivanciuc și Marius Voinaghi, respectiv Petru Rednic, din partea Primăriei.

Opinia publică trebuie însă să știe că varianta votată – nr. 2 – conține bovideul (doar ceva mai „tuns”) utilizat prima dată pe stema orașului abia în perioada 1940-1944, adică exact sub ocupația horthyistă și nu înainte, același bovideu apărând pe toate celelalte variante (inclusiv pe cea neaprobată, dar utilizată în prezent – aflată la poziția 5), cu o excepție – nr. 6!

Iată dovada (fig. 4 și 5), în cartea de propagandă horthyistă „Erdélyünk és honvédségünk”, realizată de vitéz Béri László și vitéz Rózsás József (Budapest, 1941).

Sigur, credem că a fost complet lipsit de intenție și că nu s-a știut despre această jenantă legătură la momentul votului (precum nici noi înșine n-am știut), însă apreciem că acest context nefericit este mult prea inadecvat pentru a putea fi trecut cu vederea.

În privința discursului domnului Gheorghe Todincă, care i-a convins pe domnii și doamnele consilieri să nu voteze varianta nr. 6, deoarece aceasta ar conține A. crinul angevin (presupus unguresc!) și B. steaua cu 6 colțuri (evreiască!), răspundem punctual:

1. 

   A. Ambele simboluri au stat pe stema orașului între anii 1576-1918 ( 6), dar au făcut parte și din prima propunere de stemă a Sighetului românesc, imediat de după Marea Unire (fig. 7).

Sighetul și-a pus pe stemă crinul regal ca semn de aducere-aminte pentru că a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) și capitală a Maramureșului sub regii de Anjou, regi de origine franceză (nu maghiară, familia conducând și Franța, Anglia, Croația, Polonia sau părți din Italia!).

Mai mult, crinul a fost utilizat de voievozii Maramureșului iar mai apoi a stat pe stema Moldovei pe toată perioada cât aceasta a fost independentă, începând cu descălecătorii maramureșeni, până la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, dar și mai încoace, la Alexandru Lăpușneanu și la Petru Șchiopul, fiind, deci, și simbol voievodal românesc!

Ce să spui mai mult, cât timp crinul se găsește azi pe însăși Stema Casei Regale aRomâniei (fig 8)?!

Apoi, prin crin putem fi ,,înfrățiți” diplomatic, simbolic, cu numeroase orașe și regiuni din 21 de țări europene (precum orașele Paris sau Florența), dar și din 3 țări din Lumea Nouă (printre care și Montreal).

1. B. Iar steaua cu 6 colțuri (hexagrama) NU este evreiască, cât timp nu i se văd în interior liniile celor două triunghiuri suprapuse. Ea se găsește exact sub această formă pe stema Sighetului din anul 1701 (când încă nu veniseră prietenii noștri, evreii, vezi 6 mijloc!).

Pentru creștini, hexagrama reprezintă simbolul Creației. Aceasta apare periodic pe stema Moldovei (fig. 9), începând cu anul 1392, și până în 1855, la fel cum e prezentă pe tot parcursul mileniului II în numeroase biserici catolice occidentale.

1. C. Este adevărat, zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna, însă nu este vorba despre acel bovideu hibrid în semiprofil, votat de către Consiliul Local (și folosit și de către horthyiști în cei mai negri ani ai istoriei orașului), ci de cel vechi, frontal, propus de către Comisie (varianta 6).

Cu cât o stemă are vârsta și continuitatea mai ridicate, cu atât spune mai multe și este mai respectabilă, precum un tablou sau o biserică veche! Ea concentrează patina trecutului, patrimoniul, tradițiile locale, reprezintă sângele albastru al istoriei. În continuare, noi pledăm pentru reînvierea heraldicii multiseculare, ca o dovadă de continuitate și de împăcare – lipsită de frustrări – cu istoria, pentru a intra și noi în grupul acelor orașe care își respectă și acceptă trecutul, păstrându-și stema medievală: Sibiu, Brașov, Mediaș etc.

1. Pentru mai multe informații privitoare la subiectul stemei Sighetului, vă invităm să lecturați articolele mai vechi, apărute în paginile „Salut Sighet”.

https://www.salutsighet.ro/cat-de-istoric-este-maramuresul-istoric-heraldica-autor-prof-marius-voinaghi/, https://www.salutsighet.ro/stema-sighetului-nostru-drag-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/, https://www.salutsighet.ro/iarasi-despre-stema-sighetului-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/,  https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-sighetul-nevoie-de-stema-autor-teofil-ivanciuc/ și https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-catre-primaria-municipiului-sighetu-marmatiei/?fbclid=IwY2xjawJa-LtleHRuA2FlbQIxMQABHRpvoVZNWGIxqsJp_7z7BcB2UTlQlo7bFKlAhfl_vu_BOwk2Gzcpzj1xKQ_aem_9J4iQsJEZwFywewpQPtiUg

Teofil Ivanciuc & Marius Voinaghi

Imagini:

1. Variantele pentru stema orașului supuse la vot
2. Varianta nr 2., aleasă de către Consiliul Local
3. Varianta nr. 6 (stema istorică), respinsă de către Consiliul Local
4. Stema horthyistă a orașului
5. Comparație între stemele horthyistă și cea aleasă acum
6. Comparație între stemele din anii 1576-1701, 1701-1918 și cea respinsă acum
7. Stema propusă după Marea Unire (mulțumiri domnului George Basarabă)
8. Stema Casei Regale a României
9. Stema Principatului Moldovei în anul 1586

În atenția domnului primar, a doamnelor și domnilor consilieri locali precum și a locuitorilor municipiului Sighetu Marmației,

Onorați decidenți și cetățeni,

Deși străvechiul oraș Sighet a avut încă din anul 1576 o stemă pe care erau gravate însemnele sale distinctive și simbolice, semnul heraldic aflat azi în uz nu este unul oficial, recte aprobat printr-o Hotărâre de Guvern.
Acest lucru încalcă prevederile H.G. 25/2003 și nu mai poate continua, adoptarea urgentă a stemei localității fiind imperios necesară.

În continuare, vă propun spre lecturare câteva considerații pe acest subiect:

1. Evoluția stemei

Sighetul, cea mai avansată colonie regală germano-maghiară implantată de către Ungaria în voievodatul Maramureșului, probabil avea deja o stemă în anul 1383, însă primul sigiliu indubitabil ne parvine din 1576 (Balogh), când însemnele orașului erau un cap de zimbru cu cruce între coarne, flancat de patru stele, respectiv de crinul angevin (foto 1, Tiron).

Primul sigiliu păstrat al comunității celor 5 orașe de coroană (foto 2, Tiron) dovedește că în 1701 stema Sighetului era mobilată cu același cap de zimbru cu cruce, crin și (acum trei) stele, celelalte așezări având: bourul cu semilună și stea (Câmpulungul), cerbul alergând (Vișcul), două săgeți încrucișate cu vârful în sus (Hustul) și acvila cu aripile desfăcute (Teceul).

Tot în anul 1701, Sighetul a adoptat stema rămasă în vigoare până în 1902 (foto 3, Ivanciuc): zimbru bărbos, cu cruce cu brațe egale între coarne, cu stea și două cruci inferior senestra și lujer de crin angevin inferior dextra, scutul (cu forme variind de-a lungul istoriei) fiind timbrat cu o coroană cu cinci colțuri. Stema istorică avea următoarele culori: zimbrul – negru, scutul – roșu, coarnele și crinul – de argint, iar crucea și stelele – de aur (foto 4).

Ultima variantă a stemei istorice, utilizată, din câte știm, între anii 1902-1918, este vizibilă în corpul II al fostei Primării a Sighetului (azi, „Casa Armatei”): zimbru negru, acum pe scut despicat, roșu (senestra), respectiv azur (dextra), mobilat cu cruce și trei stele de aur, respectiv cu crini de argint (foto 5).

În anul 1931 orașul a primit o nouă stemă: bovideu hibrid, negru (zimbru bărbos cu coarne de bour, v. mai jos), văzut din semi-profil. Celelalte simboluri au fost anulate, scutul, azuriu, fiind timbrat cu o coroană murală cu cinci creneluri, de argint (foto 6).

După ani buni de pauză, în 1972 a fost adoptată stema socialistă: scut scartelat, având în mijloc armele republicii aplicate peste drapelele P.C.R. și R.S.R., iar în cartiere: cap de bovideu hibrid (zimbru bărbos cu coarne de bour) auriu, în câmp de fascii roșii-negre; ferăstrău circular (!) negru suprapus peste un stâlp de poartă maramureșeană (!), cu rozetă și arborele vieții; „vârtelniță” (!) stilizată, negru-alb, respectiv Palatul culturii, auriu, pe fascii roșii-negre (foto 7)…

Rămas iar fără stemă în 1990, Sighetul a stat astfel până prin 2005, când a reînceput să utilizeze, neoficial, vechiul blazon interbelic.

2. Cum ar putea arăta noua stemă

La Sighet ar exista, temporar, minim trei variante de lucru, fiecare transmițând anumite mesaje:

2.1. Reînvierea tradiției heraldice multiseculare, cu zimbrul autohton și crinii regali, ca o dovadă de continuitate și de împăcare, lipsită de frustrări, cu istoria.

Acele orașe vechi care își respectă și acceptă trecutul, și-au păstrat până azi elementele de bază ale stemei din secolele XIV-XVI: Sibiul, Brașovul, Mediașul, Sebeșul etc.

Cu cât o stemă are vechimea și continuitatea mai ridicate, cu atât este mai respectabilă.
Iar zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna; cât despre crini, localitatea a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) sub regii angevini, de origine franceză, care au condus, în diverse perioade dintre secolele X-XV, regatele Franței, Angliei, Navarrei, Siciliei, Neapolelui, Ungariei și Poloniei.

Crinii acestora au stat și pe stema Moldovei și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezenți astăzi, printre multe altele, pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța. Orașul slovac Košice, cu care am împărtășit aceeași soartă (și evoluție demografică!), trecând prin regatul Ungariei, imperiile austriac și austro-ungar, prin horthysm și comunism, folosește exact aceeași stemă începând din anul 1502, fără să-i fi adus „îmbunătățiri” (foto 8).
Prin vechii crini, putem fi „înfrățiți”, simbolic, cu o mare parte din Europa.

2.2. Adoptarea stemei interbelice hibrid (zimbru-bour), aflată azi în uz neoficial, care abandonează tradiția și istoria heraldică locală (dovedită prin sigiliile oficiale folosite de oraș vreme de secole, pe care, pe toate!, apar zimbrul frontal, crini, cruci și stele), copiind însă modelul apărut prima dată într-un album heraldic vienez din anul 1885 și nepăstrând nimic din herbul vechi (până și poziția bovideului fiind modificată), contravenind, astfel, Metodologiei în uz (v. mai jos).

2.3. Respingerea a tot ce a fost în vechime (cu excepția crucii) și adoptarea unor noi simboluri, conform unui proiect de stemă propus de C.L. în anul 1994, dar nefinalizat (v. poziția dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu în două articole de presă: 1 și 2; mulțumesc, dl. Marius Voinaghi, pentru semnalarea inexistenței stemei), astfel:

– Mobila centrală a noii steme să fie bourul, nu zimbrul, pentru că, printre altele, anumiți istorici au zis că bourul a fost sighetean ori pentru că bourul apare pe Columnă, lângă daci, nu zimbrul.
Nenumărați istorici și heraldiști, însă, atât vechi cât și noi, au confundat capul de zimbru (Bison bonasus), caracterizat prin coarnele puternic arcuite spre interior (uneori ilustrat și cu barbă), cu cel de bour (Bos primigenius), totdeauna imberb și cu coarnele deschise, uneori numai la vârf, către exterior (Van Vuure, Bercu).

Heraldica înseamnă întâi ilustrație doveditoare și abia apoi, text descriptiv: degeaba s-a scris despre bourul Sighetului, aspectul acestuia de pe toate stemele vechi a fost cel al unui zimbru…

Iar zimbrul, simbolul legăturii orașului cu „glia strămoșească”, este la fel de străvechi autohton (și dacic, dacă insistăm – doar apare pe scutul din dava Piatra Roșie!) precum bourul.

Din moment ce semnul legal al Sighetului (nu discutăm reprezentările artistice, neoficiale și neverificabile) a fost permanent, timp de cel puțin 346 de ani, zimbrul, ce motiv plauzibil am avea să îl transformăm, acum, în bour (ori, în hibrid zimbru-bour)?!

– Ca elemente secundare s-au propus crucea, soarele, luna conturnată și, mai ales, roza bogdaniană.

Însă, luna și roza lui Bogdan nu pot avea nici o logică pe stema Sighetului (și nici soarele), ci pe cea a județului Maramureș, respectiv cea a Moldovei, locuri unde, de altfel, se și află azi!

Bogdăneștii au fost voievozi ai Maramureșului, dar Sighetul nu a fost niciodată „capitală” voievodală (așa cum s-a indus ideea, eronată, pe baza unui act din 1349, lecturat greșit), orașul medieval, colonie liberă regală, fiind subordonat numai și numai coroanei Ungariei (cu o singură excepție, v. la final)…

Apoi, este imposibilă reținerea, ca probă științifică, a prezenței rozei Bogdăneștilor pe o biserică sigheteană construită în anul 1892, ori pe Tropaeum Traiani (Iuga)! Roza a apărut acum 4000 de ani, în India, Mesopotamia, Egipt, ajungând apoi la minoici, greci și romani, desigur, dar, ce legătură are aceasta cu heraldica maramureșeană?! Mai ales că roza în cauză pare să fi fost pur și simplu concedată Bogdăneștilor de către familia maghiară Pok (Tiron)…

Iată ce prevede Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea si avizarea stemelor localităților si județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, care este obligatorie: ”4) Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare. 5) Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național.”

Cu tot respectul și stima pentru dl. Ardeleanu și susținătorii ideilor transmise de dânsul, însă stema istorică a Sighetului nu are compoziția greșită și nu cunoaștem nici vreo transformare de interes național care să poată justifica înlocuirea zimbrului cu bourul (dacic…), ori substituirea crinilor și stelelor cu soarele, luna și roza cu cinci petale (presupus neaoșă și romană…)…
Oricum, pe teritoriul Sighetului nu se cunoaște nici o așezare dacică ori romană (v. Repertoriul Arheologic Național), care să justifice această matrice…

Acum, rezolvarea problemei, incluzând consultarea locuitorilor cu privire la variantele de stemă ce urmează a fi propuse, cade în sarcina autorităților municipale, care, pentru a evita erorile ori respingerea dosarului, vor trebui să contacteze, în prealabil, experții Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie.

Așadar, stimați aleși, vă rog să faceți ceea ce trebuie, știind că am primit cu toții Sighetul moștenire de la urmașii fondatorilor săi, indiferent ce etnie ori religie vor fi avut aceștia, care l-au refăcut de fiecare dată după incendii, inundații, cutremure ori devastatoare epidemii de ciumă și care și-au dat sângele în luptele de apărare a sa contra tătarilor, turcilor, austriecilor, rușilor ș.a., pentru ca noi să putem să ne mândrim azi că suntem cetățeni ai săi.

Vă mulțumesc,
Teofil Ivanciuc

P.S.: De vrem neapărat să accentuăm că Sighetul contemporan are caracter predominant românesc, am putea utiliza heraldica singurei familii românești legată de Sighetul medieval, Drăgoșeștii Balc și Drag, ultimii voievozi maramureșeni, orașul fiind proprietate a lor între anii 1392-1404 (dar fără să-l aibă „capitală” și fără să locuiască aici), adică semiluna și săgeata flancată de stele (foto 9).

Bibliografie selectivă

– A. Balogh, Evoluția sigiliilor folosite de autoritățile administrative din Comitatul Maramureș, sec. XV-XVIII, „Revista Arhivelor”, 4, 1982
– I. Bercu, Stema Țării Moldovei: cap de bour sau cap de zimbru?, „Historia est Magistra Vitae: Valori, paradigme, personalități”, Chișinău, 2019
– N. Iuga, Maramureșul – floarea cu cinci petale, Cluj-Napoca, 2019
– T. Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Sighet, 2007
– R. Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
– T.-R. Tiron, Noi ipoteze referitoare la originile stemei Moldovei, în lumina informațiilor oferite de către sigiliul din 1701 al celor cinci orașe privilegiate din Comitatul Maramureș, „Marmația”, 16-17, 2019-2020 (cu întreaga bibliografie a problemei)
– C. Van Vuure, Retracing the Aurochs: History, Morphology and Ecology of an extinct wild Ox, Sofia, 2005

În 29 decembrie 2021 a apărut („Salut, Sighet!”) articolul profesorului Marius Voinaghi, „Cât de istoric este Maramureșul Istoric… în heraldică”, atrăgându-ne atenția că orașul nostru nu are încă o stemă aprobată oficial. Cunoscând oarecum problema, în articolul „Stema Sighetului nostru drag” (publicat în 08 ianuarie 2022 tot în „Salut, Sighet”), mi-am permis un punct de vedere, cuprinzând câteva precizări, bazate pe documente din care reieșea că, în perioada 1993-1996, Consiliul local, prin Comisia pentru învățământ și cultură, din care am făcut și eu parte și căreia îi revenea sarcina stemei, a făcut toate demersurile legal necesare pentru a o avea aprobată în mod oficial. Am făcut acest lucru și gândindu-mă că în arhiva Prefecturii s-ar putea găsi dosarul stemei noastre și repune în discuție de la faza la care a rămas atunci.

La articolul meu a fost postat un comentariu punctual, în care domnul Teofil Ivanciuc are păreri diferite despre chestiunea în discuție. Considerând că orice schimb de păreri, mai cu seamă când ele sunt argumentate și fomulate decent, este îndeobște benefic, și convins că domnul Teofil Ivanciuc, pe care îl cunosc de mulți ani și îl stimez sincer! este un elevat partener de frecvente discuții pe teme de istorie locală, îmi permit să-i răspund la comentariul respectiv, cu speranța că vechea și cordiala noastră relație nu va avea de suferit. În ceea ce mă privește, promit!

Așadar, o luăm și noi punctual:
1. „Stema veche a Sighetului a fost un zimbru, nu un bour. Cea mai veche stemă a orașului pe care o cunoaștem integral, cea din 1576 (…) reprezintă un taur heraldic de tip zimbru…” declară, fără a avea vreo îndoială, T. Ivanciuc. După cunoștințele noastre însă, într-o stemă (poate!?) și mai veche, cuprinzând cele cinci orașe ale Coroanei, Sighetul este reprezentat de un cap de bour (vezi fig 1).
Cercetători dintre cei mai credibili sunt de părere că Bogdan a dus cu el în Moldova, ca semn al familiei, capul de bour devenit stemă și apărut apoi, pentru prima dată, pe groșii lui Petru I. Mușat (1375-1391), bătuți în anul 1387 (fig. 2) și fiind reprezentat așa – timp de peste cinci veacuri – până în vremea lui Grigorie Al. Ghica (1850), când coarnele aceluiaș „străvechi cap de bour văzut din față și fără gât” au fost curbate spre interior, rezultând așa-zisul cap de zimbru. Așa susține și Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 84 și următoarele. Cu toate acestea, și deși îl citează în comentariul său, Teofil Ivanciuc susține că bourul n-a fost bour ci zimbru și, în consecință, noi ar trebui să înțelegem și să acceptăm că n-a existat nici o legătură/atingere/influență între stema Bogdăneștilor, devenită a Moldovei, și cea a Sighetului, acesta având de la bun început capul de zimbru.
Depășind puțin domeniul strict al heraldicii și ca o paranteză: nu pot să înțeleg de ce consideră unii că bourul ar fi, pentru noi românii, mai puțin nobil și reprezentativ ca zimbrul?… și le recomand călduros, să citească memoriile lui Cezar, care descrie bourul cu admirație pentru calitățile lui de neîntrecut luptător, și nu pot să nu le reamintesc faptul că pe Columnă, alături de Daci și lângă cerb, a fost așezat bourul, nu zimbrul, și exemplele ar putea continua.
2. Nici „rozeta Bogdăneștilor (zice T. Ivanciuc n.n.) nu poate avea sens pe stema Sighetului (…) orașul nu a fost niciodată al lor ci al regelui Ungariei (…) și a aparținut (rozeta n.n.) încă din 1277 magnaților Pok, voievozi ai Transilvaniei și comiți ai Maramureșului și împrumutată (de la aceștia n.n.) de familia lui Bogdan de Cuhea…”. Aici, după părerea noastră, „cestiunea la ordinea zilei” devine și mai complicată. Recunosc, nu am argumente să contrazic „împrumutul” respectiv, dar afirmația cum că rozeta cu pricina aparținea Pok-eștilor încă din 1277 nu se poate susține din moment ce, iată!, aceeași floare cu cinci petale a fost descoperită, în 1977, și pe celebrul monument de la Adamclisi, numit Tropaeum Traiani, realizat prin anii 106-109 era noastră. Și nu putem să nu ținem cont și de aserțiunea conform căreia rozeta Bogdăneștilor ar putea fi interpretată și ca o floare de margaretă stilizată, dat fiind faptul că Bogdan a avut o fată care se numea Margareta, de i se zicea în Moldova Mușata, și care a fost întemeietoarea vestitei dinastii a Mușatinilor. (Vezi Nicolae Iuga, „Maramureșul – floarea cu cinci petale”, Edit. Limes, 2019, pag.71) Și, exemplele de felul acesta fiind numeroase, mai amintim doar unul: Pe turla Bisericii Greco-Catolice (acum Ortodoxă) ridicată de Tit Bud între anii 1890-92, pe frontoanele celor 6 turnulețe, pentru a fi văzute de departe și din toate direcțiile, se găsesc 6 astfel de rozete, ale căror semnificație s-ar putea să nu fi fost străină ctitorilor respectivului sfânt lăcaș. Și ne oprim aici.
3. „Cui folosește să ne aruncăm acum la gunoi certificatul de naștere?” Mă întreabă apoi (evident retoric) T. Ivanciuc, știind bine că există și dintr-acei cărora le „folosește”. Îl asigur însă, cu toată sinceritatea, că mie NU!, dar voi continua să consider că, pe undeva pe lângă „crinul angevin”, ar putea sta și rozeta Bogdăneștilor.
4. „Stema folosită în prezent este de zimbru, nu de vacă și nu a apărut din neant, ci este reprodusă după lucrarea „Stoedte Wapen von Osterrech-Ungarorum”, de K. Lindt, Viena, 1885, de unde a fost preluată de Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, afirmă sentențios și categoric, la ultimul punct al comentariului său, domnul Teofil Ivanciuc. Trimiterea sa la Dan Cernovodeanu este corectă. Am căutat în cartea lui – un valoros tratat de specialitate – și, la pag. 503, am găsit reproducerea respectivă, menționată ca stemă a orașului Sighet, și am fotografiat-o (vezi fig. 3) (constatând că, după poziția coarnelor, invocată de T. Ivanciuc la începutul comentariului său, ea reprezintă mai degrabă un cap de bour). Dar întrebarea care vine de la sine este: de unde și de ce a luat-o K. Lindt, prin anii aceia (1885) Sighetul având o cu totul altă stemă, pe care, de altfel, o recunoaște și T. Ivanciuc drept oficială, o stemă în adevăratul înțeles al cuvântului.
Și chiar dacă ar fi fost aceea stema de atunci a orașului nostru, tot nu înțeleg motivul pentru care trebuie adoptată acum, și, mai ales, nu o consider reprezentativă pentru Sighetul de astăzi care a avut, de-a lungul secolelor, câteva steme net superioare din punct de vedere heraldic.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

La sfârșitul lui noiembrie a.c., cu ocazia marcării a 50 de ani de la înființarea Comisiei Naționale de Heraldică și Sigilografie a Academiei Române și a 100 de ani de la înființarea Comisiei Consultative de Heraldică, Consiliul Județean Maramureș a conferit diplome și medalii primarilor celor 42 de unități administrativ-teritoriale (UAT), „care și-au concentrat istoria și tradițiile locale în stema teritorială”. Tot pentru acest moment, Consiliul Județean Maramureș a editat broșura „Heraldica, sângele albastru al istoriei” prefațată de către domnul Ionel Bogdan, Președintele Consiliului Județean, doamna CS I dr. Ileana Căzan, Președintele Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, și domnul Prof. univ. dr. Șerban Turcuș, Președintele Biroului Zonal Cluj al Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române.

După trecerea în revistă a heraldicii maramureșene, prezentată de către Președintele Comisiei Județene de Heraldică, Genealogie și Sigilografie Maramureș, Lector univ. dr. Ilie Gherheș, în „Țara Maramureșului – o monadă etno-istorică în continuă reconfigurare teritorială”, urmează prezentarea stemei județului Maramureș și a stemelor celor 42 de UAT-uri, după următorul tipar: descrierea stemei, semnificațiile elementelor însumate, respectiv Hotărârea publicată în Monitorul Oficial privind aprobarea stemei.

Am ales să reproduc descrierea și semnificațiile elementelor însumate ale stemei comunei Sarasău (nimic întâmplător) pentru a înțelege importanța acestui eveniment editorial. „Stema comunei Sarasău, potrivit anexei nr.1, se compune dintr-un scut triunghiular roșu cu marginile rotunjite, încărcat cu un chevron răsturnat de argint, peste care broșează în vârful scutului un brâu albastru. În centrul scutului se află un cap de cerb de argint. La dreapta și la stânga se observă câte un spic de grâu de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat. Capul de cerb simbolizează fauna zonei. Spicele de grâu reprezintă ocupația de bază a locuitorilor, agricultura. Brâul undat trimite la râul Tisa. Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună. Hotărâre nr. 542 din 27 iulie 2016, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 610 din data de 10 august 2016.”

La consultarea listei stemelor, a județului Maramureș, a municipiului Baia Mare, a celor 9 orașe – Baia Sprie (care-n broșură apare municipiu), Borșa, Dragomirești, Săliștea de Sus, Seini, Șomcuta Mare, Tăuții – Măgherăuș, Târgu Lăpuș, Vișeu de Sus – și a celor 32 de comune (Ariniș, Băița de sub Codru, Băiuț, Băsești, Bicaz, Bistra, Bocicoiu Mare, Boiu Mare, Câmpulung la Tisa, Cernești, Cicârlău, Coaș, Coltău, Copalnic – Mănăștur, Dumbrăvița, Fărcașa, Gârdani, Groși, Groșii Țibleșului, Lăpuș, Mireșu Mare, Oarța de Jos, Oncești, Petrova, Recea, Remetea Chioarului, Sarasău, Săcălășeni, Suciu de Sus, Vadu Izei, Valea Chioarului, Vima Mică) am avut sentimentul că-mi scapă ceva. Analizând harta de la finalul lucrării, cele trei „țări” sudice ale județului Maramureș, Codru, Chioar și Lăpuș, sunt bine reprezentate, Maramureșul Istoric figurând doar cu 11 steme de localități – 4 de pe Valea Izei, 4 de pe Vișeu, și 3 de pe Tisa.

Dar ce-mi scapă? Să fie, oare, faptul că istoria și tradiția nobilimii române din Giulești (e suficient să amintesc inelele sigilare de secol XIV – XVII descoperite în cercetarea arheologică), din Bogdan Vodă (cu celebrul donjon a lui Bogdan din „Grădina lui Cârlig”), din Bârsana, Budești, Desești, Ieud sau Poienile Izei (cu bisericile de lemn din patrimoniul UNESCO) nu pot compune un simbol identitar? Înclin să-i dau dreptate domnului Prof. Univ. Dr. Șerban Turcuș în prefață: „Poate nu mulți știu că Maramureșul moștenește, prin descendenții de astăzi, cea mai mare densitate de nobili autentici, confirmați sau neconfirmați de împărați și regi ce au râvnit la această parte de țară”. Și am avut revelația: lipsește din revistă stema Sighetului meu drag. Care să fie explicația? Doar de la sigheteanul Paulus Literatus avem primul blazon orășenesc nobiliar (1545), iar la 1659 împăratul Leopold aproba prima stemă a orașului, un cap de bour, diferit de capul de zimbru al Comitatului. Istoricul problemei este vast și se întinde până la 1972 și 2005, când se revine la capul de zimbru. Am dat o căutare pe site-ul Primăriei Sighetu Marmației. Stema arhicunoscută de pe steagul din centrul Sighetului figurează mai peste tot. Sincer, nu-mi rămâne decât s-aștept ca stema Sighetului să ajungă să fie publicată și în Monitorul Oficial.

prof. Marius VOINAGHI

Foto 1: Stema „orașului de coroană” Sighet, utilizată între anii 1701-1902
Foto 2: stema comunistă a Sighetului (1972)
Foto 3: stema Sighetului (2005)

Sursa: Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, 2007.