Sighet –  în loc de stema istorică, a fost aleasă o stemă horthyistă

Fig. 1

Luni, 31 martie a.c., Consiliul Local al municipiului Sighetu Marmației a votat noua propunere de stemă a localității, alegând una din cele 6 variante disponibile (fig. 1).

Fig. 2

Mai concret, la propunerea domnului Gheorghe Todincă, fost director al Muzeului Maramureșean, consilierii locali au ales varianta 2 (fig. 2) cu 10 voturi, în care apar doar un bovideu (însă în semiprofil, nu frontal) și cele trei râuri, fără niciun fel de element preluat de pe stema veche (cruce, stea sau crin), ca și cum, chiar acum, când ne pregătim de sărbătoarea de anul viitor, a celor 700 de ani de la prima atestare a venerabilului oraș, dorim să ne rupem complet de trecutul său atât de bogat, transformându-ne într-un fel de sat nou-nouț, lipsit de orice istorie și istoric.

Fig. 3

Astfel, a fost respinsă varianta 6 (fig. 3), care a întrunit doar 8 voturi, adică stema istorică, folosită vreme de 350 de ani și susținută de către Comisia de propunere a stemei municipiului, Comisie alcătuită din domnii: conf. univ. dr. Marin Ilieș (directorul Extensiei Sighet al UBB), Alin Pralea (șeful secției de istorie a Muzeului Maramureșean), istoricii locali Ioan Ardelean-Pruncu, Orosz Krisztofer Levente, Teofil Ivanciuc și Marius Voinaghi, respectiv Petru Rednic, din partea Primăriei.

Opinia publică trebuie însă să știe că varianta votată – nr. 2 – conține bovideul (doar ceva mai „tuns”) utilizat prima dată pe stema orașului abia în perioada 1940-1944, adică exact sub ocupația horthyistă și nu înainte, același bovideu apărând pe toate celelalte variante (inclusiv pe cea neaprobată, dar utilizată în prezent – aflată la poziția 5), cu o excepție – nr. 6!

Fig. 4

Iată dovada (fig. 4 și 5), în cartea de propagandă horthyistă „Erdélyünk és honvédségünk”, realizată de vitéz Béri László și vitéz Rózsás József (Budapest, 1941).

Fig. 5

Sigur, credem că a fost complet lipsit de intenție și că nu s-a știut despre această jenantă legătură la momentul votului (precum nici noi înșine n-am știut), însă apreciem că acest context nefericit este mult prea inadecvat pentru a putea fi trecut cu vederea.

În privința discursului domnului Gheorghe Todincă, care i-a convins pe domnii și doamnele consilieri să nu voteze varianta nr. 6, deoarece aceasta ar conține A. crinul angevin (presupus unguresc!) și B. steaua cu 6 colțuri (evreiască!), răspundem punctual:

  1. Fig. 6

    A. Ambele simboluri au stat pe stema orașului între anii 1576-1918 ( 6), dar au făcut parte și din prima propunere de stemă a Sighetului românesc, imediat de după Marea Unire (fig. 7).

Fig. 7

Sighetul și-a pus pe stemă crinul regal ca semn de aducere-aminte pentru că a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) și capitală a Maramureșului sub regii de Anjou, regi de origine franceză (nu maghiară, familia conducând și Franța, Anglia, Croația, Polonia sau părți din Italia!).

Mai mult, crinul a fost utilizat de voievozii Maramureșului iar mai apoi a stat pe stema Moldovei pe toată perioada cât aceasta a fost independentă, începând cu descălecătorii maramureșeni, până la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, dar și mai încoace, la Alexandru Lăpușneanu și la Petru Șchiopul, fiind, deci, și simbol voievodal românesc!

Fig. 8

Ce să spui mai mult, cât timp crinul se găsește azi pe însăși Stema Casei Regale aRomâniei (fig 8)?!

Apoi, prin crin putem fi ,,înfrățiți” diplomatic, simbolic, cu numeroase orașe și regiuni din 21 de țări europene (precum orașele Paris sau Florența), dar și din 3 țări din Lumea Nouă (printre care și Montreal).

  1. B. Iar steaua cu 6 colțuri (hexagrama) NU este evreiască, cât timp nu i se văd în interior liniile celor două triunghiuri suprapuse. Ea se găsește exact sub această formă pe stema Sighetului din anul 1701 (când încă nu veniseră prietenii noștri, evreii, vezi 6 mijloc!).

Fig. 9

Pentru creștini, hexagrama reprezintă simbolul Creației. Aceasta apare periodic pe stema Moldovei (fig. 9), începând cu anul 1392, și până în 1855, la fel cum e prezentă pe tot parcursul mileniului II în numeroase biserici catolice occidentale.

  1. C. Este adevărat, zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna, însă nu este vorba despre acel bovideu hibrid în semiprofil, votat de către Consiliul Local (și folosit și de către horthyiști în cei mai negri ani ai istoriei orașului), ci de cel vechi, frontal, propus de către Comisie (varianta 6).

Cu cât o stemă are vârsta și continuitatea mai ridicate, cu atât spune mai multe și este mai respectabilă, precum un tablou sau o biserică veche! Ea concentrează patina trecutului, patrimoniul, tradițiile locale, reprezintă sângele albastru al istoriei. În continuare, noi pledăm pentru reînvierea heraldicii multiseculare, ca o dovadă de continuitate și de împăcare – lipsită de frustrări – cu istoria, pentru a intra și noi în grupul acelor orașe care își respectă și acceptă trecutul, păstrându-și stema medievală: Sibiu, Brașov, Mediaș etc.

  1. Pentru mai multe informații privitoare la subiectul stemei Sighetului, vă invităm să lecturați articolele mai vechi, apărute în paginile „Salut Sighet”.

https://www.salutsighet.ro/cat-de-istoric-este-maramuresul-istoric-heraldica-autor-prof-marius-voinaghi/, https://www.salutsighet.ro/stema-sighetului-nostru-drag-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/, https://www.salutsighet.ro/iarasi-despre-stema-sighetului-autor-ioan-ardeleanu-pruncu/,  https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-sighetul-nevoie-de-stema-autor-teofil-ivanciuc/ și https://www.salutsighet.ro/scrisoare-deschisa-catre-primaria-municipiului-sighetu-marmatiei/?fbclid=IwY2xjawJa-LtleHRuA2FlbQIxMQABHRpvoVZNWGIxqsJp_7z7BcB2UTlQlo7bFKlAhfl_vu_BOwk2Gzcpzj1xKQ_aem_9J4iQsJEZwFywewpQPtiUg

Teofil Ivanciuc & Marius Voinaghi

 

Imagini:

  1. Variantele pentru stema orașului supuse la vot
  2. Varianta nr 2., aleasă de către Consiliul Local
  3. Varianta nr. 6 (stema istorică), respinsă de către Consiliul Local
  4. Stema horthyistă a orașului
  5. Comparație între stemele horthyistă și cea aleasă acum
  6. Comparație între stemele din anii 1576-1701, 1701-1918 și cea respinsă acum
  7. Stema propusă după Marea Unire (mulțumiri domnului George Basarabă)
  8. Stema Casei Regale a României
  9. Stema Principatului Moldovei în anul 1586



„Ce-i cu tine? Parcă te-a speriat trenul rusesc!” (autor, Teofil Ivanciuc)

Iată o expresie locală, rămasă în graiul de pe Valea Tisei din Maramureș, râul de graniță (atunci româno-sovietică, azi româno-ucraineană).

În perioada 1946-1991, pe ruta Câmpulung la Tisa – Sighetu Marmației – Valea Vișeului treceau minim 10 trenuri sovietice („rusești”) pe zi, garnituri de marfă lungi de câte 40-50 de vagoane a câte 40-60 de tone fiecare.
Linia cu ecartament larg era utilizată de sovietici în regim de peaj (tranzit), deoarece, pe teritoriul lor, calea ferată nu acoperea întreg sectorul.
Trenurile erau tractate de una sau, deseori, de două locomotive M62, atât de grele și de zgomotoase, încât puteau băga în sperieți (ne vibrau pereții caselor aflate la 150 m distanță de linie).
De acolo, expresia de mai sus.

În imagine: tren de marfă tractat de o pereche de locomotive M62, foto – John Tomlinson.

Teofil Ivanciuc




Virgilio BARDOSSI, renumitul artist fotograf italian și mare prieten al Maramureșului, a împlinit 80 de ani!

Virgilio Bardossi, renumitul artist fotograf italian și mare prieten al Maramureșului, a împlinit ieri frumoasa vârstă de 80 de ani.

Unul din cei mai premiați fotografi de către Federația Internațională de Artă Fotografică (FIAP), Virgilio s-a îndrăgostit de Țara din Nord încă de la prima vizită, pozele sale realizate aici fiind apoi expuse în mai multe țări, începând, desigur, din Italia.
Virgilio va rămâne în istoria fotografiei, dar și în cea artistică și antropologică a României, prin lucrarea sa de căpătâi, albumul foto “1995-2001 Maramures – 2016, back again. Same place, same people”, o carte „în oglindă”, în care a surprins magistral aceleași personaje, în aceleași locuri, la distanța de 15-20 de ani.
Prin tot ceea ce a făcut și continuă neobosit să facă (peste câteva săptămâni el va reveni iar la noi), artistul a acționat permanent ca un adevărat ambasador al Maramureșului.

La mulți ani, Virgilio, îți mulțumim pentru tot!

Teofil Ivanciuc

Foto: Virgilio Bardossi, Maramureș, 1995




Resursele tradiționale inepuizabile ale Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația” (autor, Teofil Ivanciuc)

Azi, 27 decembrie 2024, Sighetul a fost în sărbătoare, aici a avut loc cea de-a 56-a ediție a longevivului Festival de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, organizat de către Primăria, Consiliul Local, Centrul Cultural și Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, alături de Consiliul Județean Maramureș și de VisitMaramureș.

În pofida faptului că demografia, emigrația și globalismul nu sunt cei mai buni prieteni ai Maramureșului tradițional, acesta dovedește cu fiecare ocazie ivită că posedă resurse nebănuite și că nu are de gând să se lase!

Drept urmare, nu mai puțin de 25 de grupuri folclorice din felurite colțuri ale Maramureșului, dar și din alte județe ale țării (Bihor, Neamț, Satu Mare, Suceava etc) plus Ucraina vecină, alături de nelipsiții draci, căruțe trase de cai și un călăreț deschizător de drum, au performat în fața celor câteva mii de spectatori.

S-au remarcat, prin calitatea prestației și a recuzitei, ansamblurile din Vadu Izei, Oncești, Săliștea de Sus, Bârsana, Botiza, Ruscova, Vatra Moldoviței, Clubul Copiilor din Sighetu Marmației și Viflaimul din Vișeu de Jos, dar adevărul este că absolut toți performerii au fost la înălțime și și-au meritat aplauzele cu prisosință!

A urmat apoi un spectacol la scenă, în care au evoluat Ion Pop și Grupul Iza, grupul „Ma Ra Mu” și Vlăduța Lupău, totul încheindu-se cu un foc de artificii.

Foto & text: Teofil Ivanciuc




Podul transfrontalier peste râul Tisa începe să se vadă (autor, Teofil Ivanciuc)

Așa arăta pe data de 10 decembrie 2024 podul în lucru Sighetu Marmației (România) – Biserica Albă (Ucraina), în ziua când, în sfârșit, Guvernul ucrainean a ratificat construcția acestuia.
În imagini se văd podul temporar peste râul Tisa, precum și structurile metalice ale podurilor propriu-zise (vopsite în verde), începute pe partea românească a frontierei.
Lucrările, demarate în iunie 2023, sunt executate de asocierea Tehnodomus S.R.L. Arad (lider) și Costin și Vlad Birou de Proiectare S.R.L. Cluj-Napoca și includ 2 poduri paralele alăturate (de ce două?), aflate la distanța de 3 m unul de celălalt, fiecare cu câte 2 benzi de circulație, cu lungimea totală de 268 m, precum și o cale de acces (1,2 km lungime), un sens giratoriu, 5 poduri de desecare, o parcare și construcțiile necesare punctului de frontieră,
Costul total actualizat este de 220 milioane lei (44 milioane euro), bani suportați exclusiv de către partea română (74 milioane lei, adică 14,9 milioane euro, fiind asigurați de către U.E.), ai noștri construind absolut tot, inclusiv jumătatea de lucrare de pe partea ucraineană, durata de execuție fiind de 24 de luni.
În acest moment, structura metalică a podului este montată în procent mai mare de 40%, au fost executate toate cele cinci podețe de descărcare proiectate, terasamentele și zidurile de sprijin ale drumului de acces sunt aproape gata, iar la clădirile punctului de frontieră sunt finalizate structurile de rezistență din beton armat și zidăria și se execută izolațiile.
Pe malul ucrainean, unde, din lipsa aprobărilor, lucrările au demarat cu mare întârziere abia la 1 octombrie a.c., s-au finalizat pilele (picioarele podului) și se lucrează la terasamente și la rampa de acces.
În altă ordine de idei, se lucrează la documentația pentru varianta ocolitoare a Sighetului Marmației, care va lega podul transfrontalier de DN18, în periferia sudică a municipiului (zona Podul Ronișorii), având o lungime de 4,15 km și care va costa 238,8 milioane lei (48 milioane euro).

Foarte scumpe lucrări, dar sperăm să merite!

Teofil Ivanciuc

Sursa foto: pagina FB a guvernatorului Regiunii Transcarpatia (Ucraina), Myroslav Biletskyi




Un punct de vedere (autor, Teofil Ivanciuc)

Având memorie, n-am cum să uit cât de „bine” era când am viețuit în autoizolare, (pseudo)suveranism și „autodeterminare”, adică în sinistra „epocă Ceaușescu”…
Azi trăim cea mai favorabilă și prosperă perioadă din istoria României (vorba lui Moș Pupăză: „niciodată în istorie n-am mai fost plătiți doar să ne lucrăm pământul!”) și nu vreau să pășim, după nici măcar o generație, înapoi!

Vreau să-mi păstrez libertatea de exprimare, de credință, de asociere, de a întreprinde și libertatea de circulație (odată cu dreptul de muncă sau de studii în Occident)!
Vreau să rămânem în cel mai select „club” din lume: UE și NATO!
Nu vreau să ajungem ca și cei care sunt în afara acelui „club”: uitați-vă la Serbia, Moldova, Ucraina, Rusia sau Belarus…

Și eu iubesc tradițiile, istoria și glia strămoșească, dar nu mă tem mai tare de gay decât de ruși!

Teofil IVANCIUC

 

Sursa foto: Internet




De vizitat pe Valea Izei (autor, Teofil Ivanciuc)

Maramureșul are aproape de toate, dar cele mai rare sunt casele sale de lemn cu adevărat vechi de prin sate.
Cândva, aici existau zeci de mii de astfel de locuințe, dar azi ele pot fi numărate pe degetele de la mâini.
Astfel, pe întreaga vale a Izei, azi mai există 5 (cinci!) case de lemn construite înainte de anul 1800, la Săliștea de Sus, Dragomirești, Bogdan Vodă, Bârsana și Vadu Izei.
Fiind așa puține, acestea au o valoare inestimabilă și trebuie să fie cunoscute și promovate peste tot.
Cea mai deosebită dintre ele este fosta școală confesională din Bârsana, care are o istorie fabuloasă.
Ridicată în anul 1758, a servit ca trapeză a vechii mănăstiri Bârsana, de unde a fost strămutată apoi în centrul satului, după părăsirea forțată a lăcașului, în anul 1795.
După mutare, casa a servit ca școală și casă parohială, iar, mai recent, a devenit muzeu școlar (momentan închis), aflat în subordinea Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației.
Construcția, monument istoric, se află în curtea școlii generale, la doi pași de primăria comunei.
Când treceți prin Bârsana, opriți-vă s-o vedeți și să vă imaginați cum învățau acolo pruncii carte, la lumina opaițului cu seu ori, în cel mai bun caz, la flacăra lumânării. Și priviți apoi peste drum, la școala contemporană, cu termopane, lumini LED, încălzire centrală și internet, acolo unde sunt instruiți azi – spre binele lor! – urmașii acestora…
Rareori mai poți vedea undeva în țară un asemenea instructiv contrast, față în față…

Text & foto: Teofil Ivanciuc

 




Adevărata înălțime a Cascadei Cailor din Maramureș (autor, Teofil Ivanciuc)

A doua cea mai înaltă cascadă cunoscută în România este Cascada Cailor din Munții Rodnei, acolo unde legenda spune că o herghelie de cai s-a aruncat în prăpastie pentru a scăpa de un urs fioros,
Aceasta cade în trepte peste albele stânci calcaroase ale versantului nordic al Pietrei Rele, în apropierea Stațiunii de schi Borșa Complex.

Care este, însă, adevărata înălțime a Cascadei Cailor?

Dacă te apuci să verifici cele scrise despre subiect, rezultă că ar fi undeva între 80 și 240 m, ceea ce nu ne este deloc de ajutor…
Am întrebat despre acest lucru administrația Parcului Național pe raza căruia se află cascada, instituție înființată în anul 2004 și cea mai autorizață să dea cifre exacte, dar au răspuns că ei nu au măsurat deloc căderea de apă, ci au preluat doar datele scrise de alții.
Drept urmare, în Planul de management al Parcului a fost trecută cea mai mică cifră existentă: „ aproximativ 80 m”[1]…
Oare, chiar așa să fie ?!

Emilian Iliescu[2] a fost unul din primii autori interesați de înălțimea cascadei, montaniardul susținând că panglica de apă sare „în vreo zece trepte peste o diferenţă de aproape 150 m”.
Geograful Ion Sîrcu[3] menționează „abruptul de la cascadă, înalt de aproape 200 m”.
Iuliu și Ana Aurelia Buta scriau de cascadă că are „înălțimea de 160 m” sau de „peste 80 m”[4].
Ioan Nădișan și Octavian Bandula susțineau în primul ghid turistic al Maramureșului[5] cifra „aproape 150 m”.
Aceeași înălțime – „150 m”, este dată și de o lucrare[6] editată de Academia Română.
Cel mai recent autor, Mihai Alexandru, dă înălțimea Canionului Cailor, alcătuit din 10 cascade, de „240 m”, dintre care cascadele doar 9 și 10 au cumulat înălțimea de „90 m”[7].

Văzând că majoritatea autorilor reputați dau cifre generoase, ne întrebăm, fără a găsi un răspuns, de ce majoritatea surselor de azi susțin că înălțimea totală a cascadei este de doar 80 sau 90 m, ca și cum partea de sus a acesteia ar fi invizibilă?!

Singurele măsurători de care am aflat, efectuate cu coarda prin coborârea directă a întregii prăpăstii, sunt cele realizate de TravelGuideRomania (club din județul Bihor specializat în ture de canyoning), care au publicat următoarele cifre referitoare la Canionul Cailor (cum au denumit ei întregul parcurs al Cascadei Cailor, inclusiv partea sa superioară, ascunsă în pădure), alcătuit din 10 trepte suprapuse:

  • treapta 1 are înălțimea de cca 22 m;
  • treapta 2 are înălțimea de cca 30 m, urmată fiind de o porțiune mai plană de cca 100 m lungime;
  • treapta 3 are înălțimea tot de cca 30 m, după ea începând o verticală aproape continuă de cca 140 m;
  • treapta 4 are înălțimea de cca 15 m;
  • treapta 5 are înălțimea de cca 20 m;
  • treapta 6 are înălțimea de cca 6 m;
  • treapta 7 are înălțimea de cca 12 m;
  • treapta 8 are înălțimea de cca 5 m, după care urmează renumitul pasaj alcătuit din cele 2 tronsoane principale, cele mai accesibile și cunoscute de către publicul larg;
  • treapta 9, cea mai frumoasă, sub formă de evantai are înălțimea de cca 35 m;
  • treapta 10 este cea mai înaltă, având înălțimea de cca 45 m[8].

Deci, însumate, cele 10 trepte ale Cascadei Cailor au 220 m, însă înălțimea sa totală este de cca 240 m, deoarece între etaje există și câteva repezișuri și pasaje înclinate.
Cifra nu coincide cu cea propusă de Google Earth, care nu dă „decât” înălțimea de 210 m, între altitudinile de 1295-1505 m, însă se știe că hărțile Google au o precizie a elevației variabilă.
Deoarece trăim în secolul tehnologiei, așteptăm o măsurătoare oficială și cu cele mai avansate instrumente existente, pentru a se afla, în fine, înălțimea sa precisă.

Pentru cei nelămuriți despre statutul cascadelor în trepte: cele mai înalte căderi de apă din lume (cu excepția primei dintre ele, Angel din Venezuela), adică Tugela (Africa de Sud), Tros Hermanas (Peru) și Oloupena (Hawaii), au, fiecare, mai multe etaje, precum Cascada Cailor, nu doar unul singur. De pildă, cea mai înaltă cascadă din S.U.A. continentală, Colonial Creek (788 m, top 16 mondial), are nu mai puțin de 14 trepte.
Cât privește porțiunile mai puțin înclinate ale căderilor de apă, exemplificăm cu Cascada Browne din Noua Zeelandă, a 12-a ca înălțime din lume (836 m), care are 6 trepte principale ce se întind pe o lungime de peste 1130 m, astfel că panta sa medie este de doar 42%, mult mai scăzută decât cea a cascadei maramureșene.

Așadar, înălțimea totală a Cascadei Cailor este de cca 240 m, aflându-se pe locul 2 în țară după Cascada Scurtele (293 m, din Munții Godeanu) și fiind urmată la mare distanță de celelalte ocupante, cunoscute azi, ale podiumului: Cascada Cociu din Munții Mehedinți (înaltă de cca 120 m), respectiv Cascada Scoruș din Munții Căpățânii (101 m înălțime).

Text & foto: Teofil Ivanciuc
OMD Maramureș

NOTE

[1] Planul de management al Parcului Național Munții Rodnei, 2019, p. 80
[2] Emilian Iliescu, Ghidul turistic al Munților Rodnei, București, 1968, p. 151
[3] Ion Sîrcu, Munții Rodnei. Studiu morfogeografic, București, 1978, p. 62
[4] Iuliu Buta, Ana Aurelia Buta, Munții Rodnei, Ghid turistic, București, 1979, pp. 54 și 109
[5] Ioan Nădișan, Octavian Bandula, Maramureș. Ghid turistic al județului, București, 1980, p. 170
[6] Inventarierea resurselor turistice din regiunea nord-vest, lucrare colectivă editată de Universitatea Babeș-Bolyai și Academia Română, 2019, p. 67
[7] Mihai Alexandru, Atlasul cheilor, canioanelor și defileelor din România, vol. 1, 2022,
[8] https://www.travelguideromania.com/ro/canionul-si-cascada-cailor/




O sâmbătă plină la Sighet (autor, Teofil Ivanciuc)

Sâmbătă, 27 iulie 2024, sighetenii care nu erau plecați nicăieri și sperau să iasă din tiparele rutinei, au avut parte de o zi plină de evenimente.

Dimineața a început cu Parada Coșarilor, prima de acest fel organizată vreodată în România, ce a adunat la un loc o mulțime de coșari care de care mai pitorești, veniți atât din țară cât și din Germania, Estonia, Letonia și Ucraina.

A fost și paradă și fanfară și mânjirea cu funingine a fețelor spectatorilor pentru că aduce noroc și voie bună, și sirene, bomboane pentru copii și costume speciale, multe jobene, pompierii cu tehnica de stingere a incendiilor, distracție, o sobă care scotea fum (montată într-un căruț) și multe altele.

Totul a fost posibil datorită Asociației Hornarilor, Constructorilor de Coșuri de Fum și Șeminee ASFOCH (sprijiniți de mai mulți parteneri și sponsori), care, prin inimosul coșar localnic Liviu Onea, a ales Sighetul ca loc de desfășurare a ineditului eveniment.

După-amiază a avut loc prima ediție a Festivalului Internațional de Folclor „Mara”, care a reunit pe scena din centrul municipiului ansambluri din: Republica Moldova („Hora de la Prut” și lăutarii din municipiul Ungheni), Ungaria (corul șvăbesc „Rosmarin Német Nemzetiségi Körus” din Etyek), Ucraina (ansamblul românesc maramureșean „Speranța” din Solotvino/Slatina), din Timișoara (ansamblul sârbesc „Veterani”), Mediaș (ansamblul „Târnavele”) și Prahova (ansamblurile unite „Doina Prahovei” și „Flacăra Prahovei”).
Nu au lipsit nici soliștii vocali, în frunte cu cunoscuta cântăreață bănățeană Valeria Arnăutu și, desigur, gazdele, adică Centrul Cultural Sighetu Marmației (prin artista Ileana Matus, managerul instituției și inițiatorul manifestării) și legendarul Ansamblu folcloric „Mara”.

Acest festival, finanțat de către Primăria și Consiliul Local Sighetu Marmației, este cât se poate de binevenit, fiind organizat exact când trebuie, adică în plin sezon turistic (dar când nu se întâmplă multe alte evenimente) și exact înainte de perioada de post al Sfintei Maria.

Cu siguranță, dacă i se va asigura continuitatea și va rămâne la standarde ridicate, festivalul „Mara” va deveni unul de succes.

Și, tot sâmbătă după-amiază, a avut loc vernisajul unei noi expoziții de sculptură în lemn a valorosului artist Ion Bledea, pe care însă am văzut-o doar în poze, deoarece nu știu cum s-a nimerit de nu am aflat de ea decât după…

Una peste alta, a fost o zi memorabilă, care nu va fi uitată ușor și care am vrea să aibă replici cât mai frecvente.

Teofil Ivanciuc

 

Foto: Teofil Ivanciuc




Raidul auto „Gumbalkan 2024” traversează Maramureșul (autor, Teofil Ivanciuc)

Foto 2

Azi au trecut prin Sighetu Marmației mai multe mașini care participă la raidul auto de anduranță „Gumbalkan 2024”, ediția de vară.

Organizatori sunt o comunitate cehă a iubitorilor de natură și aventură, iar participanți pot fi toți doritorii ce achită o taxă de înscriere și care dețin vehicule ce au costat mai puțin de 1000 euro ori au vechimea mai mare de 33 ani.

Început în 6 iulie la Ostrava, raidul se va încheia pe 12 iulie în satul cehesc Eibenthal din județul Mehedinți de la noi, după un traseu care trece prin Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria și, desigur, România.

Fără asistență (în caz de pană șoferii se depanează unul pe celălalt), fără viteză excesivă ori timpi limită, fără un traseu foarte precis (ei trebuind doar să bifeze anumite puncte de pe traseu), esențiale sunt în primul rând plăcerea de a călători cu buget limitat, distracția, cunoașterea dar și ocazia de a socializa și de a lega noi prietenii.

Un concept original care își găsește, an după an (prima ediție a avut loc în 2018), tot mai mulți adepți, ediția din zilele acestea adunând peste 400 de participanți.

Teofil IVANCIUC

Sursă Foto 1: www.gumbalkan.cz

Sursă Foto 2: Teofil Ivanciuc