Actualitate Cultură

Vata pe băț poate să fie și amară (autor, Ioana Trifoi)

image_printPrinteaza
Ioana Trifoi

Iar atunci când a plecat definitiv am știut că există iubire adevărată, o iubire nemuritoare precum a lui Tristan și a Isoldei, care odată purtată de vânturile grele ale vieții va lăsa în urmă goluri adânci, pe care nimeni nu le va mai putea umple vreodată.

– Mama, ce tot scrii acolo? Vreau să văd. Niciodată nu îmi citești ce scrii și e păcat aș vrea să mai ascult și alte povești, nu de alta, dar pe ale lui Creangă le știu pe de rost.
– Există emoții și gânduri care nu se exteriorizează, dar asta vei înțelege după ce mai crești.
– Am 7 ani cât să mai cresc? Acuma ar fi momentul potrivit să îmi spui de ce uneori verși lacrimi pe acel jurnal, iar alteori râzi singură încât dacă te-ar vedea cineva, iartă-mă că ți-o spun, ar crede că ai probleme.
– Uneori mă întreb cu cine semeni, tu, copilă?
– Cu tata. Ai uitat? Chiar tu ai spus asta și o tot repeți de câteva ori pe zi.
Cu o voce reticentă, Ella își privi cu duioșie fiica și-i spuse doar atât :
– N-am uitat.

Apoi, îi veni în minte mașina de spălat care așteaptă detergentul de vreo două ore, iar ăsta era momentul cel mai bun pentru a pune punct discuției cu Maria. Cafeaua mult prea fierbinte îi reaminti Ellei că e sâmbătă, o sâmbătă obișnuită cu o după-amiază superbă de primăvară în care vântul biciuia cu putere întreaga natură, de parcă ar fi vrut să se răzbune, dar soarele îi ținea cu înverșunare piept, astfel încât trezea la viață omenirea ațipită sub țurțurii reci și grei, încât cu un picior în tije să fii și tot nu te-ai putea abține să nu ieși la o plimbare fie ea și doar în fața blocului.

Ellei îi plăceau plimbările lungi și dese, fusese o aventurieră de când se știe, însă aventura de a schia iarna pe pârtiile din Austria și de a înota vara în Insula Primăverii din Tenerife se cam reduse, deoarece 19 ani frumoși s-au mai împrietenit cu încă vreo 12 toamne colorate și nu-i tocmai ușor să faci pe zăluda la braț cu un copil.
– Mama, sunt gata!
– Vin acum.
– Mereu spui asta, dar mai durează 10 minute.

Norocul Mariei era că, mama sa era o femeie calmă căreia mereu îi rămâneau jumătate dintre cuvinte printre dinți și asta o ajutase mult în viață. Aplicându-și luciul preferat și analizând spusele Mariei, venise în sufragerie cu un aer de „madame francais” și-i spuse doar atât :
– În viață, ce-i bun se lasă așteptat. 10 minute, 10 ore sau poate chiar și 10 ani, asta nu mai contează.
– Puteai foarte bine să te faci scriitoare, nu că meseria de avocat nu ți s-ar potrivi, dar…
Fără a o mai asculta pe Maria, Ella continuă fraza ca pentru ea: … dar eu nu știu să scriu despre nimic altceva decât despre doi ochi albaștri. Și ce să mai scriu? Am epuizat toate sentimentele și ideile poetice despre misterul intangibil al acestor aștri, precum Eminescu despre laitmotivul dragostei. Și eu vreau să rămână vii doar în amintirea mea, chiar și în eternitate fiind.  Apoi ajunsese cu gândurile la STOP și își reamintise că, Maria așteaptă îmbrăcată în fața ușii de vreo 20 de minute. Luând-o de mână și închizând ușa în grabă, îi fulgerară prin minte cuvintele pe care i le spusese mama ei în urmă cu 15 ani dacă ai la ușă cheie, draga mea, ești cu adevărat femeie. O fi oare așa? Satisfacția de a închide și deschide o ușă e de ajuns unei femei pentru a fi împlinită sau e doar o minciună frumoasă rostită zilnic în momentele de criză?

Mariei îi era drag să meargă cu mama ei pe stradă precum îi e drag cerului cu soare în diminețile reci de martie și, la drept vorbind, Ella nu putea să treacă neobservată, ba mai mult de atât, uneori, când era abordată de către vreun grup de adolescenți se simțea ca la 16 ani.
– Maria, de ce zâmbești așa pur și simplu? Spune-mi să zâmbim împreună.
– Știi, mamă, mă gândesc cât de simplă, dar fermecătoare ești. Adică tu nu te machiezi ca alte mame și nici nu porți tocuri de 15 cm și, totuși, ești așa frumoasă cu geaca ta cu două numere mai mari în care părul ți se tot agață și ghetele tale așa blănoase te ridică la standarde mult mai înalte decât pe doamnele care poartă pantofi cu toc.
– Draga de tine, când ai crescut atât? Acuma îți voi spune ceva, dar vreau să fii cu băgare de seamă: vei fi adolescentă, femeie și mamă, dar niciodată să nu devii rivalul tău comparându-te cu nimeni, deoarece calitățile tale de mulți vor fi percepute ca fiind defecte, iar dacă vei tot ciuli urechea în stânga și în dreapta îți vei da seama că tu nu ești altceva decât suma aprecierilor celor din jur și, crede-mă, nu vrei asta. Tu doar să te iubești și să te respecți cu bune și cu rele, să-ți săruți defectele în fiecare seară înainte de culcare, să le iei în brațe și să le alinți părintește, să le accepți și să nu uiți că perfecțiunea nu există, iar noi, oamenii, ne îndrăgostim de cele mai de temut defecte. În copilărie, bunicul mereu îmi spunea: rău cu rău, dar fără-i greu. Așa că, nu renega nimic din tine, nu îndepărta fricile și emoțiile, tu doar acceptă-le și trăiește-le, astfel te vor trăi ele pe tine.
– Așa ai acceptat și tu plecarea lui tati?
Tăcerea și câteva frisoane pe șira spinării o făcuseră pe Ella să spună doar atât :
– Despre asta vom vorbi…
– Da, știu, când voi fi mai mare, i-o tăie Maria scurt.

Cândva a existat și un tată, însă nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut identitatea. Maria l-a sărutat doar în poze, iar acum Ella îl sărută doar în amintiri. Mulți au judecat-o ani de-a rândul spunând că a făcut un copil din flori, că este o femeie ușoară, până și familia ei a dat-o la o parte atunci când a aflat că este însărcinată, iar tatăl era departe de a fi prezent la primul ecograf, ce să mai povestim de ultimul de care probabil nici nu știe și cu atât mai puțin de naștere a cărei dată nu și-a notat-o în agendă la „zile importante”. Nimic din toate acestea nu au îngenunchiat-o pe Ella, badimpotrivă, i-au dat curaj să lupte pentru fetița ei și să meargă mai departe, iar bucuria a fost înzecită în momentul în care Maria creștea și devenea cum scrisese Ella într-o amintire: jumătatea nucii lui.

– Bunica, tu erai jumătatea aceea de nucă?
– Focul din șemineu încă arde, ceaiul e atât de fierbinte încât plânge cana, iar eu încă mai am glas.
Cele două, mama și fiica aveau ele un ritual al lor și niște obiceiuri bine înrădăcinate în ele. De exemplu, cumpărau iaurt doar de la un singur magazin, ceaiuri doar de la vecina de pe scară, care spunea că sunt 100% de la țară și vată pe băț doar de la un singur domn, cu toate că pe strada aceea erau o mulțime de astfel de oameni care vindeau puțină copilărie și adulților. Și ca să facă subiectul cu „tati” uitat, Ella îi spuse Mariei:
– Astăzi e o zi tocmai perfectă pentru o vată pe băț. Ce zici?
– Nici bolnavă dacă aș fi nu aș putea refuza. Doar știi că iubesc dulciurile.
Apoi, pline de modestie și nonșalanță rostiseră într-un singur glas:
– Pe cine păcălim? Noi suntem dulci deja.
– Dimineața perfectă începe cu o domnișoară și o doamnă pline de viață și foarte jucăușe, rostise bărbatul care stătea în spatele aparatului de „fabricat” vată pe băț.
Avea cam la vreo 30-35 de ani, dar era atât de chipeș, plin de energie și avea o căldură de nedescris în ochi, încât ai fi zis că are 20 de ani și două vise.
– Mereu sunteți un drăguț, afirmă Maria.
– Și asta doar când vă văd pe voi. Ce să fie? O vată cu căpșuni și una cu mentă?
– Nici că mai avea rost să întrebați, spuse Ella cu reticență.
– Ce program aveți astăzi? întrebă bărbatul voind să schimbe subiectul.
– Eu și cu mama ne-am gândit doar să fim fericite, în rest nu avem nimic în program. Poate vom vorbi despre filozofie, arhitectură sau sport, însă oricare ar fi subiectul vom învăța una de la alta, pentru că mama întotdeauna spune că îi e drag să mă asculte și mai zice că atunci când vorbesc parcă îl aude pe tata.
Ella se stânjenise puțin, însă nu lăsă asta să se vadă, până la urmă, și ceea ce un copil urmează să spună nu poate fi controlat, dar cu toate astea nu uită să-i arunce vânzătorului o privire plină de pudoare prin care sentimentele docile se puteau citi de la o poștă.
– 6 lei, rosti vânzătorul plin de atonie.
– Vă mulțumim. O zi excelentă! spusese Ella fără a-i mai da răgaz Mariei să mai spună vreo tâmpenie.

O sorbitură lungă de ceai rupse tăcerea de mormânt care se încălzea la șemineul bătrân.
– Bunica, cred că și eu acuma la 6 ani spun tâmpenii la fel ca și tine pe vremea aceea.
– Spuneam doar ce auzeam și nu erau tâmpenii, erau doar „ideile mele geniale ”. Continuăm povestea sau vine moș Ene în vizită?
– Continuăm. Vreau să știu ce s-a mai întâmplat cu tine și mama ta. Adică vreau să știu dacă te-a lăsat vreodată să-i citești jurnalul sau dacă ți-a citit ea câteva pasaje?
– Da. L-am frunzărit cap coadă de câteva sute de ori .
– Și îți mai aduci aminte ceva din ce e scris acolo?
– Cu siguranță.
– Recită-mi. Sunt așa curioasă.
– Fie. Două secunde să văd dacă mă mai ajută memoria, deoarece la 70 de ani procesezi puțin mai greu decât la 20, dar următorul pasaj nu ai cum să-l dai așa ușor uitării: Maria, astăzi când citești asta, cu siguranță ai devenit mare, iar eu am devenit o stea, și-ți promit să strălucesc atât de tare încât mereu să îți luminez calea. Nu ți-am spus niciodată de ce am râs sau am plâns în fața jurnalului pe care azi îl ți în mână, nu ți-am spus de ce nu m-am făcut scriitoare și nu ți-am spus de ce am trecut prin viață ca un curcubeu. Dar astăzi e momentul să știi că am scris mereu despre tatăl tău, el este stăpânul lacrimilor și zâmbetelor mele, atunci erai prea mică, de aceea nu ți-am lecturat sentimentele mele împrăștiate pe foi, însă astăzi vreau să știi că l-am idealizat și l-am târât prin noroi cu atâtea rânduri scrise zi și noapte, dar un singur lucru nu am fost în stare să îl fac și anume: să îl urăsc. Cum aș fi putut să o fac? Mi-a dat cel mai frumos cadou din lume, o fată cu chip de înger, prin care absența lui nu a fost atât de distrugătoare. M-a învățat să cred în mine de atâtea ori, să fiu puternică și, cel mai important, m-a învățat că, iubirea e ca vântul, deși nu o poți vedea, o poți simți. De aceea nu l-am condamnat și nu i-am reproșat nimic, și, deși e undeva printre stele, poate chiar mă așteaptă să terminăm frumos basmul început. Te rog ca nici tu să nu îl condamni. Probabil ajunsă la acest ultim pasaj mai am să te lămuresc în privința unei singure chestiuni și anume, de ce eroul viselor mele era posesorul unor misterioși ochi albaștri. Te rog să dai o fugă în trecut și să-ți reamintești încăpățânarea noastră de a cumpăra vată pe băț mereu de la același domn. Vei spune că nu are nicio legătură una cu alta și îți dau dreptate deoarece erai prea mică pentru a observa că acel domn avea ochii albaștrii, identici cu ai tăi. 

Maria terminase de recitat firimiturile gândurilor pierdute în memoria afectivă, dar, odată cu terminarea recitalului se terminase și focul și ceaiul era rece, iar camera dormea îmbrăcată în obscuritate, dar cum liniștea e de temut se auzi un glas de copil somnoros care visează la Hansel și Gretel :
– Bunica, cred că m-am pierdut puțin în povestea ta.
– Există momente în viață în care cu toții ne pierdem puțin, important e să nu rătăcim prea mult deoarece s-ar putea să nu mai găsim calea Înapoi spre noi.
Tiptil, Maria stinsese veioza, dar nu înainte de a-și privi încă o dată feminitatea în oglindă, spunând cu tristețe:
– Vata pe băț poate să fie și amară.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

foto: pixabay.com

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise