Viața ca un fluviu. Ea izvorăște de cine știe unde, se dezvoltă și curge, cu limpezimile și tulburările ei, apoi moare în cuprinderea apelor adânci ale „Potopului” fără margini, ale Veșniciei. Se derulează pentru fiecare, în multiple feluri, pe diferite trasee, impuse sau alese și este parcursă cu mai ușoare sau mai grele trăiri, acestea depinzând de atâtea, chiar în afara propriei voințe. De mic copil ești purtat în neștire, sub protecția și grija deosebită a mamei iubitoare, apoi de mânuță și lăsat liber, când începi să stai „copăcel”, cu căzături, ridicări și julituri, care reprezintă parcă o predicție pentru tot parcursul ei, de unde zicala: „cum îți este scris”. Dar, felul de petrecere a vieții depinde, în mare măsură, de purtătorul ei însuși.
Ea poate fi într-un fel organizată și proiectată de proprietarul ei, sau poate fi lăsată într-o desfășurare obișnuită, în lumea tuturor celorlalți, în obișnuință și voia acesteia, de parcă te-ai afla pe un fluviu, cu ceva plutitor, care te duce înainte, fără a ști exact unde ajungi, peste ce o să dai, dacă o să acostezi la un mal, sau dacă o să treci și prin cascade, cu o aterizare în cine știe ce mod finalizată, până la apele adânci, încăpătoare pentru toți.
Idealuri. E bine însă să-ți fixezi anumite direcții, idealuri, simple și frumoase în a-ți trăi viață și să nu lași totul la voia întâmplării, pentru că, altfel, ea însăși devine o întâmplare. Oricine poate să treacă, imaginativ, peste apropierile din față lui, să străpungă cu gândurile orizonturi mai apropiate și mai depărtate, să-și gândească un curs al vieții, pe spații și trasee de mai mari întinderi, după dorințele și putințele pe care crede că le are, până la o așezare, o stabilizare, de unde să înceapă altele, așa cum cerințele vieții o vor impune, sau cum vei hotărî. Chiar exercitarea acestor mici sau mari „proiecte” de perspectivă, urmărindu-le, cu mai multă sau mai puțină reușită, îți pot produce mari bucurii și satisfacții, prin care te poți convinge că aici, pe pământ, tu ești propriul tău stăpân, de drept, într-un fel.
Astfel, în adolescență, umbletul meu era mult pe câmpuri, pe dealuri, prin păduri, pe unde mă purtau obligațiile sau asumarea muncilor, spații prin care mă întâlneam cu multe specii din lumea celor care nu cuvântă, drumuri și locuri care îmi plăceau atât de mult. Mă gândeam să mă străduiesc să devin inginer silvic. Apoi, văzând atâtea nedreptăți sociale, am dorit să urmez „Științele Dreptului”. Dar viața, urmând un curs atât de învolburat, am fost obligat să-mi schimb opțiunile și am ales un domeniu în care, la momentul acela, eram mai pregătit și unde aveam și convingerea că voi fi lăsat să-l profesez în acele vremi, studiul „Matematicilor”. A fost o cale care, deși „ușoară” și frumoasă, a devenit „lungă și grea”. Obiectiv realizat.
În cuprinsul unui capitol de amintiri de viață, consemnate, precum acesta, am regăsit un titlu: „Niciodată”. L-am revăzut și redau aici, succint, cele trei „hotărâri” luate, mici idealuri secundare de viață, pe care mi le-am impus și mi-au produs un confort, o satisfacție și bucurie, printr-o puțină ordine în viață..
În prima îmi propunream, încă din liceu, să nu copiez niciodată, indiferent de situația în care m-aș afla. Nu-mi amintesc să fi avut nici în trecut acest nărav, dar, oricum, acesta nici n-ar trebui cuprins într-o preocupare, pentru că una din cele „Zece Porunci Biblice” spune: „Să nu furi”! Și l-am respectat în liceu, așa „dezordonat” cum l-am trăit, ca și pe parcursul Facultății, efectuată în zece ani de la începerea ei: 1954-1964 cu întreruperea din cauza exmatriculării ilegale.
A două restricție este de natură morală și vizează, oarecum, solidaritatea studențească. Eu am avut tot timpul bursă, chiar de după examenul de admitere, în cei cinci ani de frecventare a Facultății, tot timpul fiind cazat la un cămin studențesc, cu masă la o cantină. Bursele se dădeau în funcție de notele și mediile de la examene, după fiecare sesiune. Mi-am propus să nu rămân niciodată pentru a lua supliment de masă, pe tot timpul studenției, indiferent dacă eram sau nu eram sătul. De regulă, aveau proritate studenții bursieri sau care-și plăteau cartela, dacă rămânea mâncare și, în mod obișnuit rămânea, de fiecare dată. Am respectat aceasta cu sfințenie, mereu… Afară era de fiecare data o coadă de „supiști”, pentru a primi ceva din mâncarea rămasă. Ei nu aveau bursă mai ales din cauza notelor, dar și pentru condițiile materiale ale părinților. Chiar dacă primeau ceva bani de acasă, poate nu le ajungeau pentru toate trebuințele și mai puteau primi și ceva mâncare de la felul doi. Un minim semn de solidaritate umană.
Ultima decizie din „Niciodată” se referea la pregătirea examenelor și eu mi-am propus o anumită abordare: să nu-mi pregătesc niciun examen după bilete cunoscute. Unii profesori dădeau dânșii biltele, care de fapt cuprindeau toată materia și puteai vedea cum este ea organizată. O altă metodă era așteptarea la ușa săliii de examinare, unde fiecare student, care ieșea, spunea ce a avut pe bilet. Grupele erau de regulă împărțite în două serii și a doua dintre ele putea afla aproape tot conținutul biletelor. Dar cu câtă pierdere de timp pentru cei ce așteptau, în dauna pregătirii! Chiar dacă aveai toate bilețele, trebuia să le pregătești integral, pentru că extragerea unui bilet era aleatoare. Și în cazul când profesorul dădea bilețele, se pierdea enorm de mult timp, dând paginile cursului înainte și înapoi, pentru a construi toate bilețele și apoi să le pregătești, bucată cu bucată; era o mare ciudățenie. Simțeam și o provocare în a-mi aduna din tot cursul, subiectele de pe bilet. Am procedat mereu așa și a fost foarte bine. Aveam un mare avantaj: eram mereu foarte atent la cursuri, așa că prima citire era făcută și pregătirea examenului era de fapt o recapitulare.
Peste toate, sunt idealuri majore, care în orice familie se gândesc, se urmăresc a se realiza, cu mai multă sau mai puțină reușită. Astfel, încă de când eram mai mic, mă gândeam la un ideal familial frumos, la cel legat și de copii, ca și un altul, mereu și el în atenție, referitor la profesia practicată. M-am zbătut și am urmărit tot timpul respectarea familială în toate componentele ei, în desfășurarea acesteia, ca și preocuparea permanentă pentru creșterea cu multă grijă a copiilor, cu dezvoltarea, educația și instrucția, până vor ajunge să fie „pe picioarelde lor”, cum se spune. Am avut o continuă preocupare și pentru îmbunătățirea continuă a activităților didactice și sociale, până la pensionare. Poate am avut și unele nerealizări (viața în ansamblul ei nu este perfectă), dar dacă au fost, ele n-au fost de natură morală și alte cauze pot fi multiple.
prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 06.04.2021
Citesc si ma minunez,de unde atâta putere de pătrundere în esența vietii de către domnul profesor ,Gheorghe Bărcan?Numai daca citesti doar acest episod poti intelege,de ce autorul,a putut să reziste si sa treaca peste multele obstacole ale vieții sale.Avea si are o filozofie aparte despre viata,își programa din timp țintele unde vrea sa ajunga,muncind pe rupte si cu toata puterea sa, să le atingă!Cinstea,omenia,responsabilitatea față de persoana sa si mai tarziu fata de familie l-a condus mereu prin viata.Viata pentru dansul,intotdeauna a fost o ambiție,o luptă crâncenă cu propria persoană pentru a-și respecta idealurile propriilor trăiri, alegând mereu calea cea mai bună!Omul puternic,omul cu ambiții de viitor,omul care stiut întotdeauna ce vrea este prezentat prin descrierea propriei vieți, care nu a fost ușoară si care i-a fost umbrită in tinerete si mai apoi la maturitate de societatea in care a trăit si nu i-a inteles idealurile,sensul pentru care trăiește si cum trebuie să fie omul,a cărui libertate de viata si gândire sa nu i se pună opreliști!Puterea minții sale,educația sănătoasă,corectitudinea si verticalitatea,curajul înnăscut si apoi dezvoltat,munca si credinta,i-au fost repere in viata,care l-au însoțit,indiferent pe unde l-au dus pașii in viata,silit sau nesilit,mereu pastrandu-si echilibrul,știind ce sa faca si cum sa faca sa ajunga acolo,ca niciodată sa nu-i fie rusine de propia-i viata!
Puterea de a cunoaște, puterea de a se adapta tuturor situațiilor,de a-si pastra propria filozofie despre viata,îi dă dreptul astăzi, sa i-o admiram,sa o luam ca exemplu,cum trebuie să gândim ca sa reusim in viata.Ma bucur ca am posibilitatea,ca din cand in cand prin relatările excepționale sa descopăr noi valente ce au stat la baza reușitei une-i vieți deloc usoare pe care a dus-o domnul profesor Bărcan Gheorghe si care ne-o poate prezenta fara sa-i fie rusine de ea!
Felicitări, multa putere de scris si viata, sanatate si respect din partea prietenului virtual,care mereu se bucura, cand află noutăți despre dumneavoastra!S.O.Luscalov!
Prietenului meu sincer si statornic, Ovidiu, multumiri multe pentru aprecierile atat de frumos exprimate, cu multa sinceritate si dezinteres, chiar daca au o amplitudine mai mare. Ma bucura mult ca intri pe firul gandurilor mele, chiar neexprimate, asa cum se manifesta o prietenie in profunzimea ei. Cele 3 exemple relatate, de mici hotarari, decizii, marunte idealuri de ordine in viata, sunt o exprimare simbolica a „statorniciei”, ultimele doua fiind facultative. Dar aceasta statornicie si-a aratat prezenta in frumoase si mari idealuri, legate de credinta, de profesie, de familie, de tinuta, doar amintite in final, fiind cunoscute. Dar, cu aceeasi hotarare, am trecut greu dar sigur peste mari si cumplite incercari in toate, chiar pe „margine” de existenta, in lupta pentru devenirea frumoasa, acolo unde am dorit si cum am dorit, infruntand sacrificii majore. In lupta cu cruda si inumana Securitate, ea a ramas doar cu victoria cumplitelor suferinte ce mi le-a aplicat si in toate celelate, ori cat de mici, a ramas cu mana goala, ca si cand n-ar fi existat pentru mine, eu tainuind si protejand totul. In schimb eu am ramas cu bucuria si victoria deplina, de o marime uriasa, si cu ea ramaneam si daca cruzimea lor ma puneau sub glie, sacrificiul nefiind degeaba. A fost o lupta grea si ampla si pentru cele profesionale si cele mai tarzii familiale, pentru recuperarea sanatatii, greu afectata. M-au „carbonificat” si „tabacit” atat de mult in crude persecutii, pe care insa, cu credinta si hotarare deplina le-am invins si mi-au creat rezistenta de viata, in spirit, vointa, in psihic, in creeer, in fibra si os, ducand viata la aproape 90 de ani, in onoare si demnitate, in timp ce tortionarii, majoritatea lor, zac in apasarea pamantului, imbratisati si acoperiti de toate ticalosiile lor, acestea in nedescompunere.
Esti bucuros cand iti vezi idealurile implinite, mai ale cand sunt realizate sub atatea vitregii.
Cat de mult as fi dorit sa ne intalnim, sa mergem impreuna pe la Gradina Morii, loc ce mi-a ramas din nostalgia altor vremi si cu nimic nu ma poate cineva indeparta de ele, chiar printr-o exprimare simpla, intr-un vocabular neeelevat, lipsita de inflorituri si cu putine sau fara calitati literare, in naturaletea lor fireasca.
Te imbratiseaza cu mult drag, un amic de departe, dar tot asa de mult apropiat,
Gh. Barcan.