Actualitate Cultură Interviuri

Strămoși pe „divanul”… Sighetului! (Ion Mariș)

image_printPrinteaza

Sigheteanca Timea Műller este o prietenă statornică. Nu ne-a uitat, deși a plecat de aproape 20 de ani de aici – din Sighet – și s-a stabilit (prin căsătorie) în Germania iar succesul a apropiat-o de independența și „autonomia” materială. Păstrează continuu legătura (măcar online!) cu sighetenii. În urmă cu aproape 20 de ani am lucrat împreună în diverse proiecte, într-un ONG, și am observat energia constantă și inventivitatea pe care Timea o emana.

Nu-i lipsește nimic (am auzit că locuiește într-un conac?!), are empatie pentru suferința globală, s-a implicat în criza migrației din Siria și… s-a specializat în interesante abordări psiho – trans – generaționale din domeniul terapiilor socio – pedagogice.

Nu cu foarte multe luni în urmă m-a informat că a găsit portița de „interogare” a trecutului prin intermediul unor specialiste de top și-a unei cărți scrise în germană și tradusă și pentru cititorii români: „Strămoși pe divan” (Editura Trei, 2022)!

Curiozitatea m-a îndemnat și mă îndeamnă să „descopăr” ce-a făcut Timea Műller (născută Homei) în ultimii… 20 de ani! Cu câteva săptămâni în urmă a ajuns prin Sighet și-am stat un „pic” și la… povești!

Ion Mariș (IM): A fost o traumă (ca să utilizez o primă noțiune din cartea la care am făcut anterior referire) plecarea ta din Sighet? În ce land te-ai stabilit?
Timea Műller (TM): Nu a fost o traumă. A fost o salvare. Ca să mă pot apropia cu adevărat de Sighet a fost nevoie de distanțare fizică și de o privire din afară a fenomenului de apartenență la identitatea sigheteană. Plecarea mea din Sighet a fost detașarea de trauma identitară de care sufeream și care nu îmi permitea să cresc. Sighetul are uneori obiceiul să își sufoce copiii. Acum iubesc Sighetul care mai există doar în sufletul meu, cel în care Johnny Popescu încă merge cu bicicleta, în care Marin se plimbă pe dig, în care mai există clădirea veche de lângă Palatul Cultural, Sighetul în care se revarsă liliacul peste garduri, în care merg noaptea cu Sandu și Vale la Grădina Morii, copii de la bloc, prietenele de la școală, mirosul de zugrăveală a Liceului „Dragoș – Vodă”, plopii de pe strada Pintea Viteazu. Și multe alte chestii pur subiective, care sunt pentru mine Sighet.
M-am stabilit în Suavia, într-o livadă cu meri, într-o căsuță la marginea orașului. Trăim simplu, între cărți, flori și legume, iar „Conacul“ de care ai auzit tu este o clădire care aparține familiei soțului meu, o farmacie de la 1560 din centrul orașului Backnang, clădire pe care am restaurat-o și în care se află cabinetul meu de psihoterapie și… un mic centru cultural, o inițiativă privată a familiei mele.

IM: Cât de ușor/ greu te-ai adaptat într-o altă limbă și cultură?
TM: Ah, întrebarea vieții! Strategia de adaptare a fost intrinsec strategia de supraviețuire: românii din diaspora știu despre ce vorbesc. Aveam deja trei limbi la purtător, trei minorități (ce urât cuvânt!) două dialecte, cel puțin trei culturi și o mare foame. Nu de nou, ci de ceva de ce aveam nevoie dintotdeauna – de siguranță. Astfel m-am „adaptat“ – conectându-mă la viață, crescând rădăcini noi și oblojind rădăcinile vechi.

IM: Nu ai regretat niciodată despărțirea de strămoși, „pierderea” rădăcinilor?
TM: De ce despărțire, de ce pierdere? Ah, știu de unde vine întrebarea asta și din care spaimă! O recunosc la tine și la alți prieteni cărora le este un dor imens de Sighet chiar locuind în el și neplecând niciodată. Aș vrea să te asigur: chiar dacă nu mai locuiesc în Sighet – Sighetul locuiește în mine, pe veci, nemilos, concret și acut. Chiar și în cei care încearcă să își smulgă Sighetul din trup și suflet, mai ales pe aceștia îi sufocă Orașul precum un șarpe boa. Cu cât te zbați mai tare, cu atât mai mult te strânge. Te asigur, este decizia ta felul în care simți această îmbrățișare, eu m-am hotărât să mă las iubită de acest oraș și să accept felul în care o face: ca un fost soț încă gelos, cam bețivan, un pic ticălos și cam ratat. Un fost soț care se laudă că am fost cândva a lui. Dacă „mă ratez“ în viață o sa zică: „am știut eu că nu e bună de nimic“ și dacă „reușesc“: „ehe, asta mi se datorează numai mie!”
Așa că îi aduc aminte din când în când orașului că am „divorțat“ între timp și că vizitele mele sunt de curtoazie și sunt în primul rând dedicate prietenilor noștri comuni. Și, bineînțeles liliacului, Izei, băncii din Dragoș, Parcului Grădina Morii, blocului din Independenței.
Și a umbrelor strălucitoare a celor plecați. Și a prezenței vii a celor care sunt.
Tu mă întrebi de strămoși. Strămoșii îi porți în tine, vrei nu vrei, genetic și epigenetic. Tu știi că nu am pe nimeni din familie îngropat în cimitirele din Sighet? Am crescut fără rădăcini – părinții mei proveneau amândoi din familii disfuncționale. În familia mea se tăcea foarte mult și foarte adânc atunci când venea vorba de rădăcini. Familia mea se muta brusc o dată la trei sau la cinci ani. Spaima de a prinde rădăcini! Părinții mei s-au născut în 1937 respectiv 1942 – deci amândoi sunt copiii războiului, a foamei, a fugii. Tinerețea le-a mâncat-o Groza și Ceaușescu. Ce a urmat să primim noi, copiii părinților mei?
Niște imagini idealizate ale unui sat utopic ca în povești (satul tatălui meu, Telciu), și alunecoasa poveste a mamei mele, despre care știm mult și nimic.

IM: Da, interesant!… Spune-mi ce diferențe „surprinzătoare” ai remarcat între cultura țării în care te-ai născut și a celei de adopție?
TM: Deși am remarcat diferențe surprinzătoare m-am concentrat mai mult pe asemănări.
Și asta este o strategie de adaptare, a căuta familiarul după motto-ul: bătaie cunosc, am mai primit! Așa că mă bucuram mult când vedeam câte o mizerie pe jos, când cineva trecea strada pe roșu, când careva întârzia la vreo întâlnire, când vedeam câte o clădire de patrimoniu care se dărâma, când se vorbea tare la telefon în tren, când mă claxona câte unul. Iar dacă vreo casieră sau un chelner erau ursuzi sau nepoliticoși mă bucuram și mai mult! Din păcate, treburile astea și multe altele sunt cam rare în zona asta unde stau eu, așa că am început să mă obișnuiesc cu lipsa lor și să învăț că merge și cu… binele. Gălăgia interioară a dispărut și a făcut loc unei ruminații care îmi permite să trăiesc interior și exterior fără să fiu nevoită să fiu cu ochii în patru. Și care imi permite să văd asemănările!

IM: Ești – dacă bine am înțeles – la ora actuală sociopsihopedagog, adică terapeut, supervizor și formator în metoda… Generation – Code. Te rog să ne detaliezi! De ce, cum ai ales această „cale”?
TM: Calea m-a ales. În generația mea, în anii ‘90 cam făceai ce se nimerea ca să câștigi un ban. Aveam cu toții vise vocaționale care se cam spulberau când dădeai de greu. Totuși, mi-am rămas mie credincioasă, lucru care nu m-a ajutat întotdeauna.
Am respirat abia când am plecat din Sighet și am reușit să iau distanță de la așteptările familiei. Și mi-am spus… Hei! Uite un subiect interesant: cine ai fi devenit dacă deveneai exact cine ești tu? Răspunsul la această întrebare o dă chiar metoda Generation Code.
Acum sunt: Sociopsihopedagog – specializare în migrație și integrare/ Terapeut sistemic de familie/ Terapeut, supervisor și formator în metoda de terapie transgenerațională, Generation Code cu ramurile: Generation Code pentru Copii, metoda ,„Farmacia de Jucării“, metoda de terapie și diagnostic Rădăcini Puternice. Toate acestea sunt metode acreditate în Germania.

IM: Cum ai ajuns în apropierea Sabinei Lűck, a uneia dintre autoarele cărții „Strămoși pe divan. Descifrarea Codului Generațional și vindecarea rănilor moștenite”?
TM: Lucram deja în terapia sistemică și de familie, majoritar cu pacienți din alte culturi decât din cea europeană. Aceștia nu stăpânesc limba germană și au și o mare reticență și rezistență la psihoterapie. Dialogul terapeutic nu are loc așa cum vedem în filme: pe canapea. El are loc prin folosirea întregului arsenal: corp, mimică, dans, joc, pictură, artă, muzică etc. Gândește-te: vine la mine o femeie care și-a pierdut copilul și soțul în bombardament și spune că o doare burta. Ea a somatizat durerea și doliul, iar rolul meu este nu să îi spun, hei, nu te doare burta, tu ești traumatizată! Rolul meu este să „traduc“ aceste semne, să o ajut să le înțeleagă și să îi fiu alături în procesul de doliu. Acum, ca eu să pot face asta am nevoie de instrumente. Căutând pe Internet am dat de jocul „Rădăcini Puternice“. Am sunat pe loc, fără să îmi dau seama că e seară, târziu. A răspuns chiar Sabine Lück, care aștepta un alt telefon. Într-o săptămână eram la Wendeburg, asta se întâmpla acum cinci ani. Astfel s-a născut o mare prietenie iar eu am devenit ceea ce sunt acum !

IM: Este uneori bine să ne „debarasăm” de… legământul strămoșesc?
TM: Tu tot spui „ne debarasăm“ – de ce? Nu ne debarasăm, ci integrăm! Fără strămoși, n-am mai fi oamenii care suntem astăzi. Nu le moștenim doar patrimoniul sau datoriile, aspectul și conformațiile lor fizice, ci le mai preluăm și rănile, inclusiv cicatricile sufletești, sigilându-le, la modul subconștient, printr-un pact de loialitate. Fiecare generație încearcă să promoveze ceva nou, vindecări și progrese. Vrem să realizăm mai mult decât mamele și tații noștri, dar nu ne este îngăduit să încălcăm „marginile tărâmului fericirii” lor, altfel am răsuci cuțitul în cele mai dureroase răni ale părinților. Din salvarea și protejarea părinților și strămoșilor ne-am făcut scop în viață și, din acest motiv, amputăm componente însemnate ale sinelui nostru. Pentru a nu fi nevoiți să percepem propriile noastre dorințe și doruri neîmplinite, transmitem mai departe, în chip inconștient, sarcina vindecării leziunilor ancestrale copiilor și nepoților. Deoarece nu mai putem distinge a cui viață o trăim de fapt, cui aparțin dezideratele pe care vrem să le îndeplinim, distrugem relațiile, ne controlăm partenerii și ne împingem copiii să performeze maximal. Dacă abrogăm pactul de loialitate, putem restabili legătura cu noi înșine și lăsa rănile să se vindece. Atunci n-ar mai fi nevoie să ne modelăm copiii și partenerii în felul în care credem că ne-ar fi de folos. În acel caz nu ne vom mai folosi abilitățile și calitățile pentru a ne salva strămoșii, ci în favoarea noastră și pentru propria rostuire a vieții și relațiilor noastre, devenind din ce în ce mai disponibili pentru dăruirea unei iubiri autentice, într-un șuvoi ce-i va cuprinde într-însul și pe alții.

IM: Pe ce considerente, ce motivații au stat la luarea deciziei de-a traduce cartea „Strămoși pe divan” în limba română?
TM: În carte există o „Scrisoare către cititorul român“ – pe care ai publicat-o deja. Acolo se află răspunsul.

IM: Cum se identifică – științific – „conflictul arhaic primar”?
TM: Transmiterea traumei de la o generație la alta a fost deja dovedită clinic, în mai multe rânduri. Rezultatele cercetărilor de amploare relevă efectele traumelor îndurate de generațiile care au cunoscut războiul asupra dezvoltării psihologice a copiilor, a nepoților și a strănepoților acestora. Tulburările de atașament rezultate și consecințele lor pentru dezvoltarea identității unei persoane sunt explicate astăzi grație rezultatelor obținute de psihoterapie, de cercetările din patologia cerebrală, de epigenetică și neuro-biologie. Incontestabilele efecte asupra calității vieții apasă asupra existenței multor indivizi, fără ca aceștia ori personalul de specialitate să poată veni cu soluții de diminuare sau de remediere a respectivelor consecințe asupra sufletului și corpului omenesc. Ar putea fi util să identificăm conexiunile, însă, din experiența noastră, resorbirea simptomelor rezultate ‒ fragila stimă de sine și blocajul de la nivelul dezvoltării identității ‒ nu se pot dobândi numai pe un atare temei.
Loialitatea față de părinți și strămoși este mult prea puternică, chiar și atunci când am atins de multă vreme vârsta matură și chiar dacă părinții nu mai sunt în viață.

IM: Oare „vindecarea”, debarasarea de „balastul” strămoșesc, nu vin prin educație și mai puțin prin, azi, atât de utilizata metodă… psiho-terapeutică?
TM: După știința noastră, transmiterea experiențelor transgeneraționale nu include doar experiențe traumatice, ci se referă și la experiențe „normale” de viață, cu aferentele deficite, situații constrângătoare și lovituri ale sorții. În cele din urmă, resursele și tăria (reziliența) sunt transmise pentru a le permite copiilor și nepoților să se dezvolte, în continuare, în sensul unei progresii sănătoase. Aceasta este (sau își dorește să fie) educația! Educația este, împreună cu genetica și epigenetica „transportatorul“ bagajului ancestral.
S-ar putea afirma chiar că transmiterea transgenerațională urmărește o intenție pozitivă, și anume facilitarea unei continue dezvoltări și a unei vindecări a întregului arbore genealogic, prin intermediul memorizării chestiunilor nerezolvate. Recesivitatea modelelor transgeneraționale și, în mare parte inconștiența, reînscenare efectivă, într-o nouă versiune, a problemelor familiale de natură tranzacțională au, în ciuda serioasei poveri așezate pe umerii fiecărui membru al clanului, sarcina aparent importantă de a continua tratarea problemelor nerezolvate, a deficitelor, datoriilor sau conflictelor, pentru a asista și despăgubi retroactiv strămoșii. Aici intervine metoda Generation Code – necesară tuturor, nu numai celor care suferă psihic.

IM: Acest volum – terapeutic are și niște materiale… auxiliare. În ce constă și care este rolul acestora?
TM: Jocul de terapie și diagnoza „Rădăcini puternice” a fost dezvoltat pe baza conceptului Generation-Code® și Generation-Code® pentru copii și adolescenți luând în considerare cele mai recente descoperiri neurobiologice și epigenetice pentru domeniul psihoterapeutic și educațional. Cu ajutorul acestui mediu este posibil să se îndrepte atenția direct asupra codului generațional ca formator al identității și, astfel, să se activeze atât inconștientul, cât și cunoașterea conștientă a clientului. Punând întrebări țintite, se poate pune în scurt timp un diagnostic cuprinzător de terapie familială bazat pe psihologie abisală. În același timp, jocul asigură deja un prim efect terapeutic, de întărire a resurselor. Clientul obține aproape în joacă informații valoroase și profunde despre modelele care îi blochează propria identitate. În același timp, clientul începe să-și înțeleagă propriul comportament problematic/ formarea/ reactualizarea simptomelor în contextul atașamentelor și loialităților transgeneraționale, inconștiente, și dobândește o nouă viziune eliberatoare asupra sa.
Pe lângă joc există instrumentele din Farmacia de Jucării și o serie de carduri terapeutice, care vor apărea și ele în curând în România.

IM: Cât de rapid – temporal vorbind – putem atinge… armonia interioară?
TM: Nu știu. Tu știi? Fiecare are ritmul lui. Stai un pic! Eu nu promit așa ceva! Promit o excursie aventuroasă în trecutul familial și o nouă perspectivă asupra vieții și a propriei persoane.

IM: Avem în limba română – dar există și în alte culturi – îndemnul de-a nu privi spre… trecut, de-a trăi și a te împăca doar cu prezentul. Oare nu „deschide” metoda transgenerațională „răni” care nu trebuie răscolite?
TM: Ba da, deschide. Profund lezați de evenimente dramatice, de pierderea celor dragi, de refugiu, groază, viol, moarte, foamete și de diverse încălcări ale intimității, părinții, bunicii și străbunicii noștri și-au pierdut încrederea în oameni. Ca să nu mai fie bântuiți, în regim cotidian, de amintiri teribile, de groaza morții, dar și de insuportabile sentimente de vină, au îngropat trauma adânc înlăuntrul lor. Cu toate acestea, asemenea răni sufletești ferecate în adâncurile sufletului nu se resorb de la sine, chiar dacă persistă toată viața. Prețul plătit constă în pierderea empatiei, adică a capacității intropatice și a celei de a rezona cu alții. Acest fenomen se petrece deoarece persoana vătămată trebuie să se rupă de sine și de sentimentele sale cât mai mult posibil. Alții, în schimb, și-au pierdut capacitatea de a așeza limite sănătoase între ei și lume, ca urmare a suferinței încercate sau observate. Se contopesc cu lumea exterioară, simt prea intens ceea ce simte celălalt, se frământă în permanență și suferă, prin contaminare, de suferința celuilalt. Ambele situații duc la suferință – nu numai individuală, ci și colectivă. Astfel se ajunge la războaie, ura între nații, genocid și multe altele. De aceea, sunt de părere că toți oamenii, indiferent de cultură, ierarhie socială sau religie, poartă în sine acest conflict arhaic fundamental și că au încheiat un pact de loialitate cu părinții lor. Din acest motiv, descifrarea pactului oferă tuturor șansa de a se elibera de delegările și de însărcinările moștenite de la generațiile precedente și de a da curs dezvoltării unei autentice identități.

IM: Mulțumesc pentru interviu! Te așteptăm cu drag să revii la Sighet, știu că vei ajunge acasă (la noi) cu metoda și cu jocul în „rucsac”.
TM: Da, în curând!

Ion Mariș

Foto: Ion Mariș

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

  • Timea a fost eleva mea. I-am fost diriginta in clasa a XI a la Colegiul National „Dragos Voda” si, din nefericire, clasa mi-a fost luata din prea mare exces de zel din parte d-nei Marculescu Adela, directot adjunct al liceului in acea vreme.
    Timea facea parte dintr-o clasa cu copii exceptionali, care ne poarta acum numele in intreaga Europa.
    Ceea ce a devenit, nu este o surpriza pentru ca a mostenit de la parinti tot ceea ce aveau ei mai bun: inteligenta tatalui si talentul si imaginatia mamei.
    Iar Timea este o luptatoare!!! Si EXTREM de curajoasa!
    Parintii ei au trecut prin razboi, dar si ea a avut razboiul ei. Din care a iesit mai puternica si mai hotarata de a face ceva care sa ramana in urma ei.
    Si imi place ca nu a uitat de unde a pornit! Pentru ca atunci cand a plecat, a plecat pentru ca viata in Sighet a devenit pentru ea imposibila. A fost o necesitate!!! Nu un moft! Ma bucur pentru ea. Pot spune ca ma asteptam sa exceleze in ceva dar nu as fi putut spune in ce. Cred ca si in pictura sau muzica. Talentul ei este nemasurat. Bravo, Timea!

  • Doamna profesoara, am citit comentariul Dvs pe Salut Sighet. Am plâns. Am plâns pentru Timea cea de atunci, pentru ca m-am simțit văzută. Pentru ca un ”om mare”, o profesoara a văzut viața și scânteia din mine atunci și acum. Oameni ca Dvs. ating sufletele copiilor in momente neștiute, ii ating și ii saltă peste abisuri in care ar cădea, dacă nu ati exista. Sunt sigura ca ați atins mii de copii in momente cruciale ale micii lor vieți fragile. Chiar daca nu veți afla niciodată când si cum. Credeți ca îmi aduc aminte de vreo regula gramaticala de la ora dvs.? Nu prea…însă de ochii care mă priveau cu adevărat, de mâna care mi-a șters lacrimi uneori si de cuvintele de încurajare si apreciere.
    Strălucim acum doar pentru ca cineva ne-a văzut candva in întuneric mică sclipire.
    Mulțumesc, Dvs. si celorlalți care ne-au văzut. In școala și nu numai.

oferta-wise