Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.
S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București. Fiind prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa, o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de „gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.
Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.
Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): „Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie.
În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.
Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: „Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: „Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: „Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc „duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”
Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:
„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”
Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:
„Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.
Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”
Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: „Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”
…Au trecut 75 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi „colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…
preot prof. Marius Vișovan
Este deja Sfanta zi de Duminica, Duminica Pastilor. Spun la toti cei care vor citi acest comentariu traditionala vestire: „Cristos a Inviat”. La fel, ca un omagiu profund cu mult respect si lui Vasile Popsa si pentru toti cei din grupul lui, cat si altor eroi care au luptat pentru credinta, libertate si dragoste de tara pana la sacrificiu. In prezentul articol se face o ampla relatare despre studentul Vasile Popsa, inzestrat cu cele mai frumoase calitati umane si spirituale, pe care s-a si bazat in lupta lui dreapta pana la sacrificiu, impotriva atator nedreptati sociale si de credinta, de catre tortionarii vremii.
Atatea mari personalitati de seama ale neamului, in lupta lor dreapta, patriotica, au fost ucise prin tradare. Asa a fost tradat chiar si Mantuitorul Isus de catre unul dintre ei, de catre apostolul Iuda, pentru arginti. Tradatorii sunt instruiti sa-si schimbe si culoarea, precum cameleonul, si se infiltreaza printre cei pe care apoi ii tradeaza. O dubla ticalosie.
O trupa ata de frumoasa si demna de elevi prezentata de catre unii dintre ei si de catre surorile lui, dau o imagine de noblete, de demnitate, jertfa si eroism si probabil ar sa fi avut parte de un iuda. Pentru ca aceasta multime brava de studenti, elevi, intelectuali si tarani a fost in scurt timp destructurata in toate componentele ei. Probabil securitatea sa fi avut un ajutor neasteptat.
Imi vine in minte cum calaul Ciolpan de la inchisoarea din Sighet, care a exterminat cu atata spor multime dintre elitele tarii, era sa fie „decorat” printr-o grava eroare.
Vere Resurrexit ! Alleluia !
Multumim, domnule profesor Barcan !