Un arc peste timp. Ne aflam în Cluj, când am primit un telefon de la un fost elev al soției, Oniga Aurel. A foat prima comunicare cu fosta dirigintă a lui, atunci prof. Tăut Maria, după absolvirea Liceului din Cavnic, în anul 1967. Au trecut de atunci 50 de ani și elevul și-a format o profesie și a părăsit zona, diriginta lui s-a transferat la Liceul din Vișeu de Sus, după căsătoria noastră, cu numele de Bărcan Maria, unde a funcționat împreună cu mine, soțul ei, până la pensionare, ca profesori de matematică. Ne mai spunea că el se află în Arizona, în SUA, de mai mulți ani, cu familia, cu soția lui Paulina, pe care nu o cunoșteam și cu trei băieți și o fată, alții doi fiind în țară, cu activități de succes; în componența familiei se mai aflau 24 de nepoți! Dar, surpriză: ne invită să-i facem o vizită în Arizona, că n-o să ne pară rău! I-am mulțumit pentru invitație, fără a ne pronunța în vreun fel și i-am spus că și noi facem vizite pe la copii, anual, în Anglia și în State (Minnesota). În anul următor, am primit un nou telefon, fiind în America, prin care reînnoiește invitația și atunci am decis să o onorăm în acest an și am plecat spre Arizona.
În continuare, dorim să împărtășim câteva gânduri, câteva imagini despre un timp de care ne aducem aminte foarte des și cu mare drag, unde am petrecut câteva zile împreună cu prietenii noștri maramureșeni, într-un mediu familial extrem de plăcut; în vizitele făcute am întâlnit prezențe și imagini de o frumusețe excepțională, magnifice.
În săptămâna mare, între 02 și 07 aprilie 2018, eu cu soția, împreună cu fiica noastră Ana-Rodica și nepoțelul Samuel, am luat avionul și am zburat spre destinație, unde am pus piciorul după trei ore de zbor; am plecat cu ninsoare și frig și am ajuns acolo în noapte, într-un mediu de basm și o atmosferă caldă de +30 de grade C. Ajunși la aeroport, am luat mașina pe care fiica noastră o închiriase mai înainte și ne-am îndreptat spre adresa dată. Din mers, i-am contactat și i-am avertizat: «am sosit!»; răspunsul a fost prompt și hotărât: veniți, vă așteptăm cu drag! În circa o jumătate de oră am abordat strada «Paradise», din localitatea Phoenix, acolo unde gazdele noastre aveau locuința, domiciliul. Ne-au așteptat cu o bogată pregătire: supă, salate și mulțime de alte bunătăți, nelipsind nici sarmalele și nici cârnăciorii, cum numai în Maramureș se fac așa de buni. Toate cele prezente arătau calitățile de atât de bună gospodină a Paulinei; a fost și Aurel complice la aceste preparate, cu mulțime de fructe și sucuri, din grădina proprie. Într-o seară, ne-a oferit și o cină cu păstrăvi deosebit de gustoși și bine pregătiți, recolta proprie adusă din munți. Era o familie așezată, credincioasă, cu relații interumane deosebit de agreabile. Paulina spunea rugăciuni de toată frumusețea înainte de fiecare masă, pe care le repeta și la plecările nostre în drumeții. În această frumoasă atmosferă «familială», plăcută, cu multe istorisiri, orele treceau, noaptea se tot micșora și graba spre odihnă și culcare părea adormită. Ne-am culcat până la urmă și ne-am odihnit confortabil, urmând ca în prima zi să începem vizitarea obiectivelor fixate ceva mai târziu.
Noi plecam «pe teren» de la 10 dimineața și eram duși până spre seara zilei, nesătui de toate ce vedeam. Într-una din seri ne-au invitat să vedem «un colț» al unei camere, unde era expus un «Trei Culori» românesc, alături de prosoape, «talgere» și alte obiecte tradiționale românești, maramureșene; un colț mic, care pentru ei era mare cât întreaga Americă!
Chiar și pe plăcile de înmatriculare ale mașinilor a înregistrat pe una «Cavnic» și pe alta «Paulina».
«Eram atât de departe de țară și atât de aproape de ea; sunt destui de mulți în țară, care sunt foarte departe de aceasta»!
«O Zonă aridă și secetoasă, prin Vestul Statului». Am văzut locuri de toată frumusețea în cele 4 zile petrecute în Arizona, în prima zi, făcând o incursiune în zona Vestului Sălbatic. Am plecat printre perdele de palmieri maiestuoși, înalți și doar cu o coroniță de frunze la vârf, printre care se vedeau alte multe varietăți din această specie arboricolă cu bogății coronariene, continuând spre zonele mai înalte, aride și secetoase, cu cactuși de toate formele și varietățile diforme, care urcau pe versanții înălțimilor până spre vârful lor, ca adevărate păduri; mulți păreau a fi trunchiuri retezate de copaci, cu una sau mai multe ramuri, îmbrăcați în «spini». Se mai vedeau și alte specii arboricole, dar dominante erau formațiunile de palmieri și mai ales cele de cactuși.
La întoarcere, am vizitat frumoasa Grădină Botanică, cu o largă reprezentare a varietăților de palmieri și cactuși, cu o floră măruntă printre aceștia, de la care câte o păsărică colibri, mică cât o libelulă, părea neobosită în recoltarea nectarului. Am văzut acolo sute de specii de cactuși, de diferite forme, culori și mărimi, dezvoltați pe verticală sau orizontală, în forme sferice, mai mici sau mai mari, unii cu frunze masive, late, groase și ghimpoase, cu flori și fructe, alții fiind dezvoltați în lungime, cu trunchiuri groase, masive, cu două, trei ramuri; erau și prezențe filiforme, unele izolate sau adunate în corciuri, «tufe».
Într-o documentație pe internet («Despre Cactuși») se spune că ar fi până la 2.500 de specii de cactuși; 80% din compoziția lor este apă și au suprafață groasă, ceroasă, iar aceasta, împreună cu spinii lor («frunzele»), împiedică evaporarea apei, conservă umiditatea și favorizează condensarea. Rezistă în zonele aride și secetoase, având rădăcinile adâncite în pământul uscat, la mai mulți metri, iar acestea se dezvoltă și pe orizontală, pentru a «sugativa» apa atunci când plouă. Animalele care mănâncă cactuși (mai mici, filiformi) mor după aceea, spinii lor perforându-le stomacul! Se spune că floarea de cactus este cea mai parfumată, «parfumul» acesteia fiind simțit până la 1 km distanță. Au multe calități terapeutice, folosite în industria medicală, cosmetică, protector împotriva radiațiilor, plantă ornamentală ș. a.
În multe locuri am întâlnit avertizarea că tăierea unui cactus se pedepsește cu până la 25 de ani de închisoare! Probabil pentru protejarea acelor multe calități pe care le au, iar cu umiditatea mare ce o poartă ar putea fi în pericol în zonele lui aride cu secetă prelungită. Cred că motivul principal ar fi, mai ales, puterea lor de stabilizare a solului acelor zone aride și uscate, larg răspândite în Arizona, cu povârnișuri și înălțimi supuse eroziunii și aportul rădăcinilor sale pot împiedica, peste timp, ca spații mari din acest Stat să nu devină un mai extins și mai «Mare Canion».
«Marele Canion». O minune a lumii, cu o peisagistică fără egal, care te lasă fără cuvinte, păstrându-și farmecul peste timp. Pentru a ajunge acolo, am depășit înălțimea de peste 8.000 de picioare, pe renumitul Rout 66, o șosea mereu în urcare și cu avertizarea de protecție a sălbăticiunilor ce ne-ar sări în cale, fauna având aici o largă reprezentare, cu o severă protecție a aceteia în America; am petrecut două zile în vraja imaginilor acestei minunății create de natură. În fața noastră apăreau înălțimi semețe de stâncă, granit și roci de altă compozitțe, cu mulțime de coloane și piscuri, mai înalte și mai joase, după duritatea lor, în dantelării și culori diferite, de parcă un sculptor de excepție le-ar fi realizat, într-o largă extindere, în trepte, cu o prezență arhitecturală de ansamblu de nedescris, pe toată întinderea acestui imens spațiu. Totul părea un vis! În abisul profund în care se lăsau, se observa o linie albastră, care șerpuia prin defileul acesta și care reprezenta «Fluviul Colorado» , vinovatul principal de aceste uriașe săpături, în mai multe milioane de ani (5-7 mil.), aliat cu vânturi, ploi, alunecări de teren și alte intervenții ale naturii înseși. Acesta a transportat în milioane de ani ceea ce săpa în stânci, granit sau alte structuri, ducând acele enorme cantități în apele mari și adânci, încăpătoare, care până la urmă îl absorbeau și pe el, dar care se tot regenera, nu-l puteau înfrânge și a rămas cu aceeași misiune, poate mai potolită. Spre Sud și spre Nord, se întindea acest uriaș defileu prăpăstios, încă în activitate, de o rară frumuseșe, de neexprimat, una din cele 7 minuni ale lumii. În lungime de aproape 500 de km și o adâncime în jur de 1,5 km, are o lățime neuniformă, extrem de variabilă, situată între 400 m și 24 km! (Câteva date «metrice» le-am luat de pe Internet: «Marele Canion»). De-a lungul lui se întinde o șosea excelentă, cu multiple ramificații, cu întinse parcaje și spații de cazare și agrement, lăsând între ea și acea lungă, minunată și enormă «prăpastie» o perdea arboricolă, cu «strungi» din loc în loc spre acel plăcut miracol, la marginea căruia erau mici ziduri protectoare sau maluri stabilizate. Altfel, zona împrejmuitoare era împădurită cu specii arboricole adecvate înălțimilor, îmbogățită cu fauna adaptabilă acestora, cu însemne afișate pentru protecția lor în deplasări. Ne-am oprit de multe ori cu mașina în dreptul acestor «intrări», cu locuri de parcaj provizoriu și am tot privit prin aceste «ferestre», secvențe dintr-o minune a lumii. Dar, de fiecare dată, la fiecare oprire, ni se părea că vedem pentru prima oară această superbă imagine, care era parcă diferită de cea văzută puțin mai înainte, pentru că era într-adevăr o altă prezență din acel ansamblu al Marelui Canion, văzută din alt unghi, în alte culori, cu alte superbe elemente, cu alte profiluri de stânci, ziduri și coloane masive de granit și piatră, crescute parcă din hăul acelor adâncuri și nu scăpate din eroziunea vremurilor, mărturii peste timp, după milioane de ani. Am trecut astfel din extaz în extaz, pe un lung traseu, unde fiecare imagine și toate în ansamblu îți lăsau pe retină, în simțire, ceea ce nu se poate descrie și se poate numai vedea. Am realizat câtă dreptate are Cristina Stoica, absolventă a PR și Turism, când spune: «Marele Canion este imposibil de transpus în cuvinte; este locul în care înțelegi cu adevărat expresia «fără cuvinte».
După două zile am părăsit zona, cu o cazare de o noapte la un hotel din apropiere, zonă în care realizările creativității umane se îmbinau cu ceea ce natura însăți ne oferea spre admirație, această măreață și unică minune a lumii. Am coborât pe un alt traseu, Sedona, la fel de o excepțională frumusețe, parcă o continuare mai lină a ceea ce am lăsat în urmă, parcurgând un defileu lung, între pereții abrupți ai înălțimilor semețe, de forme și dimensiuni diferite, mai înalte sau mai scunde, de stâncă, granit ori alte roci, de mai mică duritate, în nuanțe de culori și sculpturi variate, de o parte și de alta a șoselei, printre care un râuleț își ducea apele învolburate, mereu îmbogățite, spre josurile acestor ținuturi. Pe marginile acestei ape curgătoare se găseau, din loc în loc, spații cu căsuțe pentru cazare, parcaje, precum și case de vacanță mai izolate, printre arbuști. O frumusețe!
Parcul Național «Pădurea Pietrificată». O altă minune a naturii, a lumii, ne-a oferit spre desfătare și acest spațiu, cu exponatele sale unice, magnifice. Tulpini de arbori întregi, sau bucăți mai mici ori mai mari, unele parcă segmentate la «drujbă», erau împrăștiate pe largi spații, în densități diferite; chiar bucățile mai mici aveau o greutate extraordinară, cele puțin mai mari nu le puteai mișca din loc! Nu știu ce le-a putut bătuci, sau cu ce au fost infiltrate pentru a realiza o asfel de densitate, cu așa enormă greutate. Era o avertizare, la intrarea în zonă, care interzicea păstrarea vreunei bucăți, oricât de mică, sub amenințarea controloului și a consecințelor. Probabil proprietarii acestor bogății erau aceia ce stăpâneau și terenurile pe care se găseau aceste «lemne», aceste «păduri» doborâte, cine mai știe când, cine mai știe de unde. Se prespune (se pare că nu sunt documente) că s-au produs ceva catastrofe pe acolo, erupții vulcanice în potop, cu sute de milioane de ani în urmă, invadând o regiune tropicală cu arbori falnici și o faună ce se poate doar imagina; s-au găsit și fosile de dinozauri și urme de existență umană, mai apropiate. Este locul cu cele mai impresionante fosile găsite, de acum 225 milioane de ani! Erupțiile vulcanice au depus un strat gros de noroi și cenușă vulcanică peste arbori, împiedicând carbonizarea lor. Aceștia au fost târâți de aluviuni departe și separați de ramurile, rădăcinile și uneori de coaja lor, motiv pentru care nu s-au găsit fosile ale acestora, așa cum s-au gasit pentru altele, frunze și floră. Îngropați sub aceste sedimente, au suferit în multe milioane de ani, modificări de structură, fiind pietrificați. Oxidul de siliciu, mai ales, împreună cu oxizii de fier, de mangan, cu pulberea vulcanică numită bentonită, cu jaspul (o piatră semiprețioasă) au pătruns în fibrele lemnoase și le-au mineralizat, în nuanțe de culori de la galben la roșu, portocaliu, albastru, negru sau nuanțe purpurii și le-au dat densitate și greutate mare (unele date metrice, de formație și structură, le-am luat de pe internet: «Pădurea Pietrificată»). Toate acestea dau Parcului Național, «Pădurea Pietrificată», aflată în marele «Deșert Pictat», de-a lungul râului Colorado, cu acea mulțime de «lemne» împrăștiate, segmente de arbori pietrificați, o frumusețe brută, aproape extraterestră. Mai erau și pe aici înălțimi, pereți de stânci de mai mică ridicătură, în culori și forme variate, printre ele cu diferite adâncituri, semne și acestea ale unor eroziuni produse în milioane de ani. Am întâlnit pe acolo și mai multe magazine indiene, cu mulțime de produse de fel și fel, specifice locurilor, amintiri, unele la prețuri exorbitante. Ne-a uimit, însă, o mică buturugă lemnoasă din cele văzute, dar finisată și lustruită pe fața superioară, care-i dădea o strălucire și frumusețe rare de culori, expusă spre vânzare. Evident nu se putea mișca din loc, decât cu cine știe ce mijloace și eforturi. Uitându-mă la preț, în dolari, se vedeau pe etichetă una sau două cifre semnificative, urmate de mai mult zerouri; iluzie optică, credeam eu. M-am uitat mai cu atenție, cu ochelarii pe ochi și am văzut cu claritate valoarea: 12 mii de dolari! De necrezut! Îmi ziceam că acea buturugă se putea secționa în mai multe felii, fiecare putând fi adusă la acelaș aspect, miracol. Oricum, nu aveam intenția să ne-o însușim; câteva lucruri am mai cumpărat de pe acolo, ca amintiri, mici ca dimensiune și ca preț. Tot în acel magazin era prezentă o tulpină de arbore mai subțire, la care se vedeau cu claritate în capătul ei acele cercuri care exprimau vârsta copacului în ani. Am mai întâlnit, tot într-un magazin cu vânzări, o bucată de «piatră» neagră, de mărimea unei genți mici, plate, la fel cu o densitate ce o făcea de nemișcat; preț astronomic! Ni s-a spus că este o bucată dintr-un meteorit căzut undeva pe aproape. Simbolisme, relicve de multe milioane de ani! Am vizitat și locul acela, urcând cu mai multe ascensoare și am văzut craterul enorm, circular, de mari dimensiuni, lăsat de meteorit la contactul cu Pământul.
În ultima zi a vizitei noastre, ne-am deplasat în orașul Tucson, unde am vizitat două biserici catolice. Una a fost mai recent construită, o adevărată catedrală, cu arhitectură modernă, extrem de plăcut organizată, în exteriorul și interorul acesteia, interior ce-ți dădea pacea și liniștea cunoscută a acestor locuri de reculegere și rugăciune. M-au impresionat două statuete dintr-o anticameră a acesteia, unde una reprezenta un călugăr ce purta zeghea de întemnițat, vărgată, iar a doua, o călugăriță cu lanțuri la mâini, probabil reprezentând misionari, martiri ai acelor locuri și timpuri, sau evidențiind alte perioade de persecuție ale cultului religios în formare. A doua biserică a fost construită în altă parte, veche din anul 1700, cu băncile și mobilierul uzat de folosință, cu întregul interior foarte plăcut și frumos organizat muzeistic.
De aici am trecut în Old Tucson, unde erau prezente tot felul de construcții și imobile din timpurile vechi, acolo unde se montau scene cinematografice pentru filmele de epocă, western-uri și unde te puteai plimba cu trenulețul sau cu poștalionul vremurilor. O excursie de neuitat!
După 4 zile, pline de minunății, am sosit «acasă» ceva mai târziu și am invitat pe amabilele și primitoarele noastre gazde la un local japonez, pentru o cină de despărțire. Acolo, un meșter bucătar japonez a preparat în fața noastră meniul comandat, deosebit de gustos și îndestulător, făcând tot felul de scamatorii în timpul «activității», amuzante nu numai pentru nepoțelul nostru, dar chiar și pentru noi.
Cu multe mulțumiri și alte discuții, mai scurte acum, ne-am retras pentru odihnă, dimineață fiind trezirea la orele trei, pentru a putea parcurge toate formalitățile de îmbarcare în avion, care pleca la primele ore ale dimineții. Mulțumindu-le mult pentru frumoasa primire și găzduire, ne-am îmbrățisat cu afecțiune și, la drum, așa cum îi stă omului bine. Aurel era plecat la serviciu mai devreme, iar Paulina ne-a condus la mașină, cu rugăciuni așa cum știa ea să le facă și a rămas acolo, între doi arbuști, făcându-ne semn cu mâna, până când depărtarea și întunecimile nopții, încă neîncheiate, au împiedicat vederea; acolo stătea și Aurel, dacă nu era plecat la serviciu.
Rămâneți cu bine și cu sănătate, oamenilor ce ați fost și sunteți atât de buni și care trăiți în sentimentele religios-umane în esența lor și nu le manifestați doar în vorbe, formal! Domnul să vă ocrotească și să vă aibă în pace!
Cu mult drag, familia de oaspeți, pe care ați făcut-o să se simtă atât de bine!
Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Lieului ”Dragoș Vodă” din Sighet
22. o4. 2019, Minnesota, SUA
Da, frumos !
Impresionant cum un suflet chinuit în tinerețe scrie și descrie locuri și imagini, orașe și locuințe, încăperi și oameni pe care le-a îndrăgit în ultimii ani! Minuțiozitatea prin cuvinte alese, pentru a reda in mare parte o amintire plăcută a unei vizite, ca urmare a invitației unui prieten, scoate în evidență talentul literar si vocația științelor exacte. Citind, parca vedeam acele locuri si oameni, simțeam că sunt in bătaia arsitei din Arizona, ca incerc sa ma adăpostesc printre stancile Marelui Canion, ca ma feresc de spinii cactusilor atunci când vreau sa le inspir aroma florilor, ce răspândește miresme atrăgătoare! Buturuga valoroasă, bucățică de lemn care trădează varsta copacului, piatra neagră, venită din depărtări de ani lumina pentru a se odihnii intr-un muzeu, camera primitoare in coltul căreia străluceșc mici amintiri, bogații din locurile natale, care stau lângă Tricolorul Românesc, sunt adevăruri scrise, de un om, domnul profesor, Bărcan Gheorghe, care nu poate in primul rand sa-si uite locurile de bastina si apoi sa ne transmita din realitatea zilelor si a zonelor pe unde acum isi poarta pașii cu o tinereasca putere de munca si, mai ales, de a scrie si a ne bucura, pe noi, cei care dorim sa-l citim si nu suntem putini! Felicitari, domnule profesor, ma bucur sa va citesc, ma bucur sa aud de dumneavoastra! Cu tot respectul, va saluta un cititor care va cunoaste doar din scrierile pe care le-ati publicat si care permanent mă fascinează! Respect si sanatate!
Multumesc mult Parintelui prof. M. Visovan, pentru aprecierea frumoasa facuta asupra articolului.
Mult stimate prietene S.O. Luscalov,
Multumesc f. mult pentru frumoasele aprecieri facute asupra mea, poate prea frumoase, dar si pentru exceptionalul comentariu facut cu privire la articol, ca intotdeauna. Pacat ca ne cunoastem numai astfel, pe cale virtuala, dar asa-i viata. Cine stie, poate vom depasi cumva si bariera aceasta. Mi-ar placea sa am adresa de e-mail, sau telefonul, sa mai comunicam si altfel. Daca am fi mai aproape, poate am si colabora direct la unele exprimari scrise, pentru ca de multe ori dezvoltati si completati atat de frumos cele ce eu scriu.
De departe, cu imbratusari calduroase si mult respect,
Prof. Gh. Barcan
Da, ar fi frumos, mai ales ca avem / am fi avut anul acesta intanirea de 40 de ani.
Va salut cu drag din sudul Frantei
Adriana Coman Guindon
fosta vecina, eleva si colega