Stau întins pe firele de iarbă de pe un câmp care e în apropiere de casa mea, e o seară monotonă de joi și eu citesc Plumb de Bacovia. Am o stare morbidă de la niște substanțe pe care mi le-am injectat cu o seară înainte în vene. Îmi pare rău că am ajuns să mă droghez.
Privind către câmpul cu flori de mac observ ceva, observ acea coroniță din flori de mac. Era Jocelyn. Corpul ei e acoperit cu praful stelelor, își întoarce privirea către mine, ca de obicei mi se pare că are galaxii în ochi, îi simt vibrația și zâmbesc. Parcă totul a prins o culoare care e mult mai vie.
De la vârsta de 7 ani viața ei a devenit un haos. Când tatăl ei vitreg a murit l-a acuzat pe Thanatos pentru că ucide oamenii buni, oamenii care chiar pot face lumea mai bună. Bunica ei avea probleme cu memoria, credea că Mnemosyne nu a lucrat la fel la memoria bunicii ei, nu la fel cum a făcut cu restul oamenilor.
Când era mică a visat un înger care avea aripi negre, acel înger i-a pus pe cap o coroană din flori de mac, ea credea că i se arătase Morfeu. Adora benzile desenate. Adoră universul pe care l-au creat cei de la DC și Marvel. Mereu trăia din visele sale. La un moment din viața sa un simplu și banal vis o putea salva de fiecare coșmar. Asculta Beatles, Blind Boys of Alabama, Blondie, Billy Bragg, Imagine Dragons și The Neighbourhood. Recitea poeziile lui Walt Whitman. A recitit Proscrișii de S.E. Hinton de patru ori.
Credea în zei, se interesa de mitologia greacă, de religii, de oameni, îi plăcea să citească fiecare carte pe care o avea și într-un final a decis să se caute pe ea.
Pe parcursul vieții s-a lovit de ideologiile și părerile personale ale oamenilor. Era mereu sceptică. A studiat enorm de mult. A înțeles că oamenii sunt propriii lor monștri, iar drurerea lor fizică este provocată de durerea psihică, acea durere psihică pe care ei o ignoră. Dar există și o durere sufletească, care e mult mai gravă. Ea avea o durere sufletească care-i afecta gândirea. Corpul ei era de fiecare dată acoperit de vânătăi și cicatrici. Pe fața ei nu era mereu acel zâmbet cu care toți eram obișnuiți. Pe parcursul vieții sale s-a lăsat distrusă. Spunea mereu ceea ce gândea și n-a avut mereu o gândire bună, erau momente în care se distrugea singură, era conștientă de asta. Scria povești bazate pe agresiune sexuală, dependență de droguri și automutilare. De fapt scria despre viața ei… Încercând să devină ceva s-a transformat în propria sa creație. N-a avut parte de un miracol.
La un moment dat tot ceea ce ne înconjoară e nociv. Ne e frică să cerem ajutorul și ne lăsăm distruși.
Ne obișnuim cu durerea și o căutăm. Totul e un haos. Ea s-a săturat de durere și s-a schimbat. A încercat să fie ea propriul ei miracol. Nu mai voia haos, voia fericire. A observat fiecare fenomen trecător și schimbător. Știa că prin cosmos timpul are o altă conotație pentru care nici Cronos nu are vreo explicație.
A început să scrie despre mortalitate și viață, a început să picteze, făcea schițe și călătorea. A făcut ceea ce voia mereu să facă. Ai nevoie de mult curaj ca să faci ceea ce-ți propui. A început să scrie într-un carnețel negru o poveste despre fratele ei care a murit din cauza cancerului, despre mama ei alcoolică și despre cum nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl ei biologic. A împărtășit fiecare emoție pe care o simțea cu mine. Ea nu avea o religie. Credința ei stătea în stele, flori, ocean, soartă și ea însăși. De fiecare dată când picta avea universul în mintea și în mâinile sale. Făcea artă. Era artă.
M-am culcat cu ea de multe ori, am văzut-o în tot felul de ipostaze și nu-mi mai imaginam viața fără ea.
Era înaltă, slabă și nu avea niște forme „wow!”. Părul ei era brunet, piele ei avea un subton cald, avea coșuri, cicatrici și vergeturi. Aspectul fizic nici nu mai conta când mă trezeam dimineața lângă ea. Nu era perfectă. Nici eu nu sunt perfect. Întrebarea e dacă eram perfecți unul pentru altul. În fiecare dimineață am privit-o la fel cum un sărac privește un obiect de mare valoare, dar trebuia să o privesc dincolo de perspectivă.
Era independentă. Nu mi-a cerut niciodată bani. De obicei eu am dormit la ea. Într-o vară, ne-am întâlnit într-un local din oraș și au vorbit tot felul de lucruri. În acea seară în care ne-am văzut nu știam că va fi ultima dată când o să o mai pot privi. Următoarea zi a dispărut.
A trecut mult timp de atunci. Nici nu știam că voi deveni cinic și credeam că viața mea va fi altcumva.
Acum eu definesc cuvântul, versul, epitetele și oda. O să mă redenumesc „poet” când nu va mai fi la modă. Ea e un poem. E poemul meu.
Când un poem este citit cu atenție, neinterpretat de minte, original și creat cu toată intenția de a face bine unui om. apare o nouă formă de artă. Te trezești și vezi lumea cu alți ochi. Vezi legea supremă a existenței care este guvernată de un sistem cu valori vitale pe care puțini îl cunosc.
Oamenii care nu cunosc acest sistem de valori se folosesc de pretexte pentru a se încrede în ceea ce ei doar presupun că există. Ei nu observă esențialul. Se pierd în cele mai proaste detalii. Au credință, au încredere în puterea binelui. Dar au în suflet și o teamă de care nu sunt conștienți, teama aceasta se echivalează cu credință în puterea răului. Răul fiind interpretat subiectiv este denumit: păcat. Oamenii cred în existența divinității, ei cred în Dumnezeu. Eu sunt sigur de existența divinității, sunt sigur că există Dumnezeu.
Privesc spre trecut și realizez că ea a fost ascunsă în sine, era doar o iluzie. Eu sunt doar un dobitoc! Încă mă mai gândesc la ea și realizez că de fiecare dată că mă uit în gol am doar impresia că o văd… nu o pot vedea… nu o pot vedea vie. Nici măcar nu știu de ce îmi zboară mereu gândul la ea, nici nu știu dacă pot spune că o cunosc cu adevărat și îmi pare rău că a plecat așa devreme dintre noi, a avut doar 28 de ani.
Simt că am pierdut-o cu adevărat, asta se întâmplă pentru că am iubit-o mai mult decât pe mine însumi.
S-a sinucis în data de 29 iulie, la fel ca van Gogh.
Danci Mădălina
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”
E pura ficțiune sau pornește de la persoane reale ? In al doilea caz as fi preferat sa fie relatat la persoana a treia. Sau poate eu sunt depășit de literatura modernă…
E o poveste care se afla în mintea mea de mult timp. Nu e o ficțiune. M-am inspirat din viață, din ceea ce văd în jur. Toată povestea este relatată la persoana întâi pentru ca cititorul să observe lumea prin ochii povestitorului.