Din ce în ce mai rar ajung în orașul care m-a găzduit peste treizeci de ani. Sunt nerăbdător să văd ce s-a mai întâmplat și pătrund în Sighet dinspre granița nordică; o bună bucată de traseu admir râul Tisa ce-și curge învolburat necazul abătut asupra vecinului din dreapta. Sunt decis să-l străbat de la Tisa până la Ronișoara, profitând de traficul ceva mai lejer. Rulez la ralanti tocmai să văd distributiv orașul pe care l-am iubit si-l iubesc, să observ clădirile, drumul și trotuarele pe care m-am plimbat odinioară, poate observ pe cineva cunoscut. Dar, cu cât mă apropii de zona centrală simt o undă de tristețe. Mi se părea că acum-acum se prăbușește peste mine. Clădirile emblematice, excepție Primăria și poate ceva clădiri de pe margini, sunt cotropite de igrasie, scorojite, parcă gata să-mi sară înaintea roților – în semn de strigăt – bucăți din pereții încărcați de istorie.
Am avut noroc că gropile din șosea erau goale ceea ce m-a făcut șă nu am grija că o să-i stropesc pe cei de pe trotuar, dar țineam bine de volan să nu cumva să-l scap din mână.
Viteza mi-a permis să urmăresc și oamenii de pe trotuare ce se deplasau având diverse griji și probleme, fără să observ vreun zâmbet, mulți concentrați pe telefoane, poate-poate primesc vreun mesaj. Era cât p-aci să opresc în dreptul Primăriei unde, pe trotuarul din stânga, l-am recunoscut pe întâiul meu director de la Fabrica de Șuruburi, acolo unde mi-am început activitatea profesională. Se deplasa vioi într-o ținută de iarnă ce-mi amintea de acei ani, „alaindelonul” clasic și căciula ce părea tot de atunci, cu un zâmbet optimist în ideea că poate-poate o să i se ivească cineva cunoscut, ceva șurubar din vremea directoratului lui. L-am pierdut în oglinda retrovizoare la câțiva metri de zidurile scorojite ale clădirii muzeului din centru.
Îmi continui traseul cu ochii țintă în asfalt, ocolesc cât pot gropile și poposesc în punctul meu de interes. Îmi fac o retrospecție a parcursului pe care l-am avut în Sighetul meu, pe care l-am părăsit fizic dar nu și spiritual. Am lăsat aici primii mei ani sigheteni unde mi-am exercitat profesia, „sejurul” de peste treizeci de ani cu de toate. Cu cozi de trei zile la butelii, cu deșteptarea la trei-patru dimineața să fiu cât mai în față la coadă la lapte, la cozi la pâine și hârtie igienică și aveam grijă ca după ce am avut „privilegiul” să pot renunța la bolțarul cu rezistență pe care încălzeam apa și fierbeam laptele pentru cel mic și am instalat soba pe lemne racordată la aerisirea pe coloană a apartamentelor, să îmi asigur necesarul de lemne pe care le-am depozitat în balcon.
După 1990 parcă lucrurile s-au mai relaxat, însă dupa 2009 am părăsit Sighetul care mi-a fost gazdă, orașul care, trebuie să recunosc, m-a propulsat și artistic. În cei paisprezece ani cât am activat în emblematicul Ansamblu folcloric MARA s-au obținut cele mai mari performanțe artistice, inclusiv marele premiu european. Să fii primul în Europa și asta să nu însemne nimic pentru autoritățile locale de atunci, parcă îți lasă un gust amar.
De curând am asistat la modul cum câștigătorul de la Australian Open a fost omagiat la cel mai înalt nivel statal. Cred că ține de educație, de cultura celor ce își apreciază valorile.
Nu doresc să dezvolt subiectul cultural, dar Sighetul își urmează cursul șchiopătând, cu grija trecătorului să nu cumva să-i cadă în cap vreo bucată din zidurile pe lângă care trece, atenționându-l că aici GRIJA VALORILOR probabil că nu există.
Apăs accelerația și părăsesc orașul scorojit ce m-a găzduit ani mulți, cu gândul la zile mai bune!
La revedere, Sighet!
Gheorghe Mihăiescu
Subscriu la tristețea care vă cuprinde ori de cîte ori vă întoarceți, tristețea aceasta e generală, generată de indolența și batjocura celor puși să gospodărească orașul nostru iubit.
Este momentul să ne unim eforturile și să facem ceva pînă mai avem oraș!?
Păcat de situația jalnică în care a ajuns orașul de suflet al tinereții tale.
Da, se strica aspectul acestui oraș vechi plin de istorie. Se vad „binefacerile” politice de după 1989… ceea ce adus la părăsirea orașului Sighet prin migrarea inclusiv în Ungaria a jumătate din oraș. Păcat…