Eram copil mic, elev la cursul primar, când tata a fost aproape să ne părăsescă, într-o zi geroasă de vineri, printr-un accident cumplit. Într-o dimineață, devreme, am fost treziți de strigătele lui repetate, care i-a adunat pe toți ai casei lângă patul lui și încercam să-l trezim din coșmarul ce i-a cuprins somnul și nu reușeam. Tot transpirat, cu fruntea scăldată în sudoare, se bătea cu mâinile peste picioare și striga: Huiu na, huiu na! și nu se oprea. L-am șters pe frunte de transpirația abundentă și doar când am folosit un prosop udat în apă rece s-a trezit, după minute bune, palid și încă speriat de coșmarul care părea să-l fi îngrozit… L-am întrebat ce a visat dar n-a vrut să ne spună: se respectă această tăcere, pentru că se păstra credința că așa ar fi bine ca visul urât să nu se împlinescă.
Încă din ziua de joi a hotărât să meargă după lemne de foc pe Valea Runcului, unde aveam pădurea. Acolo erau pregătite două stâlpări de fag vecine, ciungite încă de anul trecut. I-am spus să renunțe pentru că e obosit și încă speriat, dar nu ne-a ascultat, gândind să-și înfrunte destinul, sau să-și învingă teama. A plecat devreme fără să mânânce (așa se obisnuia în cazuri din acestea!), cu cai înhămați la corciuie, hrăniți din timp. În noapte a nins puțin, așternându-se peste drum un strat subțire de zăpadă. Distanța era de cca 7 km și a ajuns la fața locului când „se crăpa” de ziuă, singur în aceea pustietate. A tăiat și doborât prima stâlpare și a curățat-o apoi a tăiat-o și pe a doua, care s-a agățat în ceva crengi și nu a ajuns pe sol. A luat securea și a trecut pe sub ea cu gândul să o doboare. N-a apucat să intervină, pentru că ea s-a desprins singură și s-a așezat peste cealaltă, la sol. Doar că în cădere l-a lovit pe tata după cap și l-a „așezat” și pe el jos, peste prima stâlpare. Era cu capul prins între cele două lemne și nu putea să și-l scoată, fiind și rănit. A rămas într-o spaimă cumplită în această fixare, așteptând cu puține nădejdi o „salvare”, mai ales că-l și durea foarte rău și simțea la ceafă o umflatură mare cu sângerare. Puterile au încep și ele să-l părăsească, iar gerul mare și neprietenos îl ducea spre înghețare. Își aștepta sfârșitul atât de groznic, părăsindu-l orice speranță. Se gândea: visul, neascultarea, hotărârea pripită, reproșuri tardive!
Dar în lume se mai întâmplă și minuni în totală neașteptare și te întrebi cum s-au produs, cine a pus peste tine un astfel de har? Nu mult timp după tata, o altă corciuie se îndrepta după lemne pe Valea Runcului și, văzând urmele pe zăpadă, se bucura că n-o să fie singur, fiind nevoie și de puțin ajutor la punerea lemnelor pe corciuie și la coborâre; mai și povesteau, fumau o țigară ori serveau și câte un pahar de țuică, dacă vreunul avea inspirația să aducă.
Acest înger salvator, un „sol” a auzit mai de departe căzătura primului lemn, apoi zgomotul răsfrânt al curățirii lui, tăieturile de secure tulburînd aceea linște deplină, cu ecoul lor. După a doua căzătură, nu s-a mai produs niciun zgomot care să tulbure linștea, deși era mai aproape de acel loc. Liniște totală! Inteligent, a bănuit că acolo s-ar fi putut produce un accident și a grăbit urcușul, urmând urmele lăsate pe zapadă, de prima corciuie. Ajuns la fața locului, rămâne îngrozit de ceea ce vede: un om prins între lemne, viu sau mort, alături caii înțoliți cu tașca prentru ovăz încă pe cap. Trece repede la vctimă și rămâne plăcut surprins când aude vocea tatălui meu abia șoptită: „Te rog să ai grijă când ridici lemnul să nu alunce peste cealălalt, care m-ar putea ucide! Cu multă grijă ridică bârna puțin, folosind o pârghie, îl trage pe tata afară, aproape mort. Și-a dat seama că de-acum doar rapiditatea mișcărilor poate salva victima. Îndată a luat țoalele de pe cai, tăștile de pe cap și leagă caii în spate la corciua lui, apoi îl instalează pe tata tot acolo, lemnele și atelajul nostru fiind abandonate. Apoi cât se putea de repede a coborât Valea și a gonit spre comună. A lăsat caii noștri în curte fără anunț și a pornit repede la Dragomirești, la medicul Iusco. Medicul l-a preluat pe tata și i-a facut o incizie, l-a pansat și i-a administrat medicația necesară, apoi ieșind a spus: „ Ați venit la timp, orice mică întârziere îi putea fi fatală, putea fi invadat creierul de sânge!” Medicul ne cunoștea de pacienți.
Câte griji mari am avut când am găsit caii în curte și tata nicăiri. Un vecin ne-a spus că i-a lăsat un om care a fugit cu tata la medic. Nu ne puteam găsi locul până l-am văzut acasă și cât ne-am bucurat când a sosit cu salvatorul lui. Acuma trebuia să-l răsplătim cum trebuie pe acel om pentru enormul bine ce ni l-a făcut. Dar surpriză, el a refuzat orice plată, spunând: „Salvarea unui om nu se poate răsplăti cu nimic, e un gest creștin și multumiți lui Dumnezeu care a fost tot sprijinul nostru”.
Cîtă cinste, caracter și demnitate a arătat acel om atât de milostiv, mai ales că era un om sărac și-și întreținea familia cu lucrări de ocazie. Și lemnele de acolo le ducea pentru vânzare. Ne-am revanșat cât am putut de mult altfel, respectându-i nobilul său suflet și simțămintele. I-am cumpărat noi acele lemne, le-a adus și pe ale noastre și l-am rugat și să le taie. Multe lucrări ce le puteam și noi face i le încredințam lui și pentru toate era recompensat cum se cuvenea. I-am mai spus că oricând va avea nevoie de ceva să vină la noi. În felul acesta el și-a păstrat neștirbită noblețea sufletescă, frumosul caracter și demnitatea, iar noi am avut satisfacția că măcar în parte, nejignitor, i-am oferit în timp unele bucurii. Eram mai mic și nu-i rețin numele, dar am păstrat mult timp această plăcuta relație și ne-a rămas în amintire superba lui calitate umană. Sărac, dar cu atâta „Bogăție” sufletească!
Tata a decis mult mai târziu să ne redea visul și ne spunea că a fost atât de cumplit, încât dacă nu reușeam să-l trezim, probabil coșmarul se trasforma în realitate!
Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)
Foto (imag. principală): I. Mariș
Dumnezeu sa binecuvanteze pe binefacatorii nostri !
Oricât am fi de „marxiști” „coincidența trebuie exclusa”. Sunt prea multe încrengături ! L-a salvat o minune.