– Ești acasă de 3 zile și refuzi continuu să mănânci ceva, arăți de parcă ai fi o umbră .
– Nu îmi este foame. Nu faceți o tragedie din asta. Voi mânca eu.
– Eliza, știi că noi îți suntem alături și, deși ultimii 10 ani din viața ta nu mai există, tu ești aceeași, eu sunt aceeași, totul este neschimbat.
Se lasă o tăcere înfricoșătoare peste odaia în care Eliza și Virginia savurau un ceai la ceas de seară. Erau prietene încă de la grădiniță, se cunoșteau atât de bine precum își cunoaște câinele stăpânul și nu ar fi schimbat nimic una la cealaltă, deoarece se completau perfect, un fel de Bibi și Tina.
– Matei? A venit?
– Dormeai când a plecat, dar m-a rugat să îți spun că nu ajunge la cină.
– Ceva normal..
– Eliza, are și el treburile lui, o fi având ceva ședințe, doar îl știi, e nebun după jobul lui.
– Și atunci de ce nu s-a însurat cu el? Putea foarte bine în locul meu să își cumpere un bibelou, al cărui praf l-ar fi putut șterge mai ușor decât să….
Apoi nu mai spuse nimic. Știa că toate astea și le făcuse singură și nu avea decât să le scoată la bun sfârșit, doar e fată puternică, sau doar a fost învățată să fie așa?
– Nu mai bine ai vrea să ne uităm la câteva fotografii? Poate așa îți mai trece supărarea și îți mai aduci aminte una alta?
– Fie. dar oftatul de la capătul răspunsului era chiar el însuși răspunsul.
Printre miile de albume de vacanță, nuntă, lună de miere și drumeții, Eliza găsise și o scrisoare pe care, fără să i-o arate Virginiei care era deja fascinată de albumul de la nuntă, o frunzărise rapid: ,,Și cerul iubește miile de stele la infinit, dar tot luna este cea care îi luminează viața, tot așa și tu ești luna mea. Rămâi strălucitoare, căci mi-e frică de întuneric. Al tău, G. ”
– Virginia. acum vreau să știu adevărul. Cum s-a întâmplat acel accident? De ce am uitat aproape tot , dar pe el îl țin minte ca și traseul pe care alergam la bunici, l-aș putea face și acum cu ochii închiși, iar pe el nu l-aș uita nici dacă aș avea Alzheimer. Apoi, îi întinse scrisoarea.
– Păi, ți-a povestit Matei tot ceea ce s-a întâmplat nu cred că a omis ceva.
– Și eu nu cred că sunt chiar așa proastă încât să nu îmi dau seama că Matei minte.
– Matei te iubește și nu te-ar răni niciodată, e soțul perfect.
– În momentul de față își iubește mai mult angajații decât pe mine. Dar nu despre iubire vorbim acum, ci despre adevăr. Ascult.
– Poate că ar trebui să ai o discuție cu Matei, eu sunt prietena ta, dar …
– Astăzi nu ne fofilăm ca la primul sărut, Virginia. Sunt numai ochi și urechi.
Imposibilă din fire, Eliza nu renunță cu una cu două atunci când își dorește să obțină ceva, are putere de convingere atât de mare încât nici ea nu și-ar putea rezista, așa că nu apucă să mai ia o gură de ceai că Virginia și începu firul poveștii:
– Ai vrut să fugi cu G. în Germania sau cel puțin biletul găsit în buzunarul paltonului tău era spre acel loc, erai pe punctul de a renunța la tot în noaptea aceea, dar taxiul în care te aflai a fost izbit de un tramvai și așa s-a ajuns aici.
– Și el ?
– Nu știe nimeni nimic. Nu a mai fost văzut de mai bine de un an de când s-a întâmplat accidentul, dar probabil, văzând că nu mai apari a plecat crezând că te-ai răzgândit .
Se ridică de pe comoda de lângă șemineu și se duse la fereastră unde rămăsese privind visător la fulgii de zăpadă care repetau o nouă coregrafie în stricta atenție a vântului.
– Îl voi găsi !
– Eliza, ești măritată, ba mai mult decât atât, ai viața perfectă, poate că ai uitat ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani, dar eu nu, și îți spun că ești de invidiat. De la vacanțe balneare la petreceri fastuoase și serate, unde mai pui că ai un soț frumos, care te divinizează de-a dreptul. De ce vrei să dai cu piciorul la toate astea?
– Știi, Virginia? Și fotbaliștii au mingea în posesie, însă vine vremea când trebuie să o paseze mai departe.
Intrând pe ușă, Matei rosti:
– Bună seara, doamnelor! Vorbeați cumva despre fotbal?
– Eliza filozofa puțin, răspunse Virginia cu un zâmbet ștrengar.
– Draga mea, ești bine ?
– Matei, m-ai mințit în legătură cu accidentul și asta e picătura care a umplut paharul. Virginia mi-a spus ce s-a întâmplat.
Matei îi aruncă câteva priviri fulgerătoare Virginiei apoi, ca un urs în cușcă, care din răsputeri încearcă să își păstreze calmul, dând dovadă de „domn respectat”, rostise cu un zâmbet plin de aroganță:
– În loc să îi bagi în cap soției mele tot felul de aberații, mai bine ți-ai vedea de viață, nu crezi că ar fi mai util să îți cauți și tu un partener, nu de alta, dar nu vreau să rămâi fată bătrână .
– Matei, de data asta vorbesc eu. Vreau să te menajez. Și așa ai ținut astăzi ședințe cât pentru 4 luni, i-o tăie Eliza scurt.
– Spune, draga mea.
– Eu plec.
– Hai că ești amuzantă, râse zeflemitor Matei.
– Eu vorbesc serios.
– Ia uimește-mă! Și unde ai să pleci ?
Pe Eliza o fulgeră prin minte o revelație care îi explică de ce rămase atâția ani lângă Matei. Acel „unde ai să pleci” îi reaminti Elizei cât este de singură: mama ei murise atât de tânără încât nici măcar la serbarea de 8 martie din clasa a 3-a nu avusese cui să dea florile primite de la educatoare, tatăl ei se recăsătorise, iar ea nu voia să fie o piedică în calea fericirii lui, bunica din ale cărei mâini a mâncat cele mai bune plăcinte cu mărar e și ea de-a îngerilor și de restul oamenilor s-a ascuns din frica de a nu mai suferi, ajungând să devină actrița unui film ale cărui replici nu le știe.
Cufundată în gândurile deșarte a și uitat că Matei îi adresă o întrebare, dar își veni în fire și-i spuse doar atât:
– Pierzându-mi memoria, mi-am câștigat încrederea în mine, tu tot câștigi mereu, dar e atât de trist că te-ai pierdut pe tine.
Matei se făcu că nu aude ce spune Eliza și își focaliză atenția pe Virginia:
– Auzi ce baliverne vorbește prietena ta? Cică vrea să plece, și eu, care o iubesc atât de mult! Nu i-a lipsit nimic.
– Matei, nu țin partea nimănui, dar știi destul de bine că între ea și G. a fost ceva special, nu am mai spus asta nimănui, însă e momentul să o mărturisesc: acest om a iubit-o cum puțini știu să o facă, i-a respectat decizia de a te însoți la drum, nu i-a purtat pică pentru asta, ba mai mult decât atât, în ziua nunții voastre a fost prezent, deghizat bineînțeles, l-am ajutat să fie martor legământului vostru, deoarece mi-a spus: „promit că nici nu îmi vei simți prezența, nimeni nu o va face, dar nu mi-aș ierta-o niciodată dacă nu aș vedea-o mireasă și, deși e de mână cu altcineva, inimile noastre rămân legate prin veșnicie.” Tocmai de aceea, Matei, nu poți ține pe nimeni lângă tine forțat, oamenii nu sunt obiecte, să le iei în proprietatea ta și să le păstrezi după bunul tău plac, oamenii sunt sentimente, sunt iubire și ură într-o singură celulă, sunt puternici și slabi într-un singur corp, sunt departe sau aproape de a fi fericiți, sunt pe drumul spre eșec sau reușită, dar, mai presus de orice, călătoresc mult prea puțin în viața aceasta pentru a fi condamnați la tristețe.
– Socrate, unde ai fost până acum, o luă Matei peste picior, apoi continuă: vorbești de iubire, sentimente și fericire, de parcă ai știi tu ce sunt alea.
Pe Virginia o podidiră lacrimile instantaneu, iar Eliza înțelesese despre ce este vorba, știuse de multă vreme, dar astăzi serbează ziua adevărului, precum americanii Ziua Recunoștinței, așa că nu are nimic de pierdut dacă clarifică situația:
– Matei, Virginia știe ce e iubirea mai bine decât tine de o mie de ori și la faza asta ești nemernic, deoarece i-ai tot dat speranțe false bietei mele prietene încă din liceu, ai amăgit-o și acuma, însurat fără pic de scrupule, dar să nu care cumva să crezi nici măcar o clipă că eu nu am văzut cum vă aruncați priviri frivole la masă, pe la cinema și, mai rău de atât, cum vă aruncați haine prin birou, încât mi-e mie rușine de broasca ușii care e martoră a atâtor plăceri nevinovate.
– Mamă, nu mai înțeleg nimic. Cum ai putut să fii cea mai bună prietenă cu amanta soțului tău ?
– Nu se poate numi amantă, deoarece, săraca fată, îl iubea precum îl iubeam și eu pe G., tocmai de aceea nu s-a căsătorit, a așteptat, a răbdat și ce nu era de răbdat, a plâns oceane întregi, dar nu a fost vina ei nici măcar o secundă. Dragostea nu are vină, nu are nici măcar greșeli, ci momente și oameni nepotriviți, atâta tot .
– Deci atunci când ai plecat de lângă Matei ai fost convinsă că G. e omul potrivit? Da chiar, cum l-ai reîntâlnit?
– Dacă te tot fâstâcești atât uit firul amintirilor, care și așa e unul plin de ambiguitate și atât de subțire, încât nu știu cât îl voi mai întinde fără să îl rup.
Virginia plângea, Matei se uita la mine ca la o psihopată, iar eu mă gândeam încotro să o iau.
– Eliza, poate ar fi mai bine să mergem la control, deoarece sigur nu ți-ai luat pastilele la timp și asta te agită puțin.
– Eu nu sunt agitată, Matei. Vreau doar să știu unde este?
– Cine?
– Nu face pe prostul.
– A murit.
– Nu are cum.
– Nici Făt Frumos nu a fost nemuritor, el cu ce e mai presus?
– Nu am spus că e mai presus cu nimic, bine? Însă, dacă ar fi murit aș fi simțit și probabil că la scurt timp după el aș fi luat același drum, dar sunt încă aici și undeva pe această lume el încă mă mai așteaptă, sunt sigură de asta.
– E frumos să fii visător .
La drept vorbind, nu știam dacă mă mai așteaptă, putea foarte bine să fie fericit lângă altcineva, până la urmă, eu nu am mai venit, iar el a plecat fără ca măcar să știe ce m-a împiedicat să îl urmez, mai mult ca sigur s-a simțit trădat, la fel m-aș fi simțit și eu dacă aș fi fost în locul lui, dar de murit, eram sigură că nu a făcut-o, cel puțin, nu înainte de a-l mai lua o dată în brațe.
A doua zi mi-am schimbat identitatea cel puțin din acte, deoarece nu mai voiam să fiu găsită și știam că Matei îmi va căuta numele pe la toate aeroporturile, dar, ghici ce, de data asta am fost cu un pas înaintea lui. Nici Virginiei nu i-am spus că plec, la ce bun, probabil ne vom mai vedea în viața asta și îi voi explica tot, până atunci fără explicații nimănui, am doar o explicație de dat, dar, până atunci, trebuie găsită persoana căreia urmează să îi explic totul.
Ajunsă în Germania, nu știam ce ar trebui să fac și am început prin a pune poze cu el pe unde apucam, cu siguranță că era o poză din tinerețe, eram conștientă că după 20 de ani s-a schimbat, dar era tot ce puteam să fac și acea poză era tot ce aveam legat de el, o purtasem în portofel zi și noapte atâția ani, ca și pe cea mai scumpă amintire, negândindu-mă niciodată că o voi multiplica în sute de exemplare și o voi lipi pe străzile Berlinului .
Trecuseră numai două săptămâni de când pusesem pozele, însă mie îmi părea că trecuseră milenii de când hoinăream pe străzile acelea pustii în speranța că la următorul colț îl voi zări pe undeva, așa că m-am așezat pe o bancă în apropierea unei berării de unde de auzea un zumzet de oameni lipsiți de orice grijă lumească. Era o zi de „ia-mă-n brațe”, nu ploua, dar bătea vântul, nu era cald, dar nici frig, era o combinați de „iarnă- vară” acea vreme pe care lumea o numește „vreme de făcut nimic”, era chiar genul de vreme pe care toată lumea dă vina când ceva nu merge bine, tipic nouă să dăm mereu vina pe cineva, e mult mai simplu să spui: „vremea e de vină” sau „e de la vreme” decât să te întrebi: „oare am făcut tot ce ține de mine?” sau „Unde mai am de muncit ca data viitoare să fie și mai bine?”
– Ce urmează? Să îmi văd poza la știri?
Știam că vocea aceea caldă din spatele meu este el, știam că în acea întrebare ridicolă se ascunde atâta drăgălășenie, iar când m-am întors, știam că el este omul potrivit. Cum știi asta? E simplu: în ochii lui te vezi pe tine în miile și complicatele feluri. Te vezi fericită, te vezi arogantă, te vezi tristă și supărată, te vezi imperfectă dar frumoasă, te vezi jucăușă, dar totuși matură, te vezi nervoasă, dar liniștită, te vezi copil, dar totuși femeie și, mai presus de orice, te vezi iubindu-l chiar și în fața unei cruci pe a cărei marmură s-au așternut atâtea lacrimi de dor.
Nu știam cum să reacționez, însă știu cu precizie că am încercat să caut un semn, să mă leg de ceva, așa că m-am uitat dacă nu care cumva are verighetă și, observând acest gest al meu de „doar vreau să știu dacă… ” mi-a spus doar atât:
– N-am uitat ce ne-am promis !
„Plouă ca și în ziua nunții noastre și eu cred că acea ploaie a fost un semn încă de la început. El doarme, eu îmi beau cafeaua și îmi las gândurile să se joace puțin prin stropii de ploaie ai toamnei târzii. Nu vreau să îți reproșez nimic, nici măcar să mă gândesc cum ar fi fost dacă, ci doar vreau să îți mulțumesc pentru grija și admirația purtată în acești ani. Nu te-am urât nici măcar atunci când cinam singură, nu te-am urât nici atunci când ai plecat de la petrecerea dată de ziua mea la una din ședințele tale, nu te-am urât nici măcar atunci când am aflat că m-ai mințit, însă, cu toate că nu te-am urât niciodată nu te-am putut iubi la fel de mult ca și pe el. Am încercat, dar la fel cum ploaia nu poate fi controlată, nici sentimentele nu au un stăpân. Nu aștept un răspuns, nici flori sau compătimiri, ci vreau să te rog un singur lucru: fii fericit, și aici nu mă refer pe plan profesional, ci pe plan personal. Ești un om bun, meriți să zbori pe cele mai înalte culmi ale euforiei, dar lasă-ți aripile să crească, nu le tot tăia, deoarece s-ar putea ca rănile tăieturilor să nu se mai vindece vreodată, și îți vor infecta până și sufletul, iar asta e păcat … Te port în inimă și-n gând, dar nu mă mai întorc nicicând. Cu respect, recunoștință și sinceritate,
Imperfecțiunea Întruchipată ” .
– Ce faci acolo? Iar îmi scrii poezii?
– Îți voi scrie poezii toată viața de acum înainte, astăzi am ales să scriu o ultimă scrisoare și nimic mai mult.
Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca
foto: pixabay.com
Adaugă comentariu